UN MODEL DE HAR POETIC

Prof. Dr. Const. MIU

În ziua de azi, când mulţi au pretenţia a fi poeţi, publicând fie pe bloguri personale, fie în ediţie tipărită fel de fel de compuneri puerile, uneori chiar stupide, fără acel fior liric, inerent poeziei, rar mai găseşti un autor înzestrat cu har.

Este cazul pr. Gabriel Constantin – autorul volumului Aripi de heruvim (Ed. Harvia, Tulcea, 2010). Cartea are un Cuvânt înainte semnat de PS Visarion – Episcopul Tulcii –, acesta remarcând sensibilitatea creaţiilor, „care transpun mai întâi experienţa spirituală a autorului şi mai apoi dorinţa ca toţi să se împărtăşească de viaţa cea fericită în comuniune cu Cerul…” (p. 1).

Găsim în volumul de faţă atât poezii de inspiraţie religioasă (a se vedea tripticul hristic Cina cea de taină, Prinderea şi Răstignitul), cât şi de factură laică. Cele din a doua categorie sunt mai numeroase şi dezvăluie tectonica unui suflet de sorginte eminesciană, având nostalgia departelui. Chiar dacă asemenea creaţii pastişează scenariul erotic eminescian, autorul câştigă în uşurinţa versificării, dar mai cu seamă în reconstituirea în detaliu a atmosferei specifice unor astfel de poezii.

Spre pildă,Nălucirea şi Un glas se tânguie în noapte au ecouri din eminescienele Pe aceeaşi ulicioară  şi Pe lângă plopii fără soţ, accentul fiind pus pe ruptura afectivă între cei doi parteneri şi refuzul fiinţei iubite de a se mai arăta celui la fel de îndrăgostit: „La fereastra cu perdele/ Unde-am plâns atât de mult, / Când răsar duioase stele/ Glasul dragostei l-ascult. // Sunt perdelele lăsate/ Peste vise nupţiale, / Nu mai vrea să mi se-arate/ Nestematul gurii tale.” (Nălucirea, p. 40). Dacă la poetul tulcean, refuzul iubitei este relativ, la Eminescu avem de-a face cu negaţia totală, realizată la nivel gramatical prin verbul la negativ, care intră în relaţie cu un adverb de aceeaşi esenţă: „Pe aceeaşi ulicioară/ bate luna în fereşti, / Numai tu de după gratii/ Vecinic nu te mai iveşti.” (s. n., Pe aceeaşi ulicioară).

La cei doi autori, nostalgia departelui este  augmentată nu numai de refuzul iubitei de a se ivi în lume, ci şi sau mai ales de prezenţa motivului marelui singuratic: „Însingurat merg pe cărare/ Şi lung spre casa ta privesc, / Însă la geam nu mai apare/ Femeia pe care-o iubesc.” (s. n., Un glas se tânguie în noapte, p. 99). La Eminescu, în Pe lângă plopii fără soţ, motivul singurătăţii apare prin raportare disjunctivă la colectivitate: „Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai cunoscut. // La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des; / O lume-ntreagă-nţelegea/ Tu nu m-ai înţeles.”

Însă, meritul poetului tulcean e acela că în aceste creaţii el se detaşează de model, închipuind alte secvenţe ale scenariului erotic. În Nălucirea, îndrăgostitului i se pare a zări în apa lacului chipul iubitei, însă e numai o părere: „Noaptea-n farmece suspină/ Mângâind păreri de rău, / Luna-n lac răsare plină, / Când mă uit – e chipul tău. // Vreau să îl ating cu mâna/ Dus de vraja nălucirii, / Însă-n nori se-ascunde luna/ Punând capăt fericirii.” (p. 41). Ultima strofă citată relevă, pe de o parte dorinţa palpabilă a atingerii chipului vrăjit, iar pe de altă parte, prin risipirea vrajei îndrăgostitul rămâne cu nostalgia departelui. În cealaltă poezie adusă în discuţie, îndrăgostitul se gândeşte că răceala partenerei este cauzată de el: „Poate că viaţa mea întreagă/ E-un diamant neşlefuit/ Pe care mâna ta cea dragă/ De mult, de mult l-a părăsit. // (…) Căci astăzi eşti precum o stâncă/ La poala căreia eu mor.” (p. 100).

