BIBLIOTECA VATICANULUI CONFIRMĂ: DACII NU AU FOST ROMANIZAŢI NICIODATA

Ceea ce afirmă acum oamenii de ştiinţă şi istoricii din Occident, dar şi cercetătorii de la Hamburg, care au prelevat AND-ul unor morminte străvechi de pe teritoriul Daciei, că românii sunt urmaşii dacilor, ramura nordică a tracilor, este tot mai evident şi devine un curent istoriografic autentic.

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai.
El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers!!!
Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.
În general, istoricii români au mers pe pista falsă a cercetărilor făcute de Şcoala Ardeleană că dacii au fost exterminaţi de romani şi noi suntem latini puri. Sigur, în perioada interbelică, curentul acesta latinist, mai mult politic decât ştiinţific, a fost atenuat, sub influenţa lui BP Haşdeu, de istoricii Giurescu, Iorga sau PP Panaitescu, care au presărat şi elemente dacice de continuitate şi chiar o importantă influenţă slavă. A fost comod pentru istoricii români să susţină continuitatea latină şi originea romană a românilor din considerente politice, pentru a avea un loc important în Europa, iar românii ardeleni oprimaţi să aibă drepturi egale cu ungurii şi austriecii în Transilvania.
În anii 90, la facultatea de istorie a UBB am susţinut în scrieri şi seminarii elementul etnic major de origine dacică a românilor în dauna celui latin. Eu eram un adept al teoriilor lui Nicloae Densuşianu şi Vasile Pârvan şi chiar editasem celebra carte a lui Nicolae Miulescu, “Dacia – Ţara Zeilor”, ce susţinea originea dacă a românilor şi chiar că limba geto-dacilor era înrudită cu latina, astfel explicându-se de ce Traian vorbea, conform imaginilor de pe Columnă, cu dacii capturaţi fără translator. Pentru susţinerea acestor teze am fost ostracizat la UBB. Era moda atunci ca noi românii să fim latini, slavi, mongoli, cumani sau avari, numai români NU. Bineînţeles, colegii mei, adepţii teoriei cumane, slave şi maghiare la baza originii poporului român erau repede răsplătiţi de Marga şi profesorii de la UBB cu burse în străinătate şi invitaţii la conferinţe naţionale şi internaţionale, pentru a se susţine tot felul de teze soroşiste.

De dragul adevărului istoric, chiar dacă am fost izolat în universitate, nu am renunţat la ideea că românii sunt urmaşii dacilor, ca trunchi etnic major. Pur şi simplu m-am bazat pe logica istorică simplă. Romanii au cucerit numai circa 28% din teritoriul Daciei. Pe Traian nu l-a interesat decât un culoar de ocupaţie spre capitala Sarmisegetuza şi minele de sare şi aur de la Roşia Montana din Munţii Apuseni, ca să-şi umple tezaurul de la Roma. Dacia lui Burebista şi Decebal se întindea de la Tisa, Carpaţii Păduroşi în Slovacia, Bucovina de nord din Ucraina de azi, peste Nistru până la Bug. În concluzie, romanii au cucerit abia o treime din teritoriul ocupat de daci: ei controlau Banatul, o parte din Oltenia, Munţii Orăştiei şi Munţii Apuseni. Dacii liberi au rămas în Partium, Maramureş, Tisa, Bucovina de Nord, Moldova până la Nistru -Bug şi Muntenia. Deci cea mai mare parte a teritoriului Daciei a rămas în stăpânirea dacilor liberi.

Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara strabunilor mei“.

Ocupaţia romană a durat din 105 până în 275 e.n., adică 170 de ani şi numai pe un teritoriu restrâns. În consecinţă cum puteau fi romanizaţi şi să-şi însuşească limba latină dacii, dacă numai o treime din teritoriul lor era ocupat de către romani. Mai mult, ocupaţia romană a durat numai 170 de ani, cu mult mai puţin ca în Galia şi Britania, iar englezii nu vorbesc o limbă latină, iar galeza se mai vorbeşte popular până azi în unele regiuni ale Franţei rurale. Transilvania a fost ocupată de către austrieci de la 1700 la 1918, adică 218 ani şi românii ardeleni nu vorbesc germana nici acasă şi nici pe stradă, poate numai elevii de la un liceu de profil. Basarabenii au fost ocupaţi 200 de ani de ruşi dar vorbesc limba română în familie. Deci ideea romanizării Daciei ocupată teritorial numai o treime de Roma cade şi din punct de vedere al simplei logici istorice.

Tot mai evident ies la lumină cercetări ştiinţifice legate de ADN, că românii sunt urmaşii dacilor. Nu va trece mult timp când curentul istoriografic al originii geto-dace a limbii şi poprului român se va impune, bineînţeles cu recunoaşterea unor influenţe istorice latine sau slave.

Preluare de pe blogul

basarabialiterara.com.md

 

 

 

 

Orasul secret de sub Sarmizegetusa

http://aleximreh.wordpress.com/2010/12/31/orasul-secret-de-sub-sarmizegetusa-de-marimea-bucurestiului/

MOŞTENIREA LEXICALĂ de origine geto-dacă

Prof. Dr. Const. MIU

Continuăm excursul nostru analitic referitor la moştenirea lexicală de origine geto-dacă a unor cuvinte din limba română. Un alt cuvânt străvechi – ca şi GAIA  (pe care     l-am discutat într-un alt studiu: UN ETIMON ARHAIC – GAIA) –, pe care îl socotim de sorginte geto-dacă este BRÂNCĂ.

Să vedem, mai întâi, ce se menţionează în dicţionare în legătură cu acest cuvânt:

 

1. în Dicţionarul explicativ al limbii române (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998), am găsit următoarele definiţii:

BRÂNCĂ¹ s.f. 1)   Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi apariţia unor pete violacee.

2)   (Pop.) Erizipel.

3)   Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea). ▪ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi; b) cinsteţ; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădişor.

4) Ciupercă cu pălăria întinsă şi răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.

 

BRÂNCĂ², brânci, s.f. 1)   (Reg., În limba literară numai în locuţiuni şi expresii) mână ▪ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea, târându-se. ▪ Expresie: A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea. A cădea în (sau pe brânci) = a cădea istovit (de oboseală). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci până la istovire.

2)   (Pop. în forma brânci) împunsătură, ghiont, izbitură. ▪ Expresie: A-i da inima brânci = a simţi un imbold pentru (a face) ceva.

3) (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. (pl., n. brânciuri – var. brânci s. m.).

– Lat. branca.

2. în Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche (Editura Litera Internaţional, 2002) –  BRÂNCĂ s. –  braţ, membru superior, membru superior, labă, mănuşă,  buberic, erizipel, rujet.

3. înDicţionar ortografic al limbii române (Editura Litera Internaţional, 2002) –

BRÂNCĂ s. (BOT.) 1)  (Salicornia herbacea) (rar) salicornie, (reg.) brâncariţă, buberic, căpriţă, guşterariţă, guşteriţă, sărigea, soloneţ, cornul-salcei, iarba-porcului, iarbă grasă, iarbă-sărată, mătură-roşie, sărătură-roşie.

2)  brânca-ursului v. crucea-pământului.

3)  v. zămoşiţă.

4.  în Dicţionar ortografic al limbii române (Editura Litera Internaţional, 2002) –

BRÂNCĂ (boală, plantă, mână) s. f., g-d. art. brâncii; (plante, mâini) pl. brânci.

5. în Noul dicţionar explicativ al limbii române (Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002), putem citi următoarele:

BRÂNCĂ¹ f. 1)   Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin apariţia unor pete vinete, umflarea gâtului şi lipsa poftei de mâncare.

2)   pop. Boală infecţioasă, manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă; erizipel; orbalţ.

3)   Plantă erbacee fără frunze, având flori albe-verzui, dispuse în spic. ▪ brânca-porcului plantă erbacee meliferă, având tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi. Probabil cuv. autoht.

