MUNCA LA NEGRU

Const. MIU

Căpitanul Cornel Safta deschise iar cutia unde ţinea distincţia înmânată chiar de prefect, îşi plimbă degetele pe inscripţia suflată cu aur – ÎN SLUJBA PATRIEI. RANG DE CAVALER – şi dădu mulţumit din cap.

Se simţea mândru că rezolvase un caz, care la vremea respectivă dăduse multă bătaie de cap autorităţilor române… Pe canale diplomatice – Cairo – Bucureşti – via SIE şi SRI, autorităţile române erau atenţionate de un nedorit caz de spionaj industrial, la Assuan, pe Nil. În urmă cu cinci ani, poliţia locală primise câteva sesizări de la localnici că în apropierea barajului hidrocentralei din acea localitate egipteană şi-a făcut apariţia un turist bizar care, urmând un anume traseu, la ore cam nepotrivite, pozează insistent zona.

După mai multe zile şi tot atâtea nopţi de filaj, autorităţile egiptene au dat de urma misteriosului turist. Era inginerul silvic George Neagu, din comuna suceveană Palanca. Luat la întrebări, a motivat că-şi pregăteşte documentaţia la faţa locului despre zona hidrografică a Nilului, pentru lucrarea sa de doctorat. Imediat, Bucureştiul a alertat prefectura judeţului, iar prefectul a luat legătura cu şeful de post din Palanca: voia să ştie ce-nvârte ingineru-ăsta acolo, de i-a pus pe jar pe egipteni şi pe cei de la Bucureşti.

Căpitanul Safta şi-a frecat palmele de bucurie: ăsta era cazu’ vieţii lui de poliţist! Se şi vedea trecut în manualele de specialitate. Încrezător că va avea parte de o asemenea realizare profesională, l-a trimis pe sergentul Lucian Niţă, să-l aducă pe inginer la post.

Căpitanul a făcut ancheta ca la carte. Văzuse mai multe filme poliţiste cu subiecte axate pe spionaj şi împrumutase câte ceva din comportamentul şi limbajul protagoniştilor. Avea tot timpul la el un carneţel, în care îşi nota impresii în urma investigaţiilor. Pe baza întrebărilor atent selectate dintr-o mapă specială, a putut alcătui arborele genealogic al suspectului. Găsise, cu acest prilej, strămoşi ai lui George Neagu, coborând până în Evul Mediu timpuriu – unul fiind caimacanul Ion Neagu, fost pădurar în vremea lui Dragoş vodă.

Comisia de la Bucureşti primise teancul de dosare

Continuă lectura

Imagine şi valori ale mitului la Yourcenar

Florian Bratu

La început, se spune, Mitul era o povestire a unei istorii adevărate prin vocea unei identităţi iar fenomenele ce o susţineau formau un ansamblu semnificant de idei dublate de un evantai de stări emoţionale care asigurau culoarea tabloului „istoric” originar. Dar limita, obstacolul invizibil care îşi face simţită prezenţa, azi mai mult ca oricând, în spaţiul multor opere se află direct sau indirect în conflict cu această forţă desemnată abstract: timpul. Dacă se caută izvoarele istorice ale unei fiinţe care apare într-o operă există riscul apariţiei unor des-văluiri parţiale ce pot contribui la deformarea imaginii pe care arta doreşte să o ex-pună. Reperele istorice pe care le invocă sau descoperă istoricii literari au valoare în domeniul respectiv atâta vreme cât informaţiile nu deformează adevărul ce nu poate fi sesizat întotdeauna integral şi numai în anumite segmente temporale. De aici decurge şi riscul deformării textului prin pretenţiile ştiinţifice, apă de ploaie  care curăţă adesea violent tot ceea ce nu pot percepe nişte indivizi ce vor să-şi cultive imaginea fără rafinament şi cunoaştere reală.

Am mai afirmat şi cu alte prilejuri că lucrurile şi fiinţele nu pot fi cunoscute în profunzime fără vedere autentică care dă naştere unori imagini prin comuniunea trăirii cu cele prezente în spaţiul privirii. Când lumea este pătrunsă de privirea-gând, se creează  o serie de repere ce sunt apoi ordonate într-o arhitectură ce nu păstrează din datele arheologice decât materia subtilă, materia trecută prin filtrul spiritului când realul devine cuvânt, iar cuvântul suportul ideii operei. Privirea citeşte lumea şi o transformă în alt-ceva, în funcţie de intenţia şi voinţa ce o însoţesc în călătoria ei ce devine magică în cele din urmă.

Să nu se creadă că orice privire este semnul unei revelaţii, căci prostia imită foarte bine inteligenţa în zilele noastre. Devenirea prostiei în procesul mimetic se situează la un nivel inferior, pentru că instrumentele ei sunt ura, invidia şi delirul, cum bine observa împăratul Hadrian. Delirul se referă la imaginea pe care vrea să o ofere, dar ce imagine poate oferi prostia decât vopseaua dată peste rugina imitaţiei de gândire. Reflexe sau mască, astea sunt de fapt realităţile pe care le ascund discursurile travestite despre lume într-o imagine fără substanţă, dar care luceşte. Ce limbaj colorat are prostia, ce ifose şi aroganţă avansează în lume printr-o retorică malignă!

