Răul – realitate şi travesti

Dr. Florian BRATU

Prostia este sursa oricarei dorinţe agresive, ea nu are nimic de a face nu gindirea.

 

 

Fiinţa umană este duală prin constituţia sa. Homo duplex, cum spuneau anticii, nu este o invenţie a unei reflecţii teoretice, ci constituie esenţa şi modul de manifestare a unor fiinţe în periplul lor existenţial. Intrarea în istorie a fiinţei se face şi sub semnul uneia dintre componentele sale structurale: răul. Dacă s-ar face un inventar al prezenţei umane pe scena istoriei, s-ar constata cu uşurinţă caracterul eminamente violent al manifestării sale în toate domeniile existenţei.

Nu este deloc întâmplător semnul şi ponderea negativităţii, a modului de a fi al fiinţei care doreşte mai mult decât aspiră. Aici nu vizăm un joc de cuvinte, ci afirmăm că răul deţine o pondere şi un spectru mult mai larg decât binele în spaţiul mundan. Fiinţa umană este prin natura sa mai mult corporeitate şi mai puţin spirit, încât nu este de mirare existenţa atracţiei, dar şi a prezenţei în lume prin contracţii şi expansiuni ale forţelor obscure ale biologicului. Contracţiile sunt faze premergătoare ale violenţei, iar manifestarea ei este expansiunea unei energii negative care cucereşte spaţiul şi timpul celuilalt.

A defini dorinţa agresivă nu înseamnă a opera determinări succesive pentru a se ajunge la o generalizare asupra fenomenului, ci, mai curând, a delimita ceea ce constituie esenţa sa, ceea ce este faţă de ceea ce o limitează sau o temperează.

Definirea fenomenului dorinţei agrsive este destul de bine sesizată de Yves Michaud când afirmă:

„Există violenţă atunci când, într-o situaţie de interacţiune, unul sau mai mulţi actori acţionează de o manieră directă sau indirectă, concentrată sau distribuită, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în integritatea lor fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participările lor simbolice şi culturale” (Y. Michaud, 1978, p. 20).

Reflecţia asupra dorinţei agresiunii  ne trimite în mod reflex la verbul a fi, mai rar la a avea. A fi violent exclude orice ascensiune, nu implică planul aspiraţiei, ci în mod cert numai pe cel al dorinţei. Dorinţa prin natura sa este spontană, neprevăzută şi, nu rareori, incontrolabilă. De aici decurge necesitatea circumscrierii semnificaţiilor pe care le subîntinde aria violenţei. Violenţa trebuie observată atât la origine, cât şi în devenirea ei, mai precis în formele ei de manifestare.

Prima determinare este aceea care se referă la alt fel de a fi faţă de ordinea normală, atitudinea de toleranţă, de înţelepciune pe care ar trebui să o practice fiinţa umană, pentru că spaţiul de producere, varietatea formelor şi durata violenţei pot fi determinate dacă se iau în considerare 3 aspecte, trei niveluri, trei moduri de prezenţă a acesteia în spaţiul mundan: la nivelul conştiinţei, la nivelul discursului: realist, alegoric, simbolic, la nivelul acţiunii.

Aceste niveluri sunt expresia unui subiect care se obiectivează prin fracturarea armoniei, prin destructurarea ordinii pe care o transformă sub imperiul forţei oarbe a unei carenţe a fiinţei, prin care înţelegem incapacitatea subiectului de a se menţine în spaţiul raţiunii armonice. Argumente de tipul raţiunilor politice sau de stat sunt forme ale disimulării pe care subiectul le invocă rareori cu argumente solide. Formula sartriană, a cărei origine se află în Biblie, conform căreia omul nu este ceea ce este, ci este ceea ce nu este, poate fi utilizată ca o primă definire a violenţei ca  instrument al dorinţei de putere asupra alterităţii.

La nivelul conştiinţei, ca spaţiu al tuturor proceselor gândirii, violenţa are mai întâi un caracter abstract, apoi se conturează ca intenţie şi formă: agresivitatea eului frustrat. Frustrarea generează un sentiment de inferioritate şi constituie una din sursele generatoare ale violenţei, întrucât subiectul nu suportă comparaţia ce-l dezavantajează, reacţionând, iar complexul se transformă din constat al unei stări de fapt în energie negativă ce se exteriorizează prin agresiuni verbale, în cel mai fericit caz, sau prin agresiune fizică pentru echilibrarea unei relaţii din care insul frustrat crede că numai în acest mod poate câştiga un ascendent asupra unuia ori mai multor indivizi. Agresiunea este consecinţa unui raport a unei relaţii pe care unul sau mai mulţi indivizi vor să o răstoarne.