 

BRÂNCĂ² brânci f. pop. 1) Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ▪ Pe (sau în) brânci – târându-se pe mâini şi pe picioare. A cădea în (sau pe) brânci: a) a cădea sprijinindu-se cu mâinile pe pământ; b) a nu mai putea (de oboseală); a fi mort (de oboseală).

2) mai ales la pl. Izbitură bruscă cu mâinile; îmbrâncitură. ▪ A da brânci – a îmbrânci. A-i da inima brânci  –  a-l îndemna (pe cineva) inima (să facă ceva).

 <lat. branca

6. în Dicţionar universal ilustrat al limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2), am găsit următoarele date:

BRÂNCĂ¹  – 1)   (regionalism) – partea de jos a piciorului animalelor; labă; pl. Brânci: „Să fiu câne-n patru brânci.”.

2) (regionalism) – mână. „Sculându-să, bea şi mâncă sau îşi razămă capul în brâncă.” (Budai-Deleanu); pe brânci – pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea;

  a cădea sau a da în (pe) brânci.

a) a cădea în mâini (istovit): „Munceşte până cazi pe brânci.” (Anton Pann).

b) (figurat) – a cădea pe (la) pământ; a îngenunchia: „Deodată, Stambulul cade-n brânci.” (Alecsandri).

▪ a munci (a lucra) pe brânci – a munci din răsputeri (până la epuizare – n. n.)

3)  (pop. la pl.) – împinsătură cu mâna, izbitură (cu mâna), ghiont: „Când cu brânci groaznice, când cu dinte apărându-se.” (Budai-Deleanu).

▪ îmbrânceală

▪ a se îmbrânci

▪ a da brânci – A-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru (a face) ceva.

4)   plantă erbacee, fără frunze, cu flori verzui sau alburii, grupate în formă de spic

– lat. branca.

 BRÂNCĂ² 1)  (med. pop.) – erizipel: „Mai ştiu leacuri multe încă, pentru cei ce zac de brâncă.” (Alecsandri).

2)   boală contagioasă a animalelor domestice (în special la porci)

– etimologie: probabil cuvânt autohton; cf. sl. brenkna

 a brânci – a împinge (cu mâinile); a îmbrânci

7. în Dicţionar enciclopedic (vol. I, literele A-C, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993), se poate citi:

 BRÂNCĂ¹ – (lat. branca) – regionalism

1)  mână; expresie: a merge (a se târî) pe brânci – a merge (a se târî) pe mâini şi pe picioare; de-a buşilea

2) ghiont, îmbrâncitură; expresie: a-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru ceva

BRÂNCĂ²

1)   probabil cuvânt autohton (med. vet.) – rujet

2)   (med.) – erizipel

3)   plantă erbacee

 

Iată, acum, câteva opere literare, unde este atestată prezenţa acestui cuvânt:

Gheorghe Asachi – Momiţa la bal masche

Un filozof, ce aflasă

A ştiinţelor secret,
De pe lume adunasă,
Pentru public cabinet,
După sistematic plan:
Scoice, peşti din ocean,
Fiare, paseri cu verzi pene,
Bolovani şi buruiene,
Crocodili de pe la Nil
Şi tablo de Rafail.
Iar apoi cel învăţat,
De un gust, de o căpriţă,
Pentru sine-au cumpărat
Mare, tânără momiţă.
Care-i zic orangutan
Şi-i de ţărmul african.
În cărţi ziua îngropat
Şi-n negrală împlântat,
După lucru-ostenitor
Iubea şaga uneori,
Şi, lăsând doparte tomul,
Învăţatul meu, ca omul,
Să se poată răsufla,
Cu momiţa se giuca.
Deci, voios vrând să petreacă
Sara unui carnaval,
Pus-au straie ca să facă
Cei momiţe pentru bal,
Ca s-o ducă acolo
Mascuită-n domino.
În costium înaurit
Contrabandu-au mistuit;
A ei ceafă-i învălită
Cu o freză încreţită,
Pune-n capul cel flocos
Un beret cu fiong tufos,
Mijlocul cu brâu încinge,
Şi în scarpe talpa-i strânge,
Brânca-ascunde în mănuşi;
Nasul, roş ca pipăruş,
Ş-a ei bot, să nu-l cunoască,
Le acopere cu mască.
Aşa merg, fără ciocoi,
La teatru amândoi.
Filozoful intră-n sală
Şi momiţa cu-ndrăzneală,
Ce cu graţie cochetă
Ţine-n brâncă o lornetă.

Gheorghe Asachi – Capra, giunca şi oaia, în companie cu leul

Capra, oaia şi o giuncă
Cu un leu foarte cumplit,
Care domnea în o luncă,
Între ei s-au învoit
În companie dineoare
De a face-o vânătoare,
Şi precum li se cuvine
Să se-mpartă între sine.

Capra-n cursă ce-au întins
Pe un cerb întăi au prins,
Şi a ei vânat îndată
Cătră soţii săi arată.

Atunci leul, împărat,
Pe brâncă au numărat,
Zicând: De ştiu socoteală,
Suntem patru la-mpărţală.
Pre vânat apoi-mparte,
Făcându-şi dintăi o parte.
Zis-au: Asta mie-o ieu,
Pentru că mă cheamă leu,
Partea a doua se cuvine,
După drept, celui mai tare,
Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!
Partea a tria o rădic
Pentru că sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urmă
Socoteala ni să curmă:
Pre cel ce brânc-a să-ntindă
Îl zugrum şi-l fac merindă!

 

Gheorghe Asachi – Leul şi guzganul

Cât se poate, se cuvine
Fă altuia vre un bine,
Că veni-va-ţi multe ori
D-unde n-aştepţi agiutori,
Precum vei vedea aice
Din o fabulă ce-oi zice.

Un guzgan, ce supt pământ
I s-urâsă a sta mereu
Zburdând iesă ca un tânt
Şi-ntră-n brânca unui leu
Dar acest-au arătat
Cuget chiar de împărat,
Căci în loc ca să-l sugrume
L-au lăsat să roadă-n lume.
Însă astă bună faptă
Mulţămită-i află dreaptă.
Se par lucruri necrezute
Un guzgan pe leu s-agiute!
Din a sa pădure deasă
Umblând leul ca să iasă,
În o cursă-ntinsă-ncape
Şi cercând din ea să scape
Muge, bietul, tot se urcă,
Însă-n laţi mai mult se-ncurcă,
Încât acel domnitor
Nicicum poate să-şi agiute
Dar întâi de vânător
Guzgănelul venind iute,
Pe reţeaua ce-l înoadă
Nevoindu-să să roadă,
Într-atâta-au distrămat
Pănă pe leul au scăpat.

Ion Heliade Rădulescu – Areopagul bestiilor

Făcu, dar, peticiune,
Cu foc şi rugăciune,
P-o limbă reformată,
Şi trase-n judecată
Şi el, ca năciunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodată,
D-un urs cu brânca lată,
D-un bucefal-pardos,
D-un zripţor şi cocoş;
Era ş-un ‘rangutan,
Era şi un curcan:

Ivan Andreievici Krâlov – Leul la vânat

(Traducere de Constantin Stamati)

Fiind megieşi din întâmplare,
Leul, vulpea, lupul şi un câine,
S-au alcătuit toţi între sine
Să meargă la vânătoare
Şi ce va prinde fieştecare
Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi
Să împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.
Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prins
Un cerb mare şi hrănit,
Şi îndată la consoţii au trimis,
Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.
S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,
La tovarăşi slut priveşte,
Şi însuşi el se găteşte
Vânatul prins să împartă.
Deci rupând cerbul îndată,
Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,
Căci după cum ne-am alcătuit,
Un pătrar mie mi se cuvine,
Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;
A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,
Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,
Eu îi spun mai înainte
Că tot de brânca mea moare.”.