Privirea devine mitică când formele ei poartă marca autenticităţii şi validării peste timp. Prezentul nu poate fi decât materia zbuciumată de metamorfoze când straturile categoriilor şi indivizilor se agită în magma istoriei al cărei semn este unul singur: timpul.  Categoria cea mai terifiantă pe scena vieţii dar şi a morţii se joacă cu pionii istoriei, aceasta este de fapt adevărata faţă a subiecţilor ce intră în tot felul de aventuri pe care numai unii pot să le controleze, să le vadă aşa cum sunt în realitate. Cei care nu se supun necondiţionat forţei oarbe a timpului îşi afirmă autenticitatea trăirii lor de fiinţe, ei sunt cei pe umerii cărora se construieşte lumea profundă care gravează timpul cu prezenţa lor, restul sunt marionete ale istoriei, ale trecerii pasive. Arta este spaţiul în care se instalează dialogul fiinţei autentice cu timpul. Prin  artă subiectul instituie sensul existenţei pe care o construieşte prin imaginile trecutului judecat, prezentului trăit şi viitorului imaginat ca treaptă necesară dialogului.

Continuă lectura

UN POSTMODERNIST AVANT LA LETTRE

Prof. Dr. Const. MIU

În Cuvântul înainte la volumul Gellu Naum, Poeme alese (Editura Albatros, Bucureşti, 1970, colecţia Cele mai frumoase poezii), Ov. S. Crohmălniceanu îl alătură pe Gellu Naum grupului de poeţi suprarealişti, format din Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, gruparea căpătând consistenţă estetică în anii care au premers celui de-al doilea război mondial.

Din consideraţiile criticului, reţinem trei paliere pe care evoluează creaţia lui Gellu Naum şi care – vom vedea – anticipează un postmodernist avant la lettre : delirul imaginativ, facultatea de a şoca şi onirismul suprarealist (în ediţia citată, p. 12, 13, 16).

La Gellu Naum, delirul imaginativ apare mai la tot pasul, însă de cele mai multe ori el capătă forma fantasticului, amintind de tablourile lui Salvador Dali: „O curioasă nevoie de levitaţiune, moştenire de la vreun strămoş războinic şi pasăre, îl obliga, în secunda precisă a dragostei, să-şi lepede ultimul lest de memorie diurnă. Atunci, retina se făcea elice, sângele desfăcea aripi, oasele uşoare îşi regăseau rând pe rând structurile şi funcţiunile iniţiale.” (Înainte şi după, ciclul Focul negru, în volumul Gellu Naum, Poeme alese, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1974, p. 139). Recunoaştem aici – şi vom vedea şi alte exemple – propensiunea spre naraţiune. Aceasta este caracteristica poemelor în proză, fantasticul uman sau animalier fiind unul delirant: „Apoi, albă şi suplă, ea s-a supus rigorilor unei maternităţi înverşunate. Pentru că avea cinci sâni a zămislit cinci guri inconştiente, lacome şi vii. Se istovea.” (Scara, ed. cit., p. 140). Din fragmentele reproduse mai sus, am putut sesiza un alt ingredient des uzitat de suprarealişti – ironia, însă în aceste pasaje ea este bine camuflată. În altă parte (spre pildă, în Vârsta semnului), aceasta este un apanaj al parodiei : „Ca un gladiator pe bălării/ mă înveleam cu mâncarea pisicii” (p. 169). De altfel, modalitatea aceasta de a lua în derâdere imagini, situaţii ori „personaje” – unele chiar tragice – o găsim şi la Geo Dumitrescu (poet modern din generaţia războiului – cum o socotea Emil Manu), în poemul Libertatea de a trage cu puşca : „Înnebunit de ridicol, aburit şi himeric/ cu buzele crestate de triste muşcături/ urcat pe catalige de cabotin feeric/ şi tânăr, totdeauna tânăr, în slip sau în armuri// cum ai putea să recapitulezi/ fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tresărire/ tot ce ai putut să adori, să visezi/ înnebunit de ridicol la fiecare tresărire?” (A iubi, ciclul Focul negru, ed. cit., p. 180).

Continuă lectura

Mă-mbraci în arămiu

Dorina UNGUREANU

Când te voi chema, toamnă, peste umbra mea
Tu plângi pământul, eu sorb o lacrimă de-a ta.
Căznindu-ţi spre mine trupul firav, desfrunzit,
Se desprind din tine flori pale ce ţi-au murit.
Tu mă strigi, toamnă, te răzvrăteşti ca o nebună,
Vântul ţi-e sălbatic, natura ţi se-nchină,
Păsări disperă, căindu-ne despărţirea,
Înrobită de nesomn mi-ai dorit nemurirea.
Exista asemănare între noi, toamnă, demult,
Mă doare să-ţi spun surioară, că nu-ţi mai sunt.
Un strop de fericire mă bântuie, mi-a rămas,
Mă-mbraci-n arămiu ce-ţi freamătă prinzând glas.

