PSIHOLOGIA FRICII

de Prof. Dr. Const. MIU

 

              În nuvelistica lui Caragiale, O făclie de Paşti şi În vreme de război sunt creaţii ce ilustrează psihologia fricii  unor fiinţe anxioase. Făcând referiri la cele două nuvele, criticul Vasile Fanache, în capitolul Rătăcirea tragică a minţii  al cărţii sale Caragiale (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 149), opinează că aici prozatorul relevă „consecinţele alienate ale obsesiei, imaginate cu fineţe de psiholog trecut prin şcoala naturalistă.”

 

 

În ILR…, G. Călinescu vorbea de „chinurile îndoielii” alimentate de frica delirantă a celor doi hangii – Leiba Zibal şi neica Stavrache. Acestea provin dintr-o potenţială ameninţare: venirea slugii alungate, în noaptea de Înviere, spre a cere socoteală stăpânului hain (în O făclie de Paşti) şi, respectiv, întoarcerea fratelui plecat pe front, spre a-şi revendica averea, în posesia căreia a intrat Stavrache, în momentul când a primit o misivă, prin care era înştiinţat că Iancu Georgescu – fratele – ar fi pierit pe front (în cealaltă nuvelă – În vreme de război).

Şi într-un caz şi în celălalt, aşteptarea încordată face ca realul să gliseze în imaginar, încât acesta din urmă să devină perfect verosimil pentru cei doi hangii. Aspectul acesta se datorează prezenţei prin absenţă a ameninţării venite din partea lui Gheorghe şi, respectiv, a  preotului brigand, plecat pe front, spre a scăpa de oamenii statului.

În imaginaţia bolnavă a lui Zibal, sfredelul cu care tâlharii (veniţi la miezul nopţii de Înviere, să-l prade) încearcă să găurească poarta de lemn, capătă proporţii hiperbolice, augmentând frica hangiului: „În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua nişte dimensiuni nemaiînchipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creştea la infinit, şi borta devenea tot mai mare şi mai mare, aşa de mare în sfârşit, încât, în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare, fără să se aplece.”

Aceeaşi imaginaţie îi dă posibilitatea lui Zibal să-şi închipuie că acelaşi sfredel va fi unealta torturării sale. Dacă la început, vederea sfredelului cu care tâlharii se străduiau să dea gaură în poartă îl înspăimântă şi mai ales timpul cât aceştia lucrează i se pare a fi excesiv dilatat, când spaima dispare şi „figura-i, descompusă de-o atât de îndelungată criză, luă o bizară seninătate, Zibal nu mai are răbdare, vrea ca tâlharii să sfârşească mai repede „lucrarea” şi în felul acesta să poată „ţintui” mâna criminală ce se va strecura prin borta porţii.

             De reţinut că în cazul fiecărui hangiu se poate vorbi de eliberare de obsesia violenţei prin violenţă, din potenţiale victime ei devenind agresori. Aspectul acesta e surprins de Caragiale în nuvela În vreme de război, descriind cele trei apariţii fantomatice ale fratelui hangiului, culminând de fiecare dată cu înfruntarea dintre cei doi. În cele ce urmează, ne vom opri la prima vedenie a hangiului, când acesta din agresat devine agresor.

                      Spre a realiza o scenă verosimilă, autorul face referiri alternative la cei doi actori  (Stavrache şi ocnaş), ca într-o filmare, la început cu încetinitorul, apoi precipitată, operatorul şi cameraman-ul alternând planurile, spre a reliefa astfel trăirile celor doi.

 Pentru a evidenţia încercarea sisifică a hangiului de a sălta pe cel căzut şi care se agăţase de acesta cu disperare, Caragiale recurge la câteva construcţii cu valoare de superlativ stilistic cantitativ:

– mai întâi, numeralul în relaţie cu locuţiunea adverbială „din răsputeri” sugerează o acţiune epuizantă („…a încercat o dată, de două, de mai multe ori din răsputeri – degeaba” – s.n.);

– apoi, subiectul multiplu („opintelile şi sudorile”) – format, la nivel morfologic, din substantive cu valoare cantitativă nedefinită – conturează împreună cu predicatul nominal „fuseseră de prisos” o acţiune zadarnică;

– de asemenea, comparaţia „trupul greu ca plumbul” intrând în relaţie cu locuţiunea adverbială de esenţă negativă „peste putinţă” contribuie la amplificarea acestei acţiuni sortite eşecului.

 Urmează o firească nevoie de respiro, pentru ca Stavrache să-şi revigoreze forţele, spre a-şi relua tentativa de ajutorare. De astă dată, atenţia autorului se îndreaptă asupra psihologiei disperatului: „Ocnaşul, în ceasul morţii, se-ncleştase cu o putere covârşitoare de gâtul şi braţul hangiului.” (s.n.). Era nevoie de o „supremă energie” din partea hangiului, spre a dovedi „puterea covârşitoare” a ocnaşului, agăţat cu disperare de gâtul şi braţul său.

În partea mediană a scenei, acţiunea se precipită, registrul verbal fiind elocvent în acest sens; cele care abundă sunt verbele de mişcare, la prefectul simplu („fu apucat”, „se zbătu”, „trânti”, „puse”). Acţiunea precipitată focalizează atenţia cititorului către o situaţie inedită: din veritabil adjuvant, Stavrache devine potenţial agresat, fiind imobilizat de cel care părea a fi la un pas de moarte şi căruia se vrusese a i se da o mână de ajutor. Aparenţa ascunde esenţa: mortăciunea  (cum precizează autorul) se metamorfozează într-un „luptător teafăr, biruitor”.

Ultima secvenţă a scenei are două momente: unul care are un timp excesiv dilatat, celălalt evidenţiază o acţiune precipitată.  Devenit persoană agresată, Stavrache trebuie să suporte fizic şi psihic comportamentul fiarei.  Timpul victimizării  e sugerat prin două verbe statice, intrând în relaţie cu acelaşi adverb de timp: „A stat mult  astfel d. Stavrache supus sub călcâiul ocnaşului; mult a suferit  în ochi rânjeala acelei fiare.” (s.n.).  Timpul subiectiv este elocvent sub aspectul topicii – antepunerea adverbului de timp „mult”.  În cazul acţiunii precipitate, de astă dată grăitoare sunt verbele de mişcare: „a voit să-l sugrume”, „a făcut (o săritură)”, „a sărit”, „a bufnit”, „a pierit”.

Abia la finalul scenei sesizăm că e vorba de o dedublare a personalităţii lui Stavrache. De ce? Pentru că scriitorul face referiri identice la cei doi aşa-zişi actori :  şi unul şi celălalt acţionează sub impulsul fricii de moarte, gestica fiecăruia fiind în marginea nebuniei (nu întâmplător se spune că unul e nebun, iar celălalt – smintit);  şi unul şi celălalt recurge la gestul săriturii salvatoare, în urma unui instinct de autoapărare.

                 G. Călinrescu era de părere că „Spaima are adesea efectul curajului” (ILR…, Ed. Minerva, 1984, p. 496).  Zibal are curajul să ţintuiască mâna criminală şi să o ardă cu lampa; Stavrache are şi el cutezanţa să înfrunte agresorul. Singura deosebire dintre cei doi hangii supuşi agresiunii e că pentru unul (Zibal) aceasta e reală, pentru celălalt (Stavrache)  e închipuită de mintea lui bolnavă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s