De reţinut că în limba română actuală, cuvântul brâncă (având sensul de mână, labă) este ieşit din uz. Găsim, totuşi, forma substantivală îmbrânceală şi cea verbală a îmbrânci. Cu forma de plural, apare în expresii: a da în brânci, a munci pe brânci, a da brânci, a-i da inima brânci. Interesantă este etimologia acestui cuvânt, pe care o precizează dicţionarele consultate. Cu sensul de plantă medicinală sau boală contagioasă la porci, brâncă ar avea etimologie necunoscută (cf. Dicţionarul explicativ al limbii române) sau – „probabil” (sic !) – cuvânt autohton (cf. Noul dicţionar explicativ al limbii române, Dicţionar universal ilustrat al limbii române). Cu sensul de mână, labă, toate dicţionarele dau etimonul latinesc branca. Având în vedere că dacii erau renumiţi în medicina de sorginte naturistă, noi considerăm că acest cuvânt este moştenit de la geto-daci. De ce oare s-or fi complicat ai noştri şi au ales alt etimon pentru acelaşi lexem, pentru a desemna sensul de mână, labă? Posibil să nu se fi târât pe brânci, prin iarbă, să culeagă brâncă? Manieraţi din fire, dacii nu se îmbrânceau, i-au aşteptat cuminţi pe romani, de la care„ „să împrumute” cuvântul brâncă! Că doar cuceritorii obişnuiau să-i îmbrâncească pe învinşi, silindu-i să se târască pe brânci în faţa lor şi, mai mult chiar, să muncească pe brânci pentru împărat! Să fim serioşi! Nu avem nicio precizare din partea aşa-zişilor lingvişti, care să ne convingă de faptul că brâncă (cu sensul de mână, labă) ar fi de origine latină. De dragul tezei latinităţii limbii române, autorilor acestor dicţionare le-a fost la îndemână să noteze etimonul chipurile latinesc.

Curios e faptul că acest cuvânt nu e consemnat în Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr Şăineanu (ediţia a V-a, 1924). Şi mai curios e că autorii Dicţionarului universal ilustrat al limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2) pentru cel de-al doilea sens al cuvântului brâncă îl consideră etimologic  fiind „probabil cuvânt autohton” şi propun compararea lui cu un cuvânt slav – „cf. sl. brenkna”. Noi socotim că e o greşeală impardonabilă să crezi că un cuvânt are substrat autohton şi pentru conformitate să-l compari cu unul slav! Dacă ar fi fost făcută trimiterea la un cuvânt similar dintr-o limbă romanică, mai cu seamă că pentru primul sens se menţionează „latinescul branca”, ea ar fi fost credibilă. Superficialitatea unor asemenea lingvişti e de-a dreptul revoltătoare!

Ca şi arhaicul gaia şi acest cuvânt apare în limba română actuală în structura unor verbe sau locuţiuni verbale: a se îmbrânci, a da brânci; a-i da inima brânci, a munci (a lucra) pe brânci, a cădea sau a da în (pe) brânci, a merge (sau a se târî) pe brânci. În cazul verbului a (se) îmbrânci, acesta este o creaţie pe tărâmul limbii române, prin prefixare (îm) + brânci [de la forma substantivală de plural], tot astfel cum s-a creat verbul a îmbătrâni – prin prefixare: (îm)+ bătrâni.

RESTITUIRI ÎN ANUL DRAGONULUI

Cercetător George Liviu Teleoacă

Anul 2012 este considerat Anul Dragonului şi, ca atare, reprezintă un foarte bun prilej spre a ne reaminti că Dragonul, nu are nimic în comun cu fiara apolcaliptică, imaginată în secolul XIII de iresponsabilul dominican Voragine¹, care a pângărit, prin minciună, iconografia Sfântului Gheorghe, ci reprezintă acel semn hieroglific, născut odată cu Tradiţia Primordială, pentru a exprima numele Unicului Ziditor, Dumnezeul monoteismului funciar². Ca simbol al puterii cerului, Dragonul este considerat, în continuare, un semn de foarte bun augur, atât în China, cât şi în Ţara Galilor, unde welsh-ii l-au înscris pe drapelul lor naţional, chiar dacă timpul a modificat semnificaţia sa iniţială.

Pentru recuperarea semnificaţiei originare s-au imaginat explicaţii şi s-au depus eforturi, dar numai aportul masiv de informaţie, din ultima vreme, a îngăduit acea tratare care să depăşească fisurile încercărilor de până acum. În aceste noi condiţii de documentare, căutările mele m-au condus la concordanţa deplină dintre rezultatul decriptării imaginilor, obţinut prin utilizarea unei analogii adecvate Dragonului, şi rezultatul la care am ajuns prin interpretarea lingvistică a numerosului grup de teonime asociate cu Vârcolacul, fiecare din cele două abordări conducând la una şi aceeaşi sintagmă³. Dar, această concordanţă, plasată la intersecţia a două căi de investigare, total diferite, reprezintă, chiar şi pentru spiritele cele mai exigente, dovada faptului că mi-a fost dat să găsesc citirea corectă şi, astfel, definitivă a multimilenarului semn.

Numită, destul de târziu, Draco sau Dragon, hieroglifa a fost creată pentru a exprima sintagma Volco-Blac, şi reprezintă cea mai veche modalitate de a consemna sintagma teonimică arhetipală.

Prin faptul că semnifică Numele Celui Prea Înalt, această hieroglifă, modelată ca un stindard, a şi devenit acel semn de mare prestigiu, sub care s-a derulat istoria, din Persia până în Bretania, timp de peste 2500 de ani, aşa după cum a constatat, Institutul American pentru Drapelele Lumii, condus de Whitney Smith, autorul primului mare tratat de vexilologie, Flags Throug the Ages and Across the World, publicat, în anul 1975[(scanarea este preluată din ediţia în limba franceză⁴)], la o jumătate de veac după ce V. Pârvan menţionase în Getica, prima atestare a Dragonului, găsită pe stela funerară a lui Nabkadnezar, anterioară anului 1120 î.Cr.⁵

Prestigiosul institut de cercetare a drapelelor a reuşit să pună în evidenţă echivalenţa diferitelor forme de reprezentare ale Dragonului, precum şi masiva lui prezenţă în timp şi în spaţiu, dar fără să fi ajuns la semnificaţia sa. Cercetătorii institutului, asemenea celor din întreaga lume, nu sesizaseră faptul esenţial că, în scena cu numărul XXIV de pe Columna lui Traian⁶, imaginea lui Jupiter şi imaginea Dragonului cu cap de lup au fost plasate, în mod intenţionat, faţă către faţă cu o tratare plastică identică, pentru a reprezenta, prin gestica unui dialog înscris în piatră, faptul că cele două chipuri au aceeaşi semnificaţie.

Acest tandem de necontestat al echivalenţei lor, relevă, în văzul lumii întregi şi cu autoritatea impunătoare a Columnei imperiale, că şi Stindardul Dacic este semn religios, având prestigiul său pe măsura celui de care se bucura zeul suprem al panteonului roman⁷. În acest fel, realizatorii şi beneficiarii Columnei au înscris, în marmură, importanta semnificaţie religioasă a Stindardului Dacic cu cap de lup, la care ajunsesem pe alte două căi.

Dar prin larga sa răspândire, în spaţiu şi în timp, el devenise Dragonul lumii întregi, ceea ce a impus şi verificarea originii sale. În acest scop am aplicat metoda bazată pe analogia lingvistică teonim-toponim, utilizată frecvent de savanţii domeniului⁸, după ce a fost dezvoltată de Georges Dumézil⁹, iar rezultatele au confirmat că denumirea „Stindardul Dacic” este corectă, întrucât hieroglifa aceasta s-a născut pe pământul României şi în limba românilor, numiţi, iniţial, rămări, aşa cum ne numesc şi azi albanezii, cu această formă rotacizată, care reprezintă cea mai arhaică flexiune a indo-europenismului¹⁰, flexiune folosită cu cel puţin un mileniu înainte de fundarea Romei Antice.

În existenţa sa, multimilenară după cum o atestată figurinele umane cu cap de lup din civilizaţia Vinča¹¹ (mil.V î.Cr.), arhaica sintagmă teonimică Volco-Blac, s-a răspândit în aproape toată lumea sub forma unui mare număr de variante. Forma Velc-Velc justifică, atât numele de Velchanos, cât şi originea valahică, care i-au fost atribuite lui Zeus, din momentul naşterii sale mistice, într-o peşteră de pe muntele Ida, odată cu debutul celebrei civilizaţii minoice, în secolul XXVII î.Cr.