Frustrarea este un sentiment universal care se manifestă în diferite moduri (invidie, resentiment etc.) iar unul dintre acestea este agresiunea. În scrierile moraliştilor francezi ni se oferă un exemplu elocvent asupra frustrării: „Oamenii cu inteligenţă mediocră înfierează de obicei tot ce le depăşeşte puterea de înţelegere” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 95). Universalitatea frustrării nu implică, din fericire, şi un caracter permanent. Dimpotrivă, ea se manifestă în cazurile de agresiune violentă pe spaţii şi un timp relativ scurt; de aici ar rezulta şi caracterul său tranzitoriu.

Cert este că fenomenul frustrării ce stă la baza agresiunii violente se poate în unele cazuri converti, paradoxal, în forme benefice. De exemplu, limbajul violent folosit în unele scrieri poate cunoaşte forme ale unei inventivităţi suple, semn al unei gândiri mobile, apte să convertească o energie negativă în forme artistice pozitive, în construcţii stilistice din cele mai neaşteptate. Nu este mai puţin adevărat faptul că această compensare poate să devină la rândul ei un model negativ pentru un psihic mai puţin mobilat, mai puţin apt de a discerne forma agresiv vulgară sau violentă a tonului, a structurii lingvistice al cărui caracter ludic poate fi citit în filigran. Indivizii fără simţul umorului au în schimb un surplus de agresiune pe care nu o pot controla.

Dorinţa agresivă este un scandal al fiinţei în măsura în care este observată ca violare şi/sau atentat la adresa libertăţii celuilalt, a dreptului acestuia de a fi aşa cum este, nu cum i se impune. Ceea ce pare o observaţie cu valoare generalizatoare îşi are justificarea în realitatea produsă de subiectul avid de a fi mai presus, de a se situa ca reper temut şi respectat. Forţa este cel mai cunoscut mod de manifestare vizibilă a violenţei. Partea invizibilă este generată în spaţiul gândirii.  Dorinţa agresivă pare să fie prima natură a fiinţei slabe, care se vrea altceva, altfel decât este în sine. Prima formă de manifestare este spontană, ca reflex de autoapărare sau ca agresiune naturală ce reduce această trestie gânditoare la animalitate. Ceea ce se poate percepe în planul realităţii în mod direct, prin simţuri deci, ar trebui considerat ca bază factuală şi sursă de identificare comportamentală individuală sau de grup. Uneori violenţa poartă marca instinctualităţii, iar deviaţiile şi efectele asupra alterităţii cunosc forme şi grade de negare de la cele simple lingvistice, culminând prin agresiunile cele mai crude, până la cele mai rafinate care intră în sfera de studiu a psihanalizei. Caracterul elaborat al violenţei este vizibil în absolut toate straturile existenţei, de la cel fizic şi ajungând până la cel spiritual. Un exemplu elocvent îl constituie chiar scrierile lui Cioran, acest mare gânditor original al secolului al XX-lea, care „ a învăţat să-şi deteste semenii cu eleganţă şi să considere că laconismul este semnul cel mai înalt de civilizaţie” (Simona Modreanu, Cioran sau rugăciunea interzisă, 2003, p. 229). Cioran inventează o frenezie lingvistică în spatele căreia se poate citi o căutare dureroasă, iar dincolo de fractura propriei fiinţe descoperă una din feţele violenţei:

„Credincios aparenţelor sale, pătimaşul nu se descurajează, o ia mereu de la capăt, cu încăpăţânare, căci nu se poate lipsi de suferinţă. Se îndârjeşte să-i piardă pe ceilalţi? – e un ocol ca să ajungă la propria-i pierzanie. Sub masca sfidătoare, sub ifosele lui se ascunde un împătimit al nefericirii. De aceea printre pătimaşi îi găseşti pe cei ce-şi sînt lor înşişi duşmani. Iar pătimaşi suntem cu toţii, nişte turbaţi care, pierzând formula păcii lăuntrice, nu mai avem acces decât la meşteşugul sfâşierii”(Cioran, Ispita de a exista, 1990, p. 5).

