Pantôn metron anthrôpos ?

Florian BRATU

Curiozitatea este o trăsătură definitorie a fiinţei umane: este adevărat că nu orice fel de curiozitate poate constitui şi obiectul meditaţiei. Credem că numai acele fragmente ale universului care declanşează uimirea şi fascinaţia sunt demne de a fi luate în consideraţie. Privirea curioasă a artistului, a omului de ştiinţă, a celor care, printr-o decizie individuală, se izolează de faptele mărunte, nesemnificative, sunt atraşi de o forţă cu mult mai mare de tainele nevăzutului, de fenomene pe care puţine fiinţe le pot sesiza, toţi aceştia au o privire diferită de ceilalţi. Ei sunt aceia ce au puterea de a propune şi uneori de a institui o viziune coerentă asupra universului, singulară pentru masa comună a fiinţelor. Dincolo de locul comun al acestor adevăruri se poate găsi identitatea privirii autentice.

Toate aceste constatări sunt frumoase, dar îndoiala îşi face simţită prezenţa când e vorba de realitatea percepută, de calitatea ei, de gradul de prezenţă autentică în existenţa celui ce o caută în diferite contexte, cu feţele ei mereu schimbătoare. Imaginile pe care realitatea le oferă sau le descoperă privirea mereu avidă de obiecte şi fiinţe sunt schimbătoare prin ele însele sau privirea este aceea ce schimbă culoarea şi sensul imaginilor dezarticulând fără să vrea ceea ce era dat?

Prin structura ei, privirea are o funcţie importantă, şi anume de a stabili un contact între două figuri, între două straturi ale lumii instaurând  o relaţie, o punte de comunicare între dorinţe, între aspiraţii, între sensuri ce trebuie să fie des-văluite în adevărata lor construcţie. Este limpede că acest contact nu se poate stabili decât cu condiţia ca participarea sensibilă să fie prezentă în cele două puncte: privirea ce caută şi fiinţa ce se lasă mai mult sau mai puţin descoperită.

De la curiozitate la fascinaţie diferenţa se accentuează: prima este o formă de atracţie pe care o provoacă lumea prin articulaţiile sale, cea din urmă este o formă profundă atunci când obiectul privirii conduce la o perspectivă. Importanţa acestui termen pe care-l invoc – perspectiva – rezidă în responsabilitatea[1] pe care o presupune: existenţa sa este determinată de gândirea constructivă, de ideea de existenţă împreună cu alteritatea vizibilă sau virtuală. Perspectiva implică invitaţie la privirea unui eu care iese din modul său de a fi singular, care se ex-pune în dorinţa de întâlnire într-un spaţiu comun, cel creat prin suferinţă de cele mai ulte ori, dar purificat de intenţia de a intra împreună în diferenţa des-văluită, transparentă a unei lumi alt-fel observată, alt-fel construită, cu sensuri nevăzute sau inaccesibile ochiului obişnuit.

Existenţa unei priviri diferite deranjează anumite fiinţe cantonate în mediocritatea repetiţiei, a seriei, a inconştienţei: faţa nevăzută a altor fiinţe şi lucruri, a altor lumi decât cea personală atrage reacţii din cele mai neaşteptate, unele chiar nefericite. Nu există un repertoriu precis al receptării reacţiilor fiinţelor în circumstanţe speciale, în faţa unor evenimente neaşteptate, neobişnuite; în schimb există pretenţii ştiinţifice, adică puncte de vedere extrem de relative, dar arogante prin modul de a fi prezentate ca certitudini, în realitate expuse de dragul de a se face văzut,  de a fi cunoscut.

Ideea de mai sus nu-şi are originea într-o privire neutră, obiectivă: aici ridicolul nu are limite. Argumentul este că întotdeauna privirea ocupă o poziţie de la care îşi construieşte perspectiva. Dacă poziţia privirii are un sens, o direcţie superioară din punct de vedere axiologic, de abia atunci se poate vorbi de o privire constructivă, iar autenticitatea ei poate deveni în unele cazuri axiomatică.

În actul privirii autentice  eul se transcende, construind punţi durabile între el şi alteritate,  observată ca altcineva sau altceva al lumii. Ideea de durată instalată de privire nu  este o formulă gratuită: ea a existat graţie unor fiinţe de excepţie care nu aveau ca obiectiv parvenirea.  Parvenitul nu are nimic autentic în el, nici titlul, nici poziţia: el nu este, el are. Socialul stă adesea sub semnul verbului a avea în sensul său malign, de sursă destructivă cu aparenţe fardate. Ce se ascunde în spatele fardului…ţine de zoologie.

Durata privirii autentice se poate verifica în toate planurile existenţei umane. Sensul construit dăinuie peste timpul cronologic, peste timpul material supus eroziunii.  Opera autentică, reflex al privirii autentice, dăinuie peste veacuri în conştiinţa fiinţei umane:  exemple se găsesc în orice istorie a fiecărui segment al umanităţii.  Din nefericire, aceste exemple constituie excepţia faţă de medie, faţă de faţada lustruită a mediocrităţii.