Aşadar, Zeus Velchanos a pătruns în civilizaţia insulei Creta ca zeu pre-helenic, aşa după cum, tot pre-helenic a pătruns şi Zeus Pelasgius, la care se rugau aheii lui Homer în Iliada (XVI, 226). Având în vedere aceste dovezi, epitetul Velchanos, atribuit lui Zeus, trebuie considerat prima atestare istorică pentru apariţia şi dăinuirea cuvântului „valac” în teritoriile balcanice, acolo unde, după încă două milenii şi jumătate, adică, în epoca elenistică (323-31 î.Cr.), mai continua să se desfăşoare festivalul cretan, numit Velchania, în onoarea puternicul Zeus Velchanos¹².

Aici, trebuie menţionat faptul, că şi numele arhaicului zeu, Vulcanus, din Peninsula Italică, devenit ulterior zeu al focului purificator sau al meşterilor fierari, reclamă aceeaşi origine valahică.

Dar fertila şi bogata vale a Dunării de Jos, numită, în Cartea Cărţilor, Ţara Ha-Vilah (Fc. 2, 11-12), adică Valahia, continua să reverse, asupra Peninsulei Balcanice, noi şi noi valuri de valahi, numiţi în formă prescurtată ahi, respectiv ahei.

Aheii care s-au stabilit în Atica şi în Corint au venerat acelaşi mare zeu valahic al spaţiului de origine, dar pentru a-l invoca printr-o sintagmă nouă, impusă de noua lor patrie, l-au redenumit Zeus Meilichios, urmând universala descendenţă fonetică V(B)→M, frecventă, mai ales, în dialectele tracice, după cum a arătat Paul Kretschmer, specialist în limbi pre-helenice.

Cinstirea lui Zeus Velchanos, redenumit Zeus Meilichios în Atica şi în Corint, a lăsat vestigii, unele foarte vechi. Printre ele şi arhaicul aerolit piramidal¹³, din vremea pietrei nefinisate, adorat ca întruchipare a lui Zeus Meilichios şi, separat, un altar consacrat acestui zeu, pe malul râului atic, Kephisos, din vremea legendară a lui Tezeu¹⁴, vestigii care au mai putut fi văzute, şi în secolul II d.Cr., de meticulosul geograf Pausanias. Provenită din anul 417 î.Cr., a mai fost inventariată şi statuia, în marmură albă, a lui Zeus Meilichios, comandată sculptorului Policlet, pentru a purifica locul, unde demosul dezlănţuit al Argosului a ucis contingentul celor o mie de persoane înarmate¹⁵.

Cu o existenţă îndelungată, prelungindu-se din secolul VI î.Cr. până în epoca romană, a fost venerată, în Istmul de Corint, zeitatea Melikertes¹⁶, care reconfirmă importanţa omniprezentei structuri tracice de consoane MLC, evidentă într-un mare număr de teonime. Aria lor de răspândire o jalonează foarte bine Herodot, care, în sud, a vizitat la Tyr, în Fenicia (a se înţelege Felicia, adică Valacia) – Libanul de azi – templul din secolul XXVII î.Cr. consacrat zeului Milk-Qart Thassianul, identificat cu Hercule, iar în nord, a văzut templul de origine al Thassianului, din insula tracică Thassos, aflată cu bogatele sale mine de aur la vărsarea în Marea Egee a râului bulgăresc Mesta¹⁷.

Or, în acest larg areal tracic, dominat de la nord la sud, de teonimele care s-au constituit pe clasica structură de consoane MLC, a apărut, în mod firesc, şi teonimul Zamolxe. Forma originară ZA-MOLC-SE devine de necontestat, dacă avem în vedere faptul că Za-Molxis şi Ge-Beleisis sunt cele două nume, care au coexistat pentru una şi aceeaşi mare zeitate a geto-dacilor, după cum ţine să precizeze Herodot¹⁸. Dată fiind transformarea legică B→M, trecerea numelui Beleisis, în varianta sa Meleisis, se regăseşte, în mod obligatoriu, numai în forma Za-Molxe, de la care au derivat toate celelalte forme.

Din nefericire, mai mulţi autori de prestigiu au ignorat caracterul legic al treceri B→M, lăsând în urma lor numeroase polemici, care încurcă drumurile lumii spre adevărurile sale fundamentale.

Cu o neglijenţă similară, a fost citit şi numele lui Ge-Beleisis, în manuscrisele lui Herodot. Unii dintre autori au considerat că iniţiala teonimului ar reprezenta fonemul G, iar alţii au crezut că aceeaşi literă ar indica fonemul N, de unde şi multa pierdere de timp cu comentariile unei posibile antinomii de tip fârtat-nefârtat.

În fond, cele două moduri de citire erau mult prea diferite, pentru a nu se bănui că litera respectivă trebuia citită din altă perspectivă, adică din perspectiva ioniană, obligatorie pentru originalul operei lui Herodot, original care era ionian. Or, specific pentru alfabetul ionian de pe coasta de vest a Asiei Mici, acolo unde a trăit Herodot, la Halicarnas, până la vârsta de 37 de ani, este litera digama pamphilică, care coincide prin formă cu iniţiala scrisă a presupusului Gebeleisis din originalul, redactat în dialect ionian.

Citită, cel mai adesea prin fonemul Wau, litera digama reprezintă în dialectul ionian fonemul V sau B. Aşadar, numele înscris de Herodot pentru zeul getic se citeşte Be-Beleisis, teonim susţinut pe deplin de hidronimul Vi-Vlăsul (Βυβλεσις rostit azi Βυβασσιης)¹⁹. Pentru că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă, Be-Beleisis este teonim geto-dac, iar ca formă prescurtată a sintagmei teonimice Be(leisis)-Beleisis, se dovedeşte a fi identic cu sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah. Faptul acesta este esenţial şi justifică pe deplin ideea că geto-daci au fost monoteişti în calitate de adoratori ai Unicului Zeu Arhetipal, desemnat prin sintagma teonimică arhetipală, pe care tot ei au creat-o. În secolul V î.Cr., Herodot arăta fără echivoc că: „După câte ştiu eu din cele auzite la Dodona, înainte vreme pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele. ”²⁰. Or, fără de porecle şi fără de nume, pelasgii²¹, un alt etnonim generic pentru triburile trace, nu şi-L puteau imagina decât pe Unicul Zeu Arhetipal. Aşadar, aveau un singur zeu, deci erau monoteişti.

Pe temeiul faptului că, până în epoca creştină, orice conducător de neamuri era considerat Dominus et Deus, adică Stăpân şi Dumnezeu, cu înţelesul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, numele Unicului Zeu Getic, Be-Beleisis, poate fi considerat matrice pentru apelativul „basileu”, apelativ arhaic, care a făcut carieră parcurgând drumul de la înţelesul de conducător tribal pre-homeric, la cel de împărat al Imperiului Bizantin.

Urmând această raţiune, care are în vedere faptul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, conceptul de conducător a fost asociat metaforic cu ideea de Dumnezeu, dar noua denumire trebuia să aibă propria sa individualitate. În acest scop substantivul (semnificantul) referitor la conducător s-a născut prin modificarea substantivului propriu Be-Beleisis. Or, unul din  procedeele utilizate pentru a crea noi semnificanţi este anagramarea, aşa cum a fost anagramat cel de al doilea termen al sintagmei Be-Beleisis, care a devenit Be-sieleB. Dar B=V, fapt pentru care cuvântul nou format devine Ba-sileV, respectiv Basilevs.

Pe crestele Carpaţilor, acolo unde îşi aveau sălaşul marii preoţi-regi ai geto-dacilor, s-a preferat forma cu B final, Be-seleB, rostită sonor Ba-saraB, adică apelativul originar pentru Sarabii şi Basarabii noştri. Ca dovadă că structura de consoane SLV susţine formarea denumirilor referitoare la regalitate, numele cnejilor români Seslav (1080-1090) sau Mislav (1241) şi succesorul său Seneslav (1247-1272), includ forma -slav, cu toate că documentele maghiare stipulează originea lor valahică. În jurul României, alţi regi şi sfinţi au purtat nume care conţin structura -slav, -slau sau -slaus.