Dincolo de agresiunea fizică mai putem adăuga existenţa unei forme mai subtile a violenţei ce ar putea fi încadrată în categoria cauzelor ce o generează: ura. Semn al neputinţei fizice sau spirituale, paradoxal, ura aduce în câmpul existenţial forţe nebănuite: invidia. Aceasta la rîndul ei se constituie ca sursă a declanşării violenţelor de limbaj. Ura şi invidia pot fi incluse în categoria carenţelor structurale ale fiinţei umane, surse ale relaţiilor conflictuale.

În analiza fenomenului violenţei ar trebui luate în considerare şi alte repere faţă de cel deja enunţate. Acestea sunt: spaţiul, timpul si modul:

  • primitiv
  • rafinat,
  • ritualic (tortura fizică şi execuţia publică).

Agresiunea poate fi analizată şi din alte trei unghiuri:

  • intenţie (privire, agitaţie), discurs incoerent ca anticipaţie a unei acţiuni agresive, iraţionale, etc.
  • actul propriu-zis,
  • sfârşitul violenţei punctuale .

            Spaţiul agresiunii nu poate fi conceput decât ca interioritate sau exterioritate, pe suprafeţe reduse sau arii largi: terenuri de sport, stadioane, pieţe publice etc. Spaţiile pot fi închise sau deschise, fiecare dintre acestea putând provoca reacţii adecvate de participare pasivă, prin privire, sau activă, prin mişcarea aprobatoare sau dezaprobatoare a membrelor superioare sau inferioare, de admiraţie, de fascinaţie. Spaţiul poate fi real sau imaginat, aparţinând realităţii cotidiene sau ca produs al ficţiunii, al invenţiei artistice sau cinematografice. (Vezi şi teatrul, cu bastonadele care sunt o caricatură a violenţei, inducerea unor stări ). Totul în artă în acest sens aparţine în primul rând registrului psihologic, apoi celui filozofic.

Timpul agresiunii nu poate fi conceput în afara duratei de manifestare a fenomenului violenţei. Timpul violenţei presupune o desfăşurare, o etapizare şi o distanţă instaurată. Violenţa se naşte ca urmare a unei carenţe a firii, a unei insuficienţe, a unor complexe de inferioritate ce nu pot fi transgresate decât prin acţiuni ilogice. Invidia sau ura, aceste două structuri constitutive şi active ale violenţei devin, cunosc metamorfoze din cele mai spectaculoase, surse ale unor acţiuni incontrolabile, din care violenţa este numai o faţetă.

În definirea eului ca identitate, aşa cum credem că este constituit (cu excepţia cazurilor patologice şi a unor inerente discontinuităţi care fac parte din structura fiinţei în general), trebuie în mod necesar să observăm noţiunea, conceptul sau subiectul prin extensie, pentru nevoile argumentării, prin patru trăsături esenţiale: coerenţă, continuitate, autonomie, unicitate. (lucrarea lui Ion Mânzat, Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei, 2000, ia în considerare doar primele trei trăsături)

Aceste calităţi ale subiectului îi permit acestuia, pe de o parte, să se plaseze în raport cu reperele fundamentale – spaţiul şi timpul, pe de altă parte, să se delimiteze ca diferenţă faţă de celălalt.

Întrebarea este dacă orice subiect posedă toate aceste calităţi şi dacă nu cumva absenţa uneia sau mai multora dintre acestea poate sau conduce la disfuncţionalităţi în raporturile interindividuale sau la diverse forme de manifestare a violenţei. O altă întrebare care se pune este dacă „a înţelege înseamnă a ierta”, în ce măsură violenţa poate fi acceptată, de vreme ce este înţeleasă.