Aceeaşi nostalgie a departelui, dublată de indiferenţa celui care suferă din iubire faţă de cea nerecunoscătoare (ca în eminesciana romanţă Pe lângă plopii fără soţ) o recunoaştem şi în De-atâtea ori… Incipitul are vagi ecouri din Pe aceeaşi ulicioară: „De-atâtea ori am străbătut/ A inimii cărare/ De-atâtea ori eu am trecut/ Să-ţi dau o sărutare.” (p. 56). Eroul liric recunoaşte că şi-a venerat partenera, iar aceasta i-a răspuns cu răceală: „Păşind în al iubirii vis/ Te-am venerat o viaţă/ (…)// Însă privirile-ţi sunt reci/ Lipsite de cuvinte.” (p. 56). atitudinea celui dezamăgit în iubire este aceea de a răspunde cu aceeaşi monedă: „Dar nu mai am păreri de rău/ C-am inima pustie, / Că mă topesc de dorul tău/ Cum ceara pe hârtie. // (…) Şi dacă ochii tăi divini/ Se uită lung spre mine, / Chiar dacă sunt de lacrimi plini/ Mă fac să fug de tine.” (p. 56, 57). E aceeaşi atitudine ca cea a eroului liric din Pe lângă plopii fără soţ: Azi, nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar, / Că cu tristeţă capul tău/ Se-ntorce în zadar. // Căci azi le semeni tuturor/ La umblet şi la port, /Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort.” Aici, indiferenţa este radicală, aidoma atitudinii Luceafărului, din finalul poemului cu acelaşi nume.

Scenariul erotic din poezia Prea multe lacrimi e tipic celui eminescian, ce prelucrează deja amintita nostalgie a departelui. Incipitul pune în evidenţă obturarea relaţiilor celor doi parteneri: „Prea multe lacrimi s-au vărsat/ Pe rând la geamul tău, / Că nici acum nu au secat/ Părerilor de rău. // Că nu mai vii să înfiori/ Al vieţii mele vis/ Pe care tu de-atâtea ori/ C-un zâmbet l-ai aprins.” (p. 68). Urmează partea mediană, axată pe imperfectul evocării, evidenţiindu-se astfel scene de iubire trăite plenar în trecut: „Pe când al cerului izvor, / Ne lumina senin, / Când pasul tău micuţ, uşor, / Călca prin frunze lin. // Şi negrăitei amintiri, / Îmbrăţişaţi visam.” (p. 68). Revenirea la momentul adevărului se realizează prin poziţionarea adverbului acum la început de vers şi elipsa verbului, conturându-se astfel statutul unui mare singuratic: Acum,pustiu îngrozitor, / Sfâşietoare jale, / C-un negru gând prevestitor/ De-ntunecări rebele.” (p. 68). Ultima strofă conferă structură circulară acestei creaţii, în sensul că eroul liric rămâne prizonierul nostalgiei departelui: „Şi că atât ce-am aşteptat/ Un înger pe pământ, / Că multe lacrimi s-au vărsat/ La geamul tău pe rând.” (p. 69).

O notă distinctă face amplul poem Heruvimul, amintind prin scenariu – iubirea între o fată de împărat, o muritoare, şi un heruvim – fiinţă nepământeană – de Luceafărul lui Eminescu.

Incipitul poemului fixează cadrul natural unde vieţuieşte fata de împărat: „În codrul cel sălbatic/ De secole uitat, / Pe-un munte singuratic/ Se-nalţă un palat. // A fost, a fost odată, / În falnicul palat, / O prea curată fată/ Cu ochi de neuitat// (…)  Ea tânără şi dragă, / Plăcută tuturor.” (p. 130, 131).