În mod similar, această metaforizare de tipul Dominus et Deus poate fi extinsă la întreaga arie

indo-europeană pentru a explica formarea unor cuvinte ca: Voi-Vod (cuvânt geto-dac²², înrudit cu teonimul Wai[de]-Wut²³), Volh-V (şaman rus), Vesco-Vo, devenit Posco-Po şi episcop sau bishop, Chlodo-Vech zis Clovis, dar şi BurVista (Vol-Vlista) sau Decebal (Dece-Val) … etc., referitoare la instituţia conducătorului sau la nume de conducători. Adoptate, mai ales, pentru a afirma investitura sacră a celui devenit dux sau rex, aceste nume se explică firesc ca metafore pornind de la prolifica sintagmă teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac, creată de marea civilizaţie a vlahilor [numiţi şi volsgi sau pelasgi] în legătură cu ideea de râu, râu care în matricea noastră armânească se exprimă prin cuvântul AVLAKE, aflat în uz şi astăzi.

Fiindcă, spre deosebire de fiinţa umană, râul este atotputernic, atoatedătător şi etern, ca şi un dumnezeu, ideea de dumnezeire s-a putut exprima prin sintagma AVLAKE-AVLAKE, respectiv Volko-Blake, redată iniţial prin hieroglifa numită Stindardul Dacic şi ulterior Draco sau Dragon.

În legătură cu marea importanţă a Dragonului, creat pentru a reprezenta sintagma teonimică arhetipală Volko-Blake, vom mai arăta că primul nume al lui Herakles, Hercle la etrusci, a fost Alkaios²⁴, care este tot un Volko, dar fără V, adică un Olkoios. Pentru alte denominaţiuni Olkoios devine Lokoios, de unde şi epitetele arhaice: Lykaios pentru Zeus şi Lykios pentru Apollon, mereu însoţit de corbul, a cărui unică menire, în heraldică, a fost să reprezinte culoarea neagră, culoare denumită Black în epoca arhaică, iar ulterior λυγαιος–întunecat, în limba greacă. Aşadar, în simbolistică, Volc-ul, adică Lupul, dar şi Black-ul, adică Negrul, tot pe Vlahi, zişi şi Blaki, îi reprezintă. Când vorbitorii sau scribii au renunţat, din comoditate, la prima literă au apărut epitetele Lykaios sau Lugaios.

Un „Lugaios” este şi zeul celtic Lugh²⁵, la origine tot un (B)Lach, cu numele provenind de la aceeaşi unică sintagmă teonimică arhetipală, motiv pentru care a şi păstrat în reprezentarea sa negrul corb, semnul pentru Black. Dincolo de orice alte explicaţii improvizate cu naivitate, zeităţile-lup sau însoţite de culoarea neagră, îşi afirmă filiaţia lor nemijlocită cu Stindardul Dacic, numit azi şi Dragon.

Prin valorificarea critică a datelor furnizate de mitologie, continuă să apară noi reprezentări plastice ale zeităţilor însoţite de tandemul Lup-Corb, ca mod de a exprima sorgintea lor sacră, în relaţie directă cu hieroglifa dacică numită, azi, Dragon.

Cele patru imagini care urmează fac parte dintr-un şir remarcabil, care include şi reprezentările de sfinţi creştini cu cap de lup.^1,26,27.

Dar privind la cei doi corbi de pe umărul lui Odin, nu putem rezista tentaţiei de a-i reaşeza spate-n spate, pentru a arăta originea şi semnificaţiei acelui simbol numit acvila bicefală. Chiar dacă a devenit semn imperial, originea lui se referă la etnicitatea illiro-tracă, adică Blaco-Blacă, transpusă în heraldică prin cei doi corbi negri alipiţi dorsal, aşa după cum indică şi drapelul de stat al Albaniei care n-a fost niciodată o putere imperială.

Pe urmele acestor simboluri dominate de asocierile Lup-Corb sau Corb-Corb, care mai apar şi în formă simplificată, numai sub formă de Corb²⁸ sau numai sub formă de Lup sau de Câine (vezi Guinefort²⁹) se ajunge la originea valahică asumată de către toate neamurile, mai vechi sau mai noi, ale Europei, se ajunge astfel la temeiul spiritual al unităţii sale.

Aşadar, să primim cu încredere, ca pe un bun spiritual comun, restituirile Noului An 2012, aflat sub patronajul Dragonului de Apă, a cărui moderaţie ne invită la o largă implicare pentru a recepta critic noile soluţionări, pe care nu ni le impune, ci ni le propune, pornind de la nepieritoarele repere arhaice cu atestare certă: avlake (balaha, în sanscrită), Ha-Vilah, Velchanos, Vulcanos, Valac-Hilyah (în Rig-Veda), Walh-ala sau Volsgi (munţi în Laţiu, zişi Vosgi în Alsacia sau Basci în Spania).

BIBLIOGRAFIE

1.  G.L. Teleoacă, Un fals intolerabil în „Legenda aurea”, în revista electronică AGERO, rubrica Istorie,

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA- AGERO/ISTORIE/Un%20fals%20intolerabil%20in%20Legenda%20Aurea%20de%20Teleoaca.htm

2. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac-Întemeietorul, revista PAIDEIA Nr. 2/2002

3. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic şi falera de la Surcea, judeţul Covasna, rev. RĂDĂCINI, Nr. 11/2011

4. Whitney Smith, Les Drapeaux, à travers les âges et dans le monde entier, éd. Fayard, 1976, p. 61

5. Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1982, p.293

6. Conrad Cichorius: „Die Reliefs der Traianssäule„, Erster Tafelband: „Die Reliefs des Ersten Dakischen

                                                                                       Krieges„, Tafeln 1-57, Verlag von Georg Reimer, Berlin 1896

7. G.L. Teleoacă, Zeus şi Dragonul dacic pe Columna lui Traian, Revista Nouă, Anul V, 7(40)/2008, p. 17-18

8. Alexandru Mihăilă, Despre numele dumnezeiesc Iahve, în  revista „Studii Teologice”, Seria a III-a, Nr. 1, ian.-

martie 2007, Bucureşti, p. 27-43

9.  George Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, p. 200

10.  Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22

11. M. Eliade, Dacii şi lupii în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1980, p. 23

12.  B. C. Dietrich, The Origines of greek religion, Ed. Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1974, p.15-16

13.  Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea II, 9(6)

14.      ibidem, Cartea  I, 37(3)

15.      ibidem, Cartea II, 20(1)

16.      ibidem, Cartea II, 1(3) şi Nota 7, de la p. 524, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1974

17. Herodot, Istorii, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul XLIV

18.      ibidem, Cartea a IV-a, MELPOMENE, Capitolul XCIV

19. Herodot, Istorii, Cartea I, CLIO, CLXXIV, în ediţia Minerva, Bucureşti 1984, la p.69 cu Nota de la p.591

20.      ibidem, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul LII

21. Wikipedia, Pelasgians, http://en.wikipedia.org/wiki/Pelasgians

22. Ion Mugioiu, Elveţia 2006, Pledoarie pentru limba română,                 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Pledoarie%20pentru%20limba%20romana%20de%20IM.htm

23. Magnusen Fino, Priscae veterum borealium mythologiae lexicon, HAVNIAE – SUMTIBUS LIBRARIAE GYLDENDALIANAE, p.336-337 şi 867

24. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989, p. 220

25. Wikipedia, Zeul Lugh, http://en.wikipedia.org/wiki/Lugh Z

26. Wikipedia, Zeiţe http://www.goddessmyths.com/Samovila-Yemaya.html

27. Wikipedia, Odin, Wotan,  http://en.wikipedia.org/wiki/Odin, http://saxons.etrusia.co.uk/saxons_wednesday.php,

28. Wikipedia, Mitologia corbului în http://en.wikipedia.org/wiki/Common_Raven

29. Wikipedia, Holy Dog and Dog-Headed Saint, http://www.beyond-the-pale.co.uk/dogsaints.htm

liviuteleoaca@yahoo.com

Bucureşti, 27 martie 2012

UN SOL PĂGÂN

Florin Matyas

Un zambet pagan mi-aduce aminte ca sunt Om si Stapan.