Dacă pornim de la premisa că înţelegerea este atributul unei fiinţe perfect echilibrate, armonios construite, atunci înţelegerea va fi pe măsura construcţiei. Însă, înţelegerea devine în acest context sinonimă oarecum cu existenţa unui spirit conştient de necesitatea toleranţei faţă de excesul firii, căci violenţa semnifică o ieşire din limita admisibilă. A înţelege fenomenul violenţei nu înseamnă în mod neapărat a-l accepta. A fi tolerant nu înseamnă a accepta orice: limitele unor conduite agresive nu se rezumă la simple enunţări. Excesul de toleranţă germinează violenţa, discretă la început, dar care se amplifică în majoritatea cazurilor. În acest sens, libertatea prost înţeleasă dă naştere la acte violente, cunoscută fiind formula „fac ce vreau, doar suntem într-o ţară liberă” etc. Violenţa seamănă cu prostia: în ambele cazuri trebuie stabilită o frontieră definitivă, categorică.

Agresiunea  se naşte din absenţă, din incapacitatea limbajului de a transmite exact sensul dorit sau din incapacitatea de percipio şi percaptare a sensului real al mesajului. Din ambele direcţii, a emiţătorului şi a receptorului, se invocă sau se acuză absenţa unei punţi autentice de legătură. De aici dorinţa de convertire a celuilalt prin forţă ( a se citi violenţă). Dorinţa de convertire îmbracă uneori forma unei comunicări argumentate (vezi şi Ruxandra Cesereanu, 2003, p. 224-228) în discursuri vitriolate de ură, însă, dincolo de acestea, trebuie observată condiţia tragică a singurătăţii. Individul care proferează discursuri violente trăieşte o dramă lingvistică: a incapacităţii limbajului de a rosti aşa cum este şi ceea ce doreşte subiectul. Paradoxul vine din faptul că această neputinţă, această frustrare se converteşte în forme de agresiune, de captare a atenţiei sau a libertăţii celuilalt prin forţă.

Agresiunea ţine, cum spuneam, de incapacitatea de a stabili o relaţie cu alteritatea în limitele unui acord mutual. Relaţia interindividuală presupune, ca orice situaţie în care se produce un „ a fi împreună” o atracţie. Relaţiile interindividuale cunosc, de regulă, trei faze: atracţia, ruptura şi actul reparator. Oricât de paradoxal ar părea, există atracţia unor fiinţe de a-şi canaliza această energie negativă, violentă, asupra alterităţii. Există o voinţă malefică ce guvernează acţiunile unor indivizi care nu se pot manifesta decât prin acte ce produc neplăcere, durere fizică sau morală alterităţii. Ce poate fi mai sugestiv decât scrierile lui Sade despre plăcerea de a produce durere? Dar şi aici avem de a face cu o gramatică a sensului violenţei împinse până la crimă de către unele din personajele sale. Libertatea de a spune şi de a dori orice conduce la instaurarea unui climat de violenţă. Făcând un bilanţ al revoltei sistematice sadiene, Béatrice Didier oferă câteva exemple din Philosophie dans le boudoir: „Distrugerea a ceea ce distruge n-ar fi o crimă…Omorul nu este o distrugere; cel care îl comite nu face decât să varieze formele.” (D. A. F. de Sade Justine ou les Malheurs de la vertu, 1973, p. 15.).

            Dorinţa agresivă este de fapt o dramă a lipsei de comunicare, a unei gelozii focalizate pe libertatea celuilalt. Dacă la aceste două coordonate se adaugă şi universul închis, limitat, carceral în unele cazuri, atunci spectacolul devine complet. Exemplul ni-l oferă unul dintre personajele lui Sade, Roland care ajunge la plăcere prin violenţă inventând un spaţiu adecvat structurii sale sadice:

            „Imaginaţi-vă, Doamnă, un cavou rotund cu diametrul de douăzeci şi cinci de picioare, ai cărui pereţi tapisaţi cu negru erau decoraţi cu cele mai lugubre obiecte, schelete de toate felurile şi mărimile, oseminte în cruciş, capete de morţi, fascii de nuiele, săbii, pumnale, pistoale: aşa arătau ororile ce se puteau vedea pe pereţii luminaţi de o lampă cu trei feştile atârnată pe unul din colţurile boltei.” (D. A. F. de Sade, Justine ou les Malheurs de la vertu, 1973, p. 281. trad. n.)

            Cruzimea cunoaşte în realitate şi în spaţiul ficţiunii expresii ale neverosimilului pentru un spirit raţional. Violenţa în unele din formele sale de manifestare are un caracter repetitiv, ea apare în egală măsură drept cauză şi efect, se automultiplică, singularitatea sa constând în momentul irupţiei în spaţiul ordinii.