Ca şi în poemul eminescian, de fata de împărat se îndrăgosteşte o fiinţă celestă. Şi acolo şi aici, fata recurge la invocaţie, din nevoia de protecţie: „- O, vino, mă păzeşte/ Cu sufletu-şi senin/ Iubirea de-mi urseşte/ În veşnicul destin. // De dorurile mele/ Să fii de-acum cuprins/ (…)// De-a pururi lângă mine/ Pân-oi muri să fii/ (…)// te voi păzi prea bine/ De rău şi de-amăgiri, / Dar farmecul din tine/ E mai presus de firi. // (…) Şi inima mi-e arsă/ De-al dragostei fior, / (…)// Te-aş prinde cu ardoare/ (…)// Să fii a mea virgină, / Iar eu să-ţi fiu ales/ (…)// Dar tu eşti muritoare/ Şi eu nemurito.” (p. 133-134). Heruvimul se teme că această iubire interzisă va aduce amândurora suferinţă: „Mă tem c-aşa iubire/ Aduce doar amar, /E neagră rătăcire/ Visată în zadar. // Căci lege-nfricoşată/ Opreşte-acel destin/ De-a se uni o fată/ C-un veşnic heruvim.” (p. 134-135). Deşi întristată de vorbele protectorului său, fata nu renunţă şi-i propune fuga în lumea ei: „- Hai, lumea ta o lasă/ Şi-om merge amândoi, / Acolo-n pădurea deasă/ Să nu se ştie de noi.” (p. 135).

Partea mediană a poemului – zborul heruvimului spre origini şi discuţia cu Tatăl Ceresc – este tributară poemului Luceafărul, în sensul că şi în creaţia poetului tulcean recunoaştem acelaşi zbor spre origini al fiinţei celeste, aceleaşi elemente de cosmogonie, precum şi dorinţa adresată cu smerenie Părintelui Suprem de a gusta clipa de iubire, ca şi avertismentul Aceluia faţă de lipsa de idealuri a unor fiinţe limitate.

Noutatea poemului Heruvimul constă pe de o parte în faptul că fata de împărat are acelaşi destin cu cel al soţiei lui Orfeu, iar pe de altă parte în reacţia pur umană a heruvimului la vestea morţii iubitei, amândouă secvenţele fiind inexistente în Luceafărul.

Mai întâi, Orfeu îi face cunoscut fiului celest că trebuie doar să-şi păstreze statutul de înger păzitor, fără a o iubi pe fată. În acest caz, fără îngerul protector, ea e ameninţată de moartea grabnică: „Tu eşti al fetei înger; / Cu ea trebuie să fii –/ S-o scapi de foc, de fulger, / Dar nu o poţi iubi. // Căci de-i avea uitare/ De cele ce îţi spun/ Ea înger nu mai are/ Pe-al vieţii veşted drum. // Şi moartea-ntunecată/ În ghiară-o va răpi.” (p. 140-141).

Apoi, Părintele Suprem îi vorbeşte fiului despre posibila şi nedorita similitudine în privinţa destinelor – al fiului cu al Tatălui, respectiv al fetei cu cel al soţiei Aceluia: „Tu ştii c-a mea soţie/ Muri fără folos, / Muşcată în câmpie/ De-un şarpe veninos. // Atunci pe veci durerea/ În vifor m-a-ngheţat/ (…)// De guşti nefericirea/ Ca mâine vei sfârşi. // (…) Nevinovata fată/ Lângă izvor s-a dus// Desculţă ca nainte/ (…) Privirea ei fierbinte/ O pleacă spre izvor. // Şi cade deodată/ Cu un prelung suspin, / De moarte fulgerată/ (…)// Căci din înalta iarbă, / Un şarpe-otrăvitor/ Văzând-o-atât de dragă/ O prinse de picior.” (p. 141, 145-146).

Bocetul celui care şi-a pierdut iubita şi imprecaţiile acestuia, care e cu totul debusolat sunt cutremurătoare şi relevă dramatismul personajului, surprins cu mare artă de către pr. Gabriel Constantin: „- O lume sfărâmată/ E veacul meu de-acum/ (…)// Că nu avusem parte/ Să strângem la un loc/ Amor fără de moarte/ Şi soartă cu noroc. // În lumea trecătoare/ (…) Cu-a dragostei visare/ Cu-atâta m-am ales.” (p. 146). Imprecaţiile dezvăluie durerea venită dintr-un suflet ce doreşte ca haosul interior să devină unul de proporţii universale: „Mă-ntunec de durere/ (…)// Vreau stelele cu lună/ Să piară-n adâncimi! / Acolo să-mi apună/ A ochilor lumini. // Întunecă-se toate/ Că totul e un vis/ Încătuşat de moarte/ (…)// Infernul să izbească/ Cereştile puteri! / În haos prăbuşească/ Dureri şi iar dureri…” (p. 147).