In ceruri, Zamolxis pe toti ii ridica,

pe Daco-Romani la rangul de Zei.

Si tot ce e viata si fericire si implinire…

se imparte intre ei.
In ceruri, Zamolxis e unic stapan,

pe frunte poarta coroana regala,
intr-o mana are sceptrul in alta o spada…

in sufletul sau e tarie nu spaima,

iar in piept ii bate o inima de leu.
Tu crezi in Zamolxis ca unic stapan?

Ridica-ti fruntea spre cer si
viseaza.. ca esti un erou si vesnic creaza..

un Templu Pagan pentru oamenii toti.
Mai mare ca Zamolxis, decat Oamenii toti e una:

Craiasa Iubirii Eterne.

Ea are un farmec ce mintile pierde,

si are un glas ce-i vrajeste pe toti.

Iar ochii-i stralucesc ca mandrele stele..

pe bolta instelata e regina intre ele.
O cheama Bendis si ii iubeste pe toti.
Mai crezi in Zamolxis?

Te inchina Reginei.

Si noaptea sopteste-i numele sfant.

De vrei sa fii nobil aici pe Pamant si doresti sa afli
fericirea lumii eterne, nu moarte sa imparti ci viata la toti.
Aceasta-i porunca ce astazi primit-am.

Sa-ti spun sa fii drept si cinstit.

Zamolxis si Bendis in ceruri, vegheaza.

Vei fii multumit.

CARTEA PUTERII SUPREME

Florin Tomoiaga

I. COPIII CARTURARI

In sfanta roua a diminetii
Se nasc Copiii Carturari.
Sub umbra Copacului Vietii
Pasii le sunt tot mai rari.

De cu zori pana spre seara
Ei merg pe Calea Celui Sfant.
Robiti de o dragoste primara
Ei zburda veseli pe Pamant.

Sub cerul Daciei senin
Copiii toti sunt astazi frati.
Strabunii lor pe nori azi vin,
De mandre fete sunt curtati.

II. STRABUNII

Ei nu au stele funerare,
Nici mormant pe acest Pamant.
Clipa lor de eliberare,
A venit de la Cel Sfant.

Liberi sunt in bezna noptii.
Poposesc chiar intr-un vis.
Dincolo de Pragul Mortii
E un zeu; e Zamolxis.

Ei traiesc in Sfanta Lege,
In legende si in mituri.
Ei au forta sa dezlege
Pe cei robiti de false rituri.

III. VISUL

Cei ce au forta sa dezlege,
Povestesc un vis ciudat,
Cu o zana si un rege
Pe un Taram Intunecat.

O amazoana, o ispita
A patruns in Paradis,
Ca o tainica ursita
Chiar la zeul Zamolxis.

Cu un chip ca de fecioara,
In cangi inima i-a prins.
Cea cu inima de fiara
Pe Zamolxis l-a invins.

IV. DESTINUL

Ei gonesc prin bezna noptii,
O fecioara ca un vis
Si un rege in Pragul Mortii
Pe Taramul Interzis.

Nici o Lege nu-i opreste.
Nici o Forta nu-i desparte.
In suflet un Copac le creste.
Viata lor e o Sfanta Carte.

Tineri, ei privesc in zare
Si descopera misterul.
Pe a Destinului carare,
Pamantul e unit cu cerul.

V. LUMINA

Ingerul din ceruri, cade.
E Zamolxis sau un vis?
Zeul cu ochii, doua spade,
Creaza un Nou Paradis.

Pe Pamant el se aseaza.
Aici vrea ca sa traiasca.
Cu el e o fata ce viseaza
La copiii ce o sa-i creasca.

Impreuna sunt de o viata.
El e rege, ea regina.
In fiecare dimineata
Ne daruiesc a lor, lumina.

Poeme din Ciclul 5. COPIII CARTURARI, volumul: CARTEA PUTERII SUPREME
(manuscris). Autor: Florin Tomoiaga

ÎNRUDIREA LINGVISTICĂ A TEONIMELOR

ÎNRUDIREA  LINGVISTICĂ  A  TEONIMELOR

ÎN  SLUJBA  ISTORIEI  RELIGIILOR

George Liviu Teleoacă

În bun acord cu subtitlul său, Istorie şi semnificaţie în religie, cartea cu caracter de sinteză a lui Mircea Eliade, intitulată Nostalgia originilor, pune în evidenţă ideea că istoria religiilor ar putea avea o contribuţie de primă importanţă la formarea unui nou umanism la scară planetară.

            Anticiparea trebuie considerată de excepţie, dat fiind faptul că prin aprofundarea cercetărilor de istoria religiilor se poate ajunge la originea lor, acolo unde marile religii ale lumii se reîntâlnesc în mod real. Or, descoperirea originii lor comune echivalează cu recuperarea fondului genetic comun, dar mai ales pune în evidenţă vatra matricială a cărei religie întruchipează în mod firesc modelul menit să susţină înfăptuirea reală a unităţii noastre religioase. Avându-se în vedere legătura sa neîntreruptă cu structura de esenţă a religiilor lumii, modelul religios actual al vetrei primordiale dobândeşte legitimitatea necesară generalizării prin consens, reuşindu-se astfel să se depăşească nivelul actual al aşa zisei toleranţe religioase devenita, în fapt, un fel de indiferenţa cu iz secularizant.

            O contribuţie care ne poate orienta spre originea marilor religii, de astăzi şi din totdeauna, ar putea fi şi chiar este descoperirea sintagmei teonimice arhetipale la care am ajuns pornind de la  înrudirea lingvistică de un tip special pe care am constatat-o în cazul teonimelor din grupul zeităţilor având o aceeaşi funcţie mitică cu a Vârcolacului.

            Din punct de vedere teologic, este remarcabil faptul că prin decodificarea tetragramei sacre se constată că şi teonimele YHWH sau ELOHIM, atribuite lui Dumnezeu-Tatăl, au fost generate de una şi aceeaşi sintagmă teonimică arhetipală Valac-Valac, aşa după cum rezultă şi din demonstraţia pe care o prezint în schema următoare:

Sintagma teonimică arhetipală

            Cheia legică pentru aflarea ei ne este dată chiar de Dumnezeu atunci când îi precizează lui Moise veşnicia şi caracterul perpetuu al Numelui Său:  „Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.” (Exodul 3,15), poruncă de la care pornind rezultă în mod necesar că YHWH = ELOHIM, egalitate care poate fi adevărată dacă şi numai dacă YHWH şi ELOHIM se regăsesc simultan ca forme de tăinuire a uneia şi aceleiaşi sintagme originare care să conţină consoanele H, L şi W.  De aici şi 3! = 6 variante, din care după o primă selectare mai rămân două, cea reală fiind compatibilă cu seria: 

MOŞTENIRE LEXICALĂ – 7

de Prof. Dr. Const. MIU

 

OPOSIE/ OPOZIE – „împotrivă”, „cu opunere”; cf. rom. opus, dar şi neologicul opozant – n. n. (p. 227)

 OROELIU – „ascultare”; cf. franc. oreille (p. 228)

 OTE – „scot”; cf. franc. ôter (a scoate) – p. 228

PACE – „(la) pace” (p. 228)

PAS – „pas”, „să treacă”; cf. rom. a păşi (p. 228)

PETRA – „pietrelor” (p. 230)

PITO – „pitiţi” (p. 230). Notă: pentru verbul a (se) piti, faimosul DEX trimite la pitic. Pentru această formă, sunt precizate două lexeme – ca adjectiv şi ca substantiv şi adjectiv. Pentru primul: „PÍTIC¹, pitice, adj. (În sintagma) Jocuri pitice = jocuri care aveau loc din patru în patru ani la Delfi, în Grecia antică, în cinstea zeului Apolo. – Din fr. [jeux] pythiques.”; pentru cel de-al doilea: „PITÍC², -Ă, pitici, -ce, subst., adj.”, iar pentru etimon – „cf. sl. pitikŭ.”

