FILOSOFIA ROMANULUI în concepţia lui Camus

de prof. dr. Florian BRATU

 

MOTO:

„Dacă vrei să fii filozof, atunci scrie romane”.  (Albert Camus)

           Actul critic mai păstrează încă imaginea unui parazitism care se construieşte pe un dat, a unor broderii în care o persoană vrea să se producă, să fie recunoscută, printr-o suită mai mult sau mai puţin articulată de afirmaţii asupra unui text, a unui autor.       

         

           Opera literară este, la urma urmelor, o sumă de dialoguri sau monologuri imaginare. Ambele forme presupun forţe şi structuri metamorfozante ce-şi aşteaptă hermeneutul care trebuie să găsească cheia sau cheile cele mai potrivite pentru a putea avea acces la sensurile labirintului care este opera.

Frumuseţea unei opere constă şi în faptul că nu poate fi etichetată o dată pentru totdeauna într-o formulă, oricît de reuşită ar fi aceasta, nu poate fi “aşezată” într-un raft ca un simplu produs al cuiva. Un produs este mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai tîrziu, consumat, în vreme ce opera rezistă sau există tocmai datorită faptului că depăşeşte această condiţie ingrată a efemerităţii, a trecerii din regimul necesităţii în cel al dispariţiei definitive.

Mi se va reproşa, poate, că există şi opere care se supun acestui mod de fiinţare. Este şi nu este adevărat. Mai curînd ar trebui făcută precizarea că opera este ori nu este, ea are sau nu are puterea de a transcende ceea ce în mod obişnuit se numeşte prezent. Orice transgresare a unui timp determinat îi poate asigura operei un statut, aura unei fiinţări care îi permite exercitarea unei fascinaţii asupra unei sume mai mici sau mai mari de cititori.

Descifrarea sensurilor unei opere impune existenţa a cel puţin cîtorva elemente fără de care opera rămîne o structură închisă. În primul rînd este absolut necesar ca criticul să fie înarmat cu o metodă (chiar dacă în ultimele decenii s-a abuzat fără decenţă  de termeni şi de tot felul de scheme care au demonstrat  mai curînd dorinţa unora de a se face cunoscuţi decît penetrarea reală a operelor, în numele unor  aşa zise ştiinţe,  horresco referens) care la  rîndu-i  presupune o sumă de concepte (şi nu termeni cu pănglicuţe) ce prin coerenţa, claritatea şi adecvarea la obiect să permită revelarea  unor structuri, a unei arhitecturi semnificante.

Pledoaria mea în favoarea unei percepţii clare a operei literare este “impusă” de valul de monstruozităţi care au inundat cîmpul perceptiv al cititorului fără a-i oferi o prismă cît de cît transparentă şi mai ales senzaţia că asistă la un spectacol, la o creaţie şi nu la o banală discuţie de cafenea ori la preţiozităţi şi savantlîcuri al căror ridicol nici măcar nu merită a mai fi pus pe masa de operaţie.

Orice discurs are, conştient sau nu, drept scop dezvăluirea unuia sau mai multor adevăruri; este posibil ca din motive subiective acestea să necesite o codare suplimentară, o încifrare pentru a scăpa de o posibilă consecinţă negativă ori pentru a-i asigura o aură de mister. Elementul esenţial al discursului rămîne cuvîntul în care se ascunde sau se protejează adevărul, riscul care decurge fiind, fie deprecierea valorii interne iniţiale, fie deformarea lui, încît acesta devine de nerecunoscut.

Orice metodă de deconstrucţie a unei opere în vederea unei reconstrucţii impune deci căutarea adevărului, a sensului fără de care actul lecturii cade în nulitate. O lectură care s-ar reduce la sesizarea stratului emoţional (corespondenţe între două subiectivităţi, a unor proiecţii ale operei şi respectiv ale cititorului) presupune în sine un act facil.

O reacţie de nedumerire mi-o declanşează şi delimitările pe care le operează, de parcă ar fi ”parcele” şi nu forme de manifestare ale spiritului, ”frontierele” stabilite cu aroganţă (pardon, am vrut să spun suficienţă ştiinţifică) între filozofie şi literatură, de indivizi care cred că ştiinţa şi arta încep şi se termină la ei.

Întrebarea este dacă nu cumva literatura e mai elastică, mai aptă să surprindă esenţe sau jocuri ale fiinţării într-un mod  plăcut, sigur accesibil unui număr mai mare de cititori. Răspunsul cel mai elocvent mi l-a oferit lectura operelor lui Camus care, prin 1936, nota în Carnetele sale : “Dacă vrei să fii filozof, scrie romane”.