Tânguirea heruvimului, care nu poate readuce la viaţă aleasa inimii şi resemnarea de a iubi „O moartă-ncântătoare” marchează punctul culminant al dramei fiinţei superioare, ce recunoaşte că are puteri limitate: „- Ah, nu pot da viaţă/ Acestui dulce lut/ (…)// O moartă-ncântătoare/ Atât mai pot iubi/ O umbră călătoare/ A negrei veşnicii. // Puterile mă lasă/ Şi simt că-s fără rost.” (p. 148).

În cazul poeziei de inspiraţie istorică, ne-a atras atenţia Vârfurile dreptăţii, realizată în bună parte după modelul Scrisorii III a lui Eminescu. Ca şi creaţia poetului nostru nepereche, cea a poetului tulcean are la bază antiteza dintre un trecut glorios şi prezentul decăzut sub aspect moral. Chiar dacă personajele istorice diferă (în funcţie de epoca evocată: Mircea cel Bătrân şi Baiazid, în Scrisoarea III, respectiv Vlad Ţepeş şi Mahomed, în Vârfurile dreptăţii), impresionează – în ambele creaţii – atitudinea demnă a fiecărui domnitor român, în faţa dorinţei de expansiune a infatuaţilor sultani. Răspunsul pe care Vlad îl dă solilor trimişi să-l avertizeze că neplata haraciului va atrage pedeapsa concretizată în război de agresiune teritorială pune în lumină arta poetului tulcean, dibaci în a ilustra oratoria lui Vodă: „Ţara noastră nu-i o cârpă aruncată la-ntâmplare/ Să se şteargă când voieşte padişahul pe picioare/ Vine vremea izbăvirii pentru ocina străbună/ Chiar de-o fi ca să ne batem cu vestita semilună/ (…) Sunteţi mulţi, însă credinţa ne va da la toţi putere/ (…) Ca să ştie şi sultanul că  domneşte un bărbat/ Care duce-n spate crucea unui neam neatârnat/ Pentru toţi acei care-n veacuri vor pofti acest pământ, / Să se ştie că aici vor avea în veci mormânt.” (p. 90-91).

Visul de mărire al sultanului este un tablou grandios, bazat pe imagini hiperbolice, care culminează cu o scenă de luptă între spahii şi ghiauri: „Vede ţara sa în slavă (…)/ Cum din patru părţi de lume floarea oştii lui se-ntinde/ Şi-ntr-o clipă semiluna tot pământul îl cuprinde/ (…) Dintr-o dată parcă trece pe-un cal alb cu şa de aur/ Şi o rază străluceşte fruntea lui plină de laur/ Iar în urma lui o mare de spahii aşteaptă glasul/ Care are-acea putere să le facă grabnic pasul/ (…) La un semn şiruri de neferi se avântă ca turbate, / Oastea lui înaintează, cer, pământ, rămân în urmă.” (p. 92). Finalul visului este coşmaresc şi are valoare anticipativă,anunţând dezastrul armatei otomane: un pâlc de soldaţi ghiauri îl înconjoară pe infatuatul sultan şi „Ţepeş îmbrăcat în negru îl dezmiardă c-un cârlig; / Ţi-am zis doar că şi pe tine într-un par am să te-nfig!” (p. 93).

Ultima parte a poemului este un pamflet la adresa guvernanţilor actuali, axat pe caricatural: „Astăzi vezi în fruntea ţării toate mutrele livide/ Şi te uiţi la lighioană burta mare cum şi-o-ntinde. / Pe când oamenii de bine trag la jugul greu ca robii, / Dorm în bănci pe spata ţării toţi smintiţii şi neghiobii; / Huzuresc precum bondarii şi-n tribune fac paradă/ (…) Toată pleava puturoasă vânturată-n coapsa ţării/ (…) Prin cuibarele dreptăţii s-au ouat toţi mincinoşii/ Care n-au nicio ruşine şi ne iau în râs strămoşii.” (p. 96-97).

Din cele arătate în acest studiu, reiese indubitabil harul poetic al pr. Gabriel Constantin, încât volumul Aripi de heruvim se cuvine a fi recomandat – prin tematica abordată şi scriitură – drept model de har poetic pentru tânăra generaţie de scriitori.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s