PIRCE – „străpunge”; cf. franc percer – a străpunge (p. 230)

POIRCESO – „purced” (p. 231)

POIUENI – „poieni” (p. 231)

POMU – „pomul” (p. 231)

PRINDE – „prinde” (p. 232). Notă: ce deştepţi erau strămoşii noştri – cei aflaţi sub ocupaţie romană, pe o suprafaţă de 14% din teritoriul Daciei! Prin aglutinare şi acomodare în vorbire, au ajuns de la forma latinească pre(he)ndere, la românescul (a) prinde! Numai că forma latinească pre(he)ndere a dat în franceză prendre! Numai că fenomenul lingvistic a fost invers: romanii au luatat şi acest cuvânt de la geto-daci, că şi aşa erau obişnuiţi cu luatul!

MOŞTENIRE LEXICALĂ – 6

de Prof. Dr. Const. MIU

 

 

Dan Romalo – Cronica getă apocrifă

pe plăci de plumb?

 

(LEXIC – selecţie)

 

Capitolul al IV-lea al cărţii lui Dan Romalo are trei secţiuni: 1. Explicitări referitoare la modul de înregistrare în dicţionar;     2. Caracterele asimilate şi succesiunea alfabetică adoptată;      3. Elemente de dicţionar.

Autorul inserează în ordine alfabetică lexicul din textele de pe plăcuţele de la Sinaia, cu „traducerea” pentru fiecare cuvânt, precizând totodată şi valoarea morfologică. Cuvintele respective sunt redate cu grafie geto-dacă. De menţionat faptul că transcrierea cuvintelor în grafie geto-dacă le conferă acestora un iz de arhaitate.

 

ADERARETE – „a lipit”; cf. rom. a adera – neologism – n. n. (p. 181)

 

AEVIO – „aevea”/ aievea. Notă: faimoşii lingvişti au găsit ca etimon pentru acest cuvânt două lexeme care n-au de-a face cu forma grafică românească: sl. javĕ, bg. jave. (p. 181)

 

AEDII – „ajutoare”; cf. franc. aider, aide (a ajuta, ajutor) – p. 182

 

AGACIEOIUE – „stârniţi”, „zgândăriţi”; cf. franc. agacer (a sâcâi – n. n.) – p. 182

 

AKU – „acu”, „acum” (p. 182)

 

AMII – „prietenii”; cf. franc. ami – prieten – n. n. (p. 183)

 

AMOIU – „iubeşte”; cf. franc. aimer < lat. amare – a iubi – n. n. (p. 183)

 

ANIU – „ani” (p. 183)

 

AORE, AURO – „aur” (p. 183, p. 185)

 

APROPEO – „s-a apropiat”. Notă: ce prolifici au fost romanii! Şi acest cuvânt însuşit (ca să nu spunem furat) l-au adaptat repede gramaticii lor: lat. appropiare. Doar erau apropiaţi de geto-daci, căci potrivit lui Paul Lazăr Tonciulescu vechii latini au roit din spaţiul carpato-danubiano-pontic! (p. 183)

 

ARMO – „armele” (p. 184)

 

ASTA – „asta” (p. 184)

 

ATOKOIUE – „să atace”. Notă: curios e că acest cuvânt ar fi trebuit să provină din latină, potrivit „teoriei” lingviştilor noştri, având în vedere că romanii – firi războinice – ar fi trebuit să cunoască atacul. Doar n-or fi venit în Dacia la plimbare! Etimonul acestui cuvânt e dat în DEX ca fiind de origine franceză: attaquer. Dar „nepoţii” lui Napoleon de unde l-or fi împrumutat?  (p. 185)

 

AUDIU – „aude” (p. 185)

 

BASO – „de jos, de rând”; cf. franc. bas – jos – n. n. (p. 186)

 

BOERBIISTO, BOERBIUSTO, BOEREBISTO – Burebista (p. 188)

 

BOLESTO – „boleşte”. Notă: DEX dă ca etimon sl. bolĕti. Aşa o fi, dar ne întrebăm, oare strămoşii noştri ori erau sănătoşi-tun şi nu boleau, ori până la venirea slavilor au bolit, fără să ştie ce fac? (p. 187)

 

CETA – „ cetatea”; cf. lat. civitas; franc. cité (p. 191)

 

CETEO – „cetele”; Notă: DEX-ul precizează ca etimon: sl. četa. Noroc cu acest popor de nomazi, care umblau în cete şi prădau ce le ieşea în cale, altfel ai noştri nu s-ar fi strâns în cete, să se apere! (p. 191)

 

CINI – „cine” (cf. forma populară – cini – n. n.) – p. 191

 

CIOT – „ciungi”; cf. rom. ciot/ cioată. Notă: în acest caz, DEX-ul „tace”, notează: „etimologie necunoscută”. (p. 191)

 

DABA/ DAVA – „cuvânt atestat de Ptolemeu în Geografia, care îi atribuie sensul de oraş, aşezare cu sistem de apărare.” Notă: cu forma Daba, cuvântul apare ca nume de persoană în Dobrogea – n. n. (p. 191)

 

DABI/ DAVI – „orăşeni” (p. 192)

 

DAKII – „dacii”  (p. 191)

 

DACEO – „dacilor” (p. 192)

 

DATO – „dat, date” (participiu) – p. 192

 

DEKAPEO – „despădurite”; cf. rom. a decapita – n. n. Notă: popor civilizator, romanii ne-au împrumutat acest cuvânt (lat. decapitare), însă habar nu aveau de cuvântul atac! (p. 192)

 

DELO – „dealul”. Notă: ce rău stăteau geto-dacii cu geografia! Nu cunoşteau – conform DEX-ului – dealul ca formă de relief, ei care populau un teritoriu vast cu munţi şi văi, dealuri şi câmpii, podişuri şi trecători… Crescători de animale, nu ştiau oare de transhumanţă? A trebuit să vină slavii şi să ne împrumute cuvântul deal. Că aşa spun autorii DEX-ului: sl. dĕlŭ. (p. 192)

 

DEN – „din”; cf. limba română veche: den – n. n. (p. 194)

 

DIE – „ – zi”, „ziua” (ca substantiv); cf. lat die (p. 194)

 

DIO, DIEO – „zeul”, „zeului”; cf. franc. Dieu – n. n. (p. 195)

 

DIE – „de două ori” (ca numeral) – p. 195

 

DONE – „dă” (p. 196)

 

DOPA – „după ce” (p. 197)

 

DOSE – „de-a îndoaselea” (p. 197)

 

DOSOIU – „în dosul”, „în spatele” (p. 197)

 

DUE, DUIO – „două” (p. 197)

 

DUK – vb. „duc” (p. 197)

 

DUPE, DOPO – „după” (cf. forma populară şi neîngrijită – dupe – n. n.) – p. 198

 

DURO – „tare”, puternic; cf. rom. dur (p. 198)

 

EA – „ea” – pron. (p. 198)

 

EAE – „ia”; cf. rom să ieie – n. n. (p. 198)

 

EASO – „ies”; cf. rom. în limbajul neîmgrijit – es, eşire – n. n. (p. 198)

 

EI – „ei” –pron. (p. 199)

 

EIDE – „ajută”; cf. franc. aider – a ajuta (p. 199). Notă: faptul că apare şi forma AEDII înseamnă fie că plăcuţele datează din perioade diferite, fie că au fost scrise de indivizi cu nivel de instrucţie diferit. (p. 199)

 

EIU – „ei” – pron. (p. 199)

 

EL, ELIUE – „el”, „al lui” (p. 199)

 

ERA – „era”, „a fost” (p. 200)

 

ERIGIE – „ridică”; cf. franc. eriger – a ridica (p. 200)

 

ESAIU – „încercări; cf. franc. essayer – a încerca (p. 201)

 

FER – „fier”; cf. în limbajul neîngrijit – fer (p. 202)

 