Dacă la marchizul de Sade violenţa se manifestă cu precădere asupra corporeităţii, ca sursă de plăcere sau de experiment macabru, la Proust întâlnim un mod rafinat de a atenta la libertatea alterităţii prin reducerea spaţiului de mişcare a fiinţei iubite şi prin supunerea acesteia la adevărate interogatorii. Gelozia cunoaşte aici forme paroxistice, privirea jucând rolul de inchizitor. Privirea carceralizantă ar putea fi numită acţiunea prin care gelosul îşi supune iubita prin reducerea spaţiului de mişcare pentru a fi studiată şi supravegheată aidoma unui cobai.

Agresiunea  se manifestă atât împotriva semenilor, cât şi a sacrului. Incapacitatea fiinţei de a fi aidoma modelului divin provoacă la o serie de subiecţi o stare de revoltă împinsă până la negaţia absolută. Este bine cunoscut exemplul lui Nietzsche, dar şi cel al lui Emil Cioran care ilustrează poate cel mai elocvent formula unui eu sfâşiat, de vreme ce ajunge să afirme despre conştiinţă: „Conştiinţa a făcut din animal om şi din om un demon, dar n-a transformat pe nimeni în Dumnezeu, chiar dacă lumea se laudă că a expediat unul pe cruce” (E. M. Cioran, Pe culmile disperării, 1990. p. 185. p. 98).

Largul evantai de manifestare al violenţei, pornind de la simplul gest, de la injurii mai mult sau mai puţin stridente (uneori sub acoperirea faptului comun al calomniei şi culminând cu forme rafinate ale pamfletului literar sau chiar a ironiei filosofice) până la masacre în masă a unor populaţii demonstrează caracterul universal al violenţei.

Tipul de violenţă a cărei origini este limbajul cotidian este des întâlnită la toate nivelurile sociale. Cauza violenţei este de natură lingvistică, deci internă şi externă în acelaşi timp. Absenţa unei comunicări autentice generează forme de discurs violent mai mult sau mai puţin mascat. Nici mediile savante nu fac excepţie în ceea ce priveşte atitudinea faţă de alteritate, încât nu există meridian în care canibalismul să nu fie prezent în forme variate: pornind de la calomnii şi ajungând până la dorinţa clară de eliminare din câmpul social al Celuilalt. Aici nu este vorba de o simplă invidie sau de un orgoliu rănit, ci de incapacitatea psihică de a accede la valoare. Categoriile sociale considerate rafinate nu sînt scutite de gesturi sau acţiuni violente în gândire sau act. Regula care guvernează producerea fenomenului de violenţă care o înrudeşte cu canibalismul este fondată pe triada Limită, Orgoliu, Invidie.

Agresiunea  este fenomenul social care produce în mod curent dezordinea. „Justificarea” actelor de violenţă se află în dorinţa de a întreţine cu orice preţ un climat propice manipulării.

Fracturile care se produc în spaţiul conştiinţei îşi găsesc expresia în aşa-zisa perspectivă morală a „binelui celuilalt”. La Rochefoucauld numea această inversiune malignă  a fiinţei invidie:

„Gelozia este într-un fel dreaptă şi cu temei, întrucât nu tinde decât să păstreze un bun care ne aparţine sau pe care socotim noi că ne aparţine; pe când invidia este o nebunie furioasă care nu poate suporta binele altora” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 12-13).

Moralistul francez sesizează cu fineţe aspectul duratei acestei forme patologice a psihicului uman: „Întotdeauna invidia noastră ţine mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 113).

Incapacitatea de a rămâne egal cu sine, insuficienţa unor percepţii autentice dau naştere în câmpul existenţial la procese în care aprecierea justei măsuri a propriei valori se inversează în sensul cel mai penibil cu putinţă. Spaţiul spiritual al unora dintre fiinţele umane cunoaşte diverse inversiuni maligne. Incapacitatea de a se vedea pe sine generează complexe de inferioritate a căror consecinţă directă este apariţia unor deformări de percepţie a alterităţii. Alteritatea devine infernul eului carent, fie şi prin simpla prezenţă. Mai mult, atunci când alteritatea dovedeşte calităţi net superioare unui eu alterat, deformat de propria neputinţă, se instalează distanţa conflictuală, spaţiul invidiei, al urii care trebuie să se producă, aidoma unei energii mult timp comprimate.

