Liviu Pitilică era îmbrăcat la patru ace. În cancelarie, fremăta de nerăbdare, să vină comisia-aia odată şi să scape de stress-ul ce-l chinuia de mai bine de o lună.
Cu mai mult de trei ani în urmă, de când se hotărâse la titlul lucrării de grad, stătea în fiecare noapte on-line, la calculator, căutând cu înfrigurare materiale, care să-l lumineze măcar pentru tema de care era mândru pentru alegere. Însă, în ciuda acestor investigaţii nocturne şi aproape detectivistice, Liviu Pitilică nu găsise măcar o frază, care să-i satisfacă exigenţele de teolog adevărat, cum îl socotea soţia, lăudându-l în stânga şi în dreapta.
Abia aştepta să scape de povara susţinerii lucrării şi să se vadă cu poetul Dima Zer, ca să-i recite ultima lui compoziţie – un poem fantastic despre o şopârlă ce se visează dragon.
Cei doi poeţi locali îşi făcuseră bunul obicei de a se întâlni săptămânal la o cafea, citindu-şi unul altuia poeziile şi filosofând îndelung pe marginea lor. Şi unul şi celălalt aveau propriile fixaţii în aşa-zisele comentarii: dacă Dima Zer vorbea despre geometria cuvintelor şi repeta de fiecare dată aceeaşi „teorie” (al cărei unic părinte se revendica), spunând cu emfază că numai un matematician cum era el poate fi şi poet autentic, pentru că fiecare cuvânt are o geometrie interioară, venită de la geometria dorului divin, profesorul de religie, Liviu Pitilică, nu se lăsa mai prejos şi-i repeta amicului său aceleaşi fraze despre cuvintele îndumnezeite şi revoluţia negativistă în gândire, făcută de Nice, al cărui discipol se considera a fi.
După miezul-nopţii, când terminase poemul-fluviu, la care lucrase febril aproape o săptămână, se dusese în baie, spre a-l declama în faţa oglinzii. Îi plăcea teribil să-şi studieze mimica, pe care o considera definitorie pentru înţelegerea mesajului de către public. Şi pentru că cineva bătuse în ţeava caloriferului, îşi mutase „scena” în holul mare de la intrarea în apartament, unde teatraliză fiecare strofă, modulându-şi vocea, însoţită de o gamă întreagă de gesturi hamlet-iene.
–Actor trebuia să te faci, puiuţ! îi spusese admirativ soţia.
Îşi aminti că Doina îl aplaudase îndelung, din pragul sufrageriei. Venise apoi cu agenda ei – mica biblie a sufletului, cum îi plăcea ei să alinte agenda ce avea copertele în filigran auriu – şi-i ceruse un autograf. „Pentru îngerul meu blond, cu ochi nenumiţi de căprioară labişiană!” – îi scrisese el şi semnase citeţ, aşa, „pentru eternitate”.
–Mă simt onorat să scriu în biblia sufletului tău, ca slujitor preaplecat!
–Pentru mine e o noapte sfântă, dragule, că te-a luminat Bunul Dumnezeu, fiindcă prea te căzneai să scrii poemu’ ăsta afurisit!
– Nu afurisi, păgâna mea neştiutoare şi iubitoare,
METAMORFOZE 