FIO, FIULII – „fiii”  (p. 202)

 

FILO – „fiul” (p. 202)

 

FIRO – „firul” (p. 203)

 

FINDO – „fiind” (p. 203)

 

FORIEO – „furie”. Notă: pentru acest cuvânt, „copierea” făcută de către romani şi, ceva mai târziu, de către francezi este  fără cusur: fr. furie, lat. furia. (p. 203)

 

GENIU – „neamul”; cf. franc gens – oameni – n. n. (p. 205)

 

GEO – „pământului” (p. 206)

 

GET – „getul” (p. 206)

 

GESIDO – „zăcând”; cf. franc. gisant (zăcând), gésir – zace (p. 207)

 

GIUDIGE – „judecată”; cf. forma veche giudeţ”, cu sensul de judecată – n. n. (p. 207)

 

HAMO – „hamului”. Notă: e ştiut faptul că geto-dacii erau călăreţi iscusiţi şi mai cu seamă că, spre deosebire de romani, ştiau să lupte călare. Curios e că potrivit lingviştilor, cuvântul ham nu e autohton, ci ne-a fost adus din stepele Asiei Centrale de către urmaşii lui Atila: cf. magh. Hám. (p. 208)

MOŞTENIRE LEXICALĂ – 5

de Prof. Dr. Const. MIU

 

Adrian Bucurescu – Tainele tăbliţelor de la Sinaia

LEXIC (selecţie)

  

                  Pe lângă „traducerea” textelor aflate pe plăcuţele de la Sinaia, autorul a alcătuit pentru fiecare şi câte un lexic. Noi am selectat pe acelea pe care le socotim a fi moştenite/ autohtone, chiar şi pentru simplul motiv că au corp fonic şi grafic asemănător şi chiar identic cu cele din limba română actuală. Pentru fiecare cuvânt am indicat şi pagina ediţiei din 2005 – Editura Arhetip, Bucureşti.

 AHI – „îndată”; cf. rom. aici, acu (p. 128)

 LUOZO – „ a născut”; cf. rom. lăuză (p. 131)

 HYEO – „fii” (cf. rom. hii – forma populară şi regională pentru fii, ca substantiv; vezi şi „hi-tu”, „hi-ta” – n. n.) – p. 133

ESY – „ieşi” (în limbajul popular şi cel cotidian, neîngrijit, se pronunţă „eşi”, „eşire” – n. n.) – p. 133

MATOSO – „de maica”; cf. rom. mătuşă (p. 133) Notă: Pe alte plăcuţe apare şi forma apropiată de cea din româna actuală – MATUSO

ENAPOIO – „înapoiat” (p. 134)

HET – „tare”; cf. rom. hăt (p. 134)

VOYN – „tare”; cf. rom. voinic (şi nume de persoană Voinea – n. n.) – p. 136

O RYPINO – „luându-l”; cf. rom. a răpi (p. 137)

SORSO – „izvorul”; cf. franc. „source” = sursă (în limba română actuală, ca neologism), izvor (p. 139)

GLOTO – „toţi”; cf. rom. gloată (p. 139)

DAMER – „înţelepciune”; cf. rom. a se dumiri (p. 142)

SPICO – „(aşa) a spus; cf. engl. to speak; rom. a spicui (neologism) – p. 142

SETYVO – „crescut”; cf. rom. stivă (p. 144)

FORIE – „curaj”; cf. rom. furie (p. 144)

REGA – „domnind”; cf. rom. rigă (p. 145)

GHICUE – „a prezice”; (cf. rom. a ghici – n. n.) – p. 145

SORUAE – „soră” (p. 145)

ETERN – „întotdeauna”; cf. lat. aeternus, rom. etern  (neologism) – p. 145

DIOSO – „îndrăgostit”; cf. rom. duios (p. 147)

TETOE – „tatăl”; cf. rom. tată, tataie („tetea” – regionalism”) – p. 149

TOROPS – „au adormit”; cf. rom. toropit (p. 149) (DEX-ul dă ca etimon „toropyty” – cuvânt provenit din ucraineană. Dacă ar fi fost împrumutat din această limbă, în română ar fi trebuit să apară *toroputu – n. n.) – p. 149

IST – „cel”; (cf. rom. şi pop. ăst, regional – ist – n. n.) – p. 150

TOPSOEM – „(pe) colină; cf. rom tăpşan (cf. sanscrit tap – sati n. n.). DEX-ul dă următoarea definiţie – „TĂPŞÁN, tăpşane, s.n. 1. Loc neted şi uşor înclinat care apare la baza versantelor şi povârnişurilor în regiunile de deal şi de munte. ♦ Coastă a unui deal sau a unui munte; pantă, povârniş. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat sau în mijlocul unei curţi. ♦ Loc mai ridicat, neted, necultivat. – Tăpşi + suf. –an.” – p. 150

EN ODAE – „acasă”; cf. rom odaie (p. 153)

GHETOU – „frumoasă”; cf. rom. gătită (p. 155)

O GHYOTYO – „au plâns cu ţipăt” cf. rom. chiot (DEX-ul dă pentru chiot şi chiu următoarele definiţii: „CHÍOT, chiote, s.n. Strigăt puternic, răsunător, prelung (care exprimă bucurie, izbândă etc., care serveşte drept chemare, ca îndemn etc.). – Din chiu.

CHIU s.n. 1. Strigăt de bucurie. 2. (În expr.) Chiu şi vai = suferinţă, durere; fig. sărăcie, mizerie. Cu chiu, cu vai sau cu chiu şi vai = cu mare greutate, după multe eforturi. – Onomatopee.” Noi considerăm că toate onomatopeele din limba română sunt autohtone! De altfel, şi Paul Lazăr Tonciulescu opina că limba dacilor era cea mai bogată în onomatopee.  (p. 156)

STERE – „întunecaţi”, „răi”; (cf. nume de persoană Stere – n. n.) – p. 157

POOYCOE – „pe mulţi”; (cf. rom. purcoi – n. n. DEX-ul dă următoarea definiţie: „PORCÓI, porcoaie, s.n. Grămadă de fân sau de paie; spec. căpiţă. ♦ Prin generalizare: Grămadă, morman, maldăr. [Variantă: purcói s.n.] – Porc + suf. –oi.” Şi acest cuvânt neavând menţionată etimologia îl socotim ca fiind moştenit de la geto-daci) – p. 161

CLOPOE – „prinţi”, „căpetenii”; (cf. rom. clop – regionalism, în Ardeal – n. n.) – p. 161

VASYLEO – „regi”; cf. gr. Vasileos; cf. rom. Vasile; (bazileu – n. n.) – p- 164

SACOTO – „a eliberat”; (cf. rom. a seca – n. n. Notă: DEX-ul dă ca etimon latinescul  siccare. Potrivit lingviştilor, specific limbii române este fenomenul închiderii vocalelor. Ca atare, nu se putea ca i să treacă la e, ci invers; acest cuvânt de origine dacă a fost preluat de romani şi adaptat fonetismului limbii latine.) – p. 167

LARMY – „anunţând”, „dând de veste”; (cf. rom. larmă – n. n.). În legătură cu larmă, DEX este ambiguu, în privinţa etimologiei: lármă (lárme), s.f. – 1. (Înv.) Alertă, alarmă. – 2. Gălăgie, tărăboi, zgomot mare. Germ. Alarm (‹ it. all’arme), prin intermediul sl. (pol., sb., cr. larma), sau al mag. lárma (Cihac, II, 165; Gáldi, Dict., 179). Este un dublet al lui alarmă, s.f., din fr. alarme. Sec. XVIII. – Derivat – lărmălău, s.n. (Trans., gălăgie), sing. reconstituit din pl. lărmălaie, cf. hărmălaie; lărmui, vb. (înv., a alarma; a face zgomot)”. Şi acest cuvânt noi îl socotim ca fiind autohton! (p. 168)

LOCOS – „locuitorii” (cf. rom. locaş – n. n.) – p. 168

CENYO – „cină” (p. 168). Notă: şi pentru acest cuvânt DEX-ul este ambiguu, în privinