ISTORIA ŞOPTITĂ A ARMENILOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Noua carte semnată de Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor, Editura Polirom, 2009) nu este un roman propriu-zis. Având în vedere multitudinea de povestiri în legătură cu persoanele/ personalităţile evocate în cele 12 capitole, se poate vorbi mai curând de o cronică de familie, povestită pe baza amintirilor stârnite de fotografiile ce imortalizează aceste „personaje” de poveste – aşa cum le socoteşte autorul.

Cronica se subsumează însă unui letopiseţ al neamului armenilor, din cele mai vechi timpuri, de la primul descălecat, până în zilele noastre. În egală măsură, cartea aceasta este şi o culegere de povestiri cu iz eroico-legendar despre cei mai bravi luptători din neamul armenilor, avându-l ca etalon pe generalul Dro (cf. p. 196-205).

Raportul realitate – ficţiune poate interesa atât pe istoric, cât şi pe criticul literar. Primul poate fi atras de relatările amănunţite despre deportările şi masacrele îndurate de armeni, de-a lungul veacurilor. Cel de-al doilea este interesat de portretele literare, de tehnica naraţiunii şi a dialogului, acestea fiind în strânsă legătură cu maniera evocării, în refacerea atmosferei din acele epoci.

Din perspectiva reconstituirii letopiseţului familiilor de armeni din Cartea şoaptelor, pe baza fotografiilor, acestea au valoarea unui aide mémoire, mai cu seamă că „Le plăcea (…) tuturor armenilor să facă fotografii.” (p. 83). De altfel, autorul mărturiseşte. „În mai toate casele bătrânilor armeni am găsit asemenea fotografii.” (p. 50).

Portretistica sub forma descrierii evocatoare este făcută după fotografii. Notaţiile sunt succinte şi esenţializate: „Străbunicul Kevort Vosganian purta fes. Lângă el, în fotografie, bunicul Garabet, un adolescente aproape, cântă la mandolină. E îmbrăcat în ilic brodat şi poartă pantaloni largi. În spate se văd terasele albe, cu ţigle semicirculare, ale unui port de la Mediterana (…) Cerul pare liniştit (…) Într-o altă fotografie, străbunica mea, Mariam Vosganian, stă turceşte, cu picioarele încrucişate sub ea, îmbrăcată în şalvari şi bluză petrecută, cum era moda la Constantinopol, la acel sfârşit de secol. „ (p. 81). De altfel, personalitatea bunicului Garabet este evocată mai la tot pasul – un fel de înger protector al copilului Varujan.

În cazul generalului Dro – vajnic apărător şi luptător pentru drepturile şi libertatea armenilor, la începutul secolului trecut – găsim două descrieri, după două fotografii – una în plină glorie, alta la senectute: Fotografia de început îl înfăţişează pe generalul Dro călare pe un cal alb, într-un luminiş (…) Generalul Dro este îmbrăcat în uniformă de campanie (…) pe cap poartă o căciulă albă din blană de oaie, trasă peste urechi, până aproape de sprâncenele groase şi piezişe. Are un barbişon negru (…) Privirea semeaţă şi poziţia studiată, cu spatele drept şi palma odihnindu-se pe picior, arată că e vorba de o fotografie realizată mai degrabă pentru ceilalţi decât pentru sine. Este fotografia învingătorului (…) O a doua fotografie povesteşte despre generalul Dro, acum mai corpolent, cu părul albit (…) şi cu aceeaşi privire umbroasă (…) Fotografia e realizată în curtea Catedralei armene din Bucureşti, cu prilejul dezvelirii bustului generalului Antranik.” (p. 196-197).

În noua carte a lui Varujan Vosganian, există pasaje în care naraţiunea alternează cu dialogul, oralitatea limbajului „personajelor” dublată de ironie relevând autenticitatea întâmplărilor.