ILUSTRA BALERINĂ

Diademă pe părul bălai, prins la spate,
Lebădă-n rochia colilie, fină,
Dezgolite braţe albe sunt delicate,
Scena aşteaptă ilustra balerină.

Cortina cu falduri imperios se ridică,
Scâncesc viorile atinse-n surdină,
Survine-o linişte deplină, patetică,
Orchestra se-nfiripă în sala plină.

Ea graţioasă în unduirile line
Se roteşte – un fulg alintat de vânt;
Un picior întinde ,capul rezemat şi-l ţine
Arcuindu-şi trupul aplecat spre pământ.

Finalul dansului mirific se-apropie –
Imagine relevantă publicului ei;
Aplauzele furtunoase nu-ntârzie,
Aclamându-se numele balerinei.

Continuă lectura

BAL MASCAT

Const. MIU

O găsi plânsă. A câta oară săptămâna- asta? Avea ochii înroşiţi de plâns şi suspina mereu. Oftă din toţi rărunchii şi când vru să-i ia capul între palme, ea îşi feri privirea – semn că voia să fie lăsată în pace. Era pentru a treia oară în ziua aceea, când o găsea plânsă. Asta nu era bine! „O femeie plânsă face riduri şi n-o mai place nimeni! îşi spuse. Eu nici atât!”

– Ce e cu tine, Fănica? Ce s-a-ntâmplat? Ce-mprejurare mi te-a schimbat?

Nu-i răspunse. Se întoarse cu spatele la el şi izbucni în hohote cu sughiţuri.

– Draga mea, calmează-te, o îndemnă, în timp ce se apropia iar. Hai, nu mai plânge, ştii că-ţi face rău!…

O ridică în capul oaselor. Era moale… Îi mângâie buclele castanii, o luă de bărbie, îşi atinse buzele de ale ei – buze de gheaţă – şi apoi o strânse tare la piept.

– Ia, spune, ce ai, eşti bolnavă? vru el să ştie.

– N-am nimic, răspunse ea, stins.

– Ei, cum aşa, când în ultima vreme te găsesc abătută şi mereu plânsă!… Nu se poate, pe tine te roade ceva! insistă el grijuliu.

– N-am nimic, lasă-mă-n pace! se răsti ea.

Asta nu-i plăcu. Îi vorbise calm, împăciuitor şi prevăzător. Nu suporta ca femeia să ridice tonul.

– Ce mama dracuai?!… Eu întreb cu frumosu şi ea face fiţe!… Vreau să ştiu, că d-aia sunt bărbatu tău, nu să    te-ascunzi! urlă el.

Se lăsă o tăcere grea. Tremurând de nervi, îşi aprinse o ţigară. „Ce poa să fie? Dacă ar fi fost bolnavă, sigur mi-ar fi spus. Niciodată nu s-a ferit de mine. Ce-o fi apucat-o? gândi el, uitându-se pe furiş la soţie. Să fi greşit eu cu ceva? Să i se fi năzărit ceva, iar eu să nu-mi dau seama că e vorba de atitudine sau – mai ştii – de înfăţişare?… La naiba!… Oi fi eu nepăsător, dar nici chiar aşa…”

Valerian Dositu îşi aminti că o îndrăgise pe Fănica de pe vremea când aceasta era ultimul an de liceu. Nu pentru faptul că obişnuia să impresioneze de fiecare dată noul profesor venit la acea clasă şi să fie luată drept elevă sârguincioasă, nici pentru tupeul ei de a se lua în gură cu vreun cadru didactic, ca să arate că e studioasă şi că a citit mai mult ca ceilalţi şi, ca atare, trebuie musai să i se dea întâietate, ci pentru că fata-asta oacheşă i s-a părut „un animal de rasă, numa bună de călărit”.

Se întrebă acum cine o fi făcut primul pas şi cine pe cine a sedus. El fusese cel care o îndemnase să dea admitere la institut, la filo, mai cu seamă că – o asigurase – vor fi împreună: din toamna-aia, avea să ajungă asistent universitar, la facultatea pentru care o îndemnase să opteze. Avea el o pilă pe la Secu şi acela îi promisese că-l ajută să promoveze, dacă şi el va semna un contract de colaborare… Dar totul va fi dosit, nu aşa, în văzu lumii!…

I-a rămas Fănicăi recunoscător pentru ajutorul dat la teza de Doctorat. Titlul ea l-a propus: Femeia de tip ovarian în literatura franceză. Discursul analitic viza un singur personaj care avea un nume predestinat – Madame Bovary. Cu ocazia asta, Valerian Dositu a realizat că are o femeie ambiţioasă: nopţi la rând citise fiecare capitol al romanului, iar dimineaţa, la cafea, i-l povestea cu lux de amănunte. El nu avea timp pentru lectură şi nici nu-i plăcea să citească, se plictisea repede, dacă nu dădea peste dialog! După-amiezile, se ocupa de redactarea lucrării. De fapt, transcria notiţele, pe care conştiincios şi le lua, în timp ce Fănica îi povestea subiectul, făcând pe alocuri şi unele aprecieri despre personaj şi care lui nu-i displăceau – avea fler intuind psihologia aceluia.

Continuă lectura