Privirea este polidirecţională, dar autentică este numai aceea ce fiinţează pe axa verticală care l-a înnălţat pe Om de la stadiul de vieţuitoare, de la regnul necesităţii la sfera ideii, în „transcendenţa activă”[2]. În acest spaţiu al trăirii în lumea ideilor puţini au acces cu adevărat: restul sunt travestiuri ale unor euri minate de fals. Numai privirea ce ştie şi poate să pătrundă dincolo de vizibil, de imaginile iluzorii ale realităţii ce nu este ceea ce pare, poate să capteze prin asceză calităţile unui myst.

Mulţi chemaţi, puţini aleşi! formulă care trimite la iniţiere şi calităţile care li se cer aspiranţior la vederea

COCOŞELU STRONG

Const. MIU

Ea era mai hotărâtă şi mai nerăbdătoare. Se săturase de singurătate, dar să se şi ferească de ai ei. Dacă pe fiu îl mai putea fenta, pe mamă nu. Ca să n-o mai descoasă atât, Doina Cozoroc se gândi c-ar fi mai bine să-l preseze pe iubitul ei, Cristian Negulescu, să ceară învoire de la patron, în septembrie, când vine ziua lui de naştere, măcar o săptămână, cât or fi plecaţi în voiaj. Spre a fi siguri de-nvoire, îi vor pregăti o „mică atenţie”.

Conveniseră ca şi ea şi el să anunţe acasă că îşi vor prezenta viitorul partener. N-aveau de unde şti că ai lor – copiii mai ales, dar şi părinţii – le-au luat-o înainte. Dar nu ca să le dea curs întâlnirii în familie, ci ca să le pună beţe-n roate.

Fata lui Cristian Negulescu – Rita – era dracu‘ gol! De când se despărţise de mama ei – Marga –, nu-şi mai vedea tatăl alături de altă femeie. Suferise enorm!… El era o fire de romantic incurabil, ea o risipitoare. În ziua de azi, femeilor nu le mai plac romanticii!… Va trebui ca Rita să-şi păzească tatăl de piaza-asta rea, care-l obsedează. În fiecare seară îi  vorbeşte despre Doina, îi spune pe unde au mai fost, ce-au mai făcut. De câteva săptămâni, nu mai conteneşte, povestindu-i cum a fost în excursia din Grecia, şi-i arată pozele cu „prinţesa” lui, la malul mării, stând îmbrăţişaţi sub clar de lună. Bunicului Marcel, i-a spus că merge la un simpozion, organizat de comunitatea aromânilor, care omagia o personalitate locală, ajunsă cu puţin înainte de război pe tărâm românesc şi care publicase mai multe studii despre tradiţiile şi folclorul celor două neamuri. Postura de muză a acestei femei, pe care tatăl o adora şi căreia îi dedicase un volum de versuri o irita la culme. „Mamei nu i-a scris măcar un vers, şi fufei ăsteia îi închină un volum, pe care – cum îi place să se laude – o să-l şi publice. Lansarea o face atunci!” îşi spuse Rita înciudată. Femeia asta nu-i era pe plac. Aşa că i-a dat prin gând un plan…

*

– Bună! spuse fata, după ce i se deschise uşa. Ştii, eu sunt Rita, fata lu‘ Cristi.

– Salut!… Care Cristi?… Aaa, da, Cristi, iubitul mamei…

– Da‘, ai de gând să mă mai ţii mult la uşă?

– Scuze, m-ai luat pe nepusă masă!… Pregăteam un seminar la Medicină Legală…Hai, intră şi fă-te comodă.

În timp ce o conducea pe fată spre camera lui, Aurel Cozoroc se gândea de unde o fi făcut rost de adresă. „Nu cred că l-a întrebat pe ta-su de adresă”, îşi mai spuse el.

– Mie mi s-a făcut sete! Am venit repede-repede şi mi s-a uscat gura… N-ai ceva de băut?

„Mă, da‘ ce înfiptă e tipa!… Nici n-a venit bine şi comandă!… Asta cre‘ c-o pune cu botu‘ pe labe pe mama!” îşi spuse flăcăul temător.

– Şi cum ziceai că te cheamă, cavalere? îl luă Rita de sus.

– Aurel.

– Tu eşti o adevărată comoară!… Eu sunt Rita. Şi-i întinse cu graţie mâna.

„Ce dracu, face mişto de mine?!”

– Auraş, comoara noastră!… Auraş, aşa o să-ţi spun.

– Dacă-ţi face plăcere…

– Dragă Auraş, ştii tu de ce-am venit, taman când maică-ta nu-i acasă? întrebă Rita misterios.

– Ştiai că nu-i acasă?

– Desigur. Îi ştiu programu‘ pe de rost… Papa mi-l recită zilnic!

– Ia, s-auzim…

– Dimineaţa, la opt bea cafeaua. Stă mai bine de o oră în faţa oglinzii şi pe la zece ajunge la firmă, că doar e manager… După program…

– Nu la asta mă referea. Nu la program… Ce vânt te-aduce pe la noi şi mai ales când sunt singur acasă?

– Am venit, să discutăm de babacii noştri…

– Gând la gând cu bucurie.

– Uite ce e, Auraşule, o să fiu sinceră cu tine…

– Ar fi cazu‘…

– Nu-mi place că papa e un romantic incurabil!… Chestia asta n-o înţelege, deşi i-am tot spus. Nu-l avantajează cu nimic, pe lângă o femeie practică, aşa cum e doamna Doina!

– Ce-nseamnă „femeie practică”?

– Nu cred că ştiai