Autorul îşi aminteşte cum într-o zi, la întoarcerea acasă, a povestit ce-a văzut, împreună cu fratele său, Melic, la cinemascop. La auzul că la jurnal s-a vorbit de asasinarea lui Kennedy, bunicul Garabet a convocat de urgenţă comitetul parohial într-un anumit cavou. Acolo, lămureşte Varujan Vosganian, „…se întâlneau decât atunci când se petreceau lucruri din cale-afară. Lucrurile despre care nu se putea vorbi decât în cavou erau lucruri rele.” (p. 98). Vestea aceasta teribilă determină pe fiecare membru al „sfatului bătrânilor” să-şi dea cu părerea despre cine ar putea fi de vină. Părerea că la mijloc ar putea fi ruşii este expusă jumătate serios şi cu îngrijorare, jumătate ironic: „ – Bolşevicii luptă pentru pace (…) – N-ar putea să lupte mai puţin? se îndârji Sahag. De atâta luptă pentru pace o să se aleagă praful de noi.” (p. 99). Unuia care aştepta venirea americanilor, i se răspunde sceptic, în stilul replicilor lui Ilie Moromete: „ – Doar ca să ne tragă clopotele.” (p. 103). Nu ştim dacă dialogurile sunt reale sau inventate de către autor, însă ironia ce transpare din fragmentul reprodus certifică firea blajină a bătrânilor armeni, care ştiau să facă haz de necaz.

Despre felul cum era denaturată realitatea şi reflectată în presa aservită puterii, am dat peste un pasaj elocvent.             Felul cum s-a desfăşurat adunarea liderilor armenilor, în toamna anului 1945, în sala Teatrului „Pastia” din Focşani, cărora un reprezentant al Ambasadei Sovietice le-a vorbit despre necesitatea repatrierii acestora apare într-un ziar de limbă armeană, însă modul de prezentare – vădit cosmetizat este punctat de autor, prin intermediul mărturiilor câtorva dintre participanţi. Iată acelaşi eveniment aşa cum a fost şi despre care s-a scris:


„Membrii comunităţii armene au fost aşezaţi în primele rânduri. Mai în spate, scaunele au fost completate cu figuri necunoscute şi încruntate (…)

De o parte şi de alta a scenei, bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele scrutau sala. Cineva se apropie, din spate, de primele rânduri şi începu să împartă steguleţe roşii; armenii nu ştiau  ce să facă cu ele.

Sahag era gata să-l arunce pe al lui, bunicul ridică din sprânceană şi-i făcu semn să aştepte. Îşi puseră steguleţele în poală şi priviră nedumeriţi când la cei ce stăteau în picioare, când peste umăr, la necunoscuţii încruntaţi din rândurile din spate. „ (p. 134).

„- Citeşte! spuse bunicul (…)

<<Duminică dimineaţa. La Foc-şani, pâlcuri de armeni se îndreaptă în grabă spre sala Teatrului Pastia. La ora anunţată, soseşte delegaţia: asistenţa aclamă în picioare (…) Sala freamătă de emoţie. Un murmur nesfârşit peste tot. Şi respect la toţi. Deodată, sala amuţeşte pentru o clipă: inimile armenilor bat cu putere. Prietenul dr. Astvadzadurin urcă la tribună. Pe pieptul său luceşte un steag roşu. Un entuziasm înflăcărat cuprinde asistenţa. Sala întreagă scandează. Aplauze, urale, ovaţii.>>

Îşi lungesc gâturile. Arşag lasă ziarul jos.

   Ăştia eram noi? întrebă într-un târziu, Anton Merzian.

Vezi bine, răspunde Krikor Minasian.” (p. 134-135).

 

          Culmea e că cele scrise în ziar se petrec înainte de a se fi întâmplat în realitate. Am pus alături cele două fragmente, spre a se putea sesiza mai bine denaturarea adevărului. Sunt două realităţi paralele în care armenii au trăit – şi nu de puţine ori – li s-a întâmplat aşa ceva. Aşa se explică de ce istoria consemnată de către autor a neamului său este una şoptită, faţă de cea voit denaturată şi trâmbiţată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s