Marian DRAGOMIR
În realitate,
asemeni rădăcinilor
roadem pământul,
şi înmugurim putreziciunea
în chinuite forme umane.
Ferecaţi veşnic în eprubeta solară,
un bec aprins,
cultura malignă
ucide spaţiul abia văzut.
Înrobiţi sorţii,
bolnavi de existenţă,
ne revendicăm semeţi
răsplata umilă în ţintirime presăraţi.
Avem suferinţe
şi-n fiinţă văd un început şi un sfârşit,
pe care-l umezeşte trist
un Zeu închis.
Iubire
Transformată din colb,
fără să număr mătăniile,
am găsit în centrul sufletului
iubirea.
Izbăvindu-mă de secunda
pe care nu vreau să o dezvălui,
victorie în reverie se va frânge,
roata visele-mi toacă încet.
Înşel blestemele ursitelor,
care m-au blestemat să mă-ndrăgostesc.
Teorema
Nesfârşitul n-are umbră şi există nefiind;
e un ecou fără sfârşit într-un templu nefăcut;
e destinul necreat ce-nvie ca un soare-n asfinţit;
este gluma cea mai acră a unui suflet făurit.
Revenire
Rupt din nefiinţă,
rătăcitor spre viaţa cu mreje,
aştepţi din traiectoria
în care nu ştii de e păpuşă sau o armă.
Dar nici chiar Tu nu poţi opri întoarcerea,
O, Doamne ! dă înapoi nefiinţa smulsă din Eden.
Bârfe
S-au adunat oameni cu neputinţele
Să cerceteze, să interogheze
Dacă sunt eu sau nu sunt eu
Pe placul tău , o Doamne!
Şi-au făcut intrigi cu amăgire c-am încălcat,
că am meditat ce a fost poruncit şi
decis pe placul tău, o Doamne!
Şi eu am zis cu-n ton smerit
Că m-ai plasat, cu-adevărat
Pe-acest pământ dintr-un legământ
Pe placul tău, o Doamne!
Că de n-ai fi vrut, eu n-aş fi putut
Existenţa să-mi împac, fără sac pe cap,
Cum m-ai orânduit ca om fericit
Pe placul tău, o Doamne!
Timpul
Cochilia timpului,
învăluie totul sub tâmpla cărnii.
Casa de spirală,
mestecă putrede oase,
viaţa e veştedă sub lespede.
O! cuget de timp ipocrit,
animalul îl înghite,
iar copilul îl joacă.
Casa de timp alene dansează,
toaca de vorbe e plină de suspin.
Casă – cochilie de viermi ,
toacă şi timpul din mine odată,
viscerează din sobă,
un ger să m-adoarmă!
METAMORFOZE 