Frumuseţea operei literare, a unui roman, constă, probabil, într-o “descriere” a lumii, a marilor probleme ale fiinţei umane, fără să fie obligată încorsetărilor pe care le implică expunerea, de multe ori sofisticată (chiar dacă nimic nu obligă la acest lucru), abstractă, rece, dogmatică, care îndepărtează cititorul, comunicarea sensului suferind adevărate fracturi sau distorsiuni. Evident, nu sînt adeptul unor formule simpliste, nici nu pledez pentru o vulgarizare ridicolă a acestor căutări fabuloase cu care ne-au obişnuit filozofii (mă refer la filozofi şi nu la cei pentru care acest domeniu fascinant al cunoaşterii nu este altceva decît o “meserie”), dar cred că… marile adevăruri pot fi enunţate şi simplu, fără a se folosi un jargon lamentabil, semi-olog care bîlbîie lingvistic. Prostia vopsită şi agresivă ţine loc de cunoaştere reală.

Un argument mi-l oferă chiar Camus: “Toată nefericirea oamenilor porneşte de la faptul că ei nu folosesc un limbaj simplu!” Voi reveni la Camus a cărui formulă mai sus-menţionată a cunoscut şi o variantă ce merită să fie reamintită şi care ne va servi drept argument în această “pledoarie”. Referindu-se la Greaţa lui Jean-Paul Sartre, autorul romanului Străinul remarca cu justeţe: “Un roman nu este decît o filozofie transpusă în imagini”.

În concepţia lui Camus Greaţa nu este un roman foarte bun tocmai datorită “dezechilibrului între meditaţia operei şi imaginile unde se desfăşoară aceasta”; deşi îi plăcea cartea, Camus nu o considera totuşi un roman, ci, mai curînd, un monolog.

Afirmaţia lui Camus : “Nu sînt filozof. Nu cred destul în raţiune pentru a crede într-un sistem” a provocat destule confuzii, creînd un spaţiu propice pentru tot felul de speculaţii. În fond, e vorba de o simplă reacţie  antidogmatică, lucru vizibil şi într-o altă aserţiune, care exprimă simplu dar cu fermitate viziunea sa despre creaţie:

“Romanul cu teză, opera care vrea să demonstreze ceva, cea mai vrednică de dispreţ dintre toate, este cea care cel mai adesea se inspiră dintr-o gîndire satisfăcută…Creatorii de acest fel sînt filozofi ruşinaţi. Cei despre care vorbesc şi pe care îi imaginez sînt, dimpotrivă, gînditori lucizi…ei înalţă imaginile operelor lor ca pe nişte simboluri evidente ale unei gîndiri limitate, muritoare şi revoltate” (Mitul lui Sisif).

Modelul spre care se îndreptau preferinţele sale îl constituia Condiţia umană, tocmai pentru faptul că  aici găsea ceea ce el numea “fuziunea secretă a experienţei şi a gîndului, a vieţii şi a reflecţiei asupra sensului acesteia”. Este exact ceea ce va afirma mai tîrziu, dar sub o altă formă, în Mitul lui Sisif :

“A scrie mai curînd cu imagini decît cu raţionamente este semnificativ pentru o anumită gîndire…”. Formularea greoaie pare să traducă regretul implicit că opera nu este marele mim, subliniind într-un fel dubla postulare a textului între eseul filozofic şi roman. Fuziunea se realizează  abia în textele lirice din Nunta, în momentul creaţiei camusiene în care dorinţa de afirmare a unui eu, căutarea sinelui, efortul de a se situa faţă de lume şi, nu în ultimul rînd, încercarea de a-şi exprima propria-i viziune despre Om şi relaţia acestuia cu Universul, constituie, fără îndoială, ambiţii filozofice. Meditaţiile din Nunta la Tipasa, Vîntul la Djemila şi Deşert sînt expresia unor experienţe aproape mistice de comuniune cu lumea în care eul se descoperă sau se pierde.

           Eul din aceste eseuri pregăteşte dubla naştere a unui eu filozofic care se va exprima cu vigoare în Mitul lui Sisif şi Omul revoltat. De altfel  textul Mitului lui Sisif  are un capitol al cărui titlu este sugestiv: Filozofie şi roman. Conjuncţia din cadrul titlului atestă faptul că autorul Străinului era departe de a fi un novice în domeniu chiar dacă mai consideră drept “arbitrară…vechea opoziţie între filozofie şi artă” sau : “Marii romancieri sînt romancieri filozofi, adică opusul romancierilor cu teză: Balzac, Sade, Melville, Dostoievski, Proust, Malraux, ca să nu citez decît cîţiva”.

Continuă lectura