            Din păcate, în societatea contemporană, direct prin cinematografie, mas-media, sau chiar prin cărţi care se vor analize ale fenomenelor tabu (sexualitate, religie) se cultivă o mitologie a agresiunii în numele deschiderii spirituale, a unei perspective nonconformiste de demontare a clişeelor tradiţionaliste sau pur şi simplu în numele unei originalităţi, inexistente de fapt. Se ignoră faptul că orice deconstrucţie, orice violentare a unui sistem de gândire şi de practici cunoaşte progresiv asumarea responsabilă a acelor segmente ale noului pentru a le integra unui întreg care poate răspunde unor orizonturi de aşteptare variate ce pot coexista prin punerea împreună a ceea ce durează, şi nu a ceea ce fragmentează.

            Dorinţa agresivă care se transformă în violenţă constituie efectul minciunii, a falsei autoestimări, motiv pentru care spiritul violent nu ajunge niciodată la adevăr. Orice act de violenţă împotriva Celuilalt plasează eul agresiv într-un proces de pierdere a fiinţării  autentice, ceea ce face ca fiinţa umană în aceste momente să se des-califice, căci Sensul se naşte din ordinea construită împreună, fără sacrificiul Diferenţei necesare.

Bibliografie

 

Bruckner, Pascal, Finkielkraut Alain, Noua dezordine amoroasă, Traducere de Luminiţa Brăileanu, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.

Chirpaz, François, Enjeux de la violence. Essai sur René Girard, Les Editions du Cerf, Paris, 1980.

Cioran, E. M, Oeuvres, Gallimard, Paris, 1999.

Cioran, E.M. Ispita de a exista, Traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, Bucureşti, 1990.

Cioran, E. M. Pe culmile disperării, Humanitas, Bucureşti, 1990.

Ferréol, Gilles şi Neculau, Adrian, Violenţa. Aspecte psihosociale, Polirom Iaşi, 2003.

Foucault, Michel, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Editions Gallimard, Paris, 1975.

Girard, René, La violence et le sacré, Grasset, Paris, 1972.

Girard, René, Des choses cachées depuis la fondation du monde, Grasset, Paris, 1978.

Jankélévitch, Vladimir, Le sérieux de l’intention. Traité des vertus I, L’Innocence et la Méchanceté  t. III, Flammarion, Paris, 1983.

Jankélévitch, Vladimir, Ironia, Traducere Florica Drăgan şi V. Fanache, de Editura Dacia, Cluj-napoca, 1994.

Jankélévitch, Vladimir, Iertarea, Traducere de Laurenţiu Zoicaş, Polirom Iaşi, 1998.

La Rouchefoucauld, Réflexions ou Sentences et Maximes morales, Gallimard, Paris, 1976.

La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Lévinas, Emmanuel, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, Traducere de Ioan Petru Deac, Editura All, Bucureşti, 2000.

Maslow, A., Motivation and Personality, Ed. Harper and Row, New York, 1970.

Maslow, A., Toward a Psychology of Being, Ed. David M. Clelland, New York, 1961.

Maxim, Sorin-Tudor, Toleranţa. Dreptul la diferenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.

Maxim, Sorin-Tudor, Dan Ioan Dascălu, Bogdan Popoveniuc, Eusebiu Ionescu, Violenţa în sport, Editura Universităţii, Suceava, 2006.

Mânzat, Ion, coordonator, Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000.

Mead, G. H., Mind, Self and Society, University of Chicago Press, Chicago, 1934.

Sade,  D. A. F. de Justine ou les Malheurs de la vertu, Le livre de poche, Paris, 1973

Santrock, J. W., Psychology the science of Mind and Behaviour, Company Press, 1990.

Sartre, Jean-Paul, Psihologia emoţiei, Traducere, eseu introductiv şi note de Leonard Gavriliu, Editura IRI, Bucureşti, 1997.

Zamfirescu, Vasile. Dem., Între logica inimii şi logica minţii, Cuvânt înainte de Constantin Noica, Editura TREI, Bucureşti, 1997.

Zlate, Mielu, Eul şi personalitatea, Editura TREI, Bucureşti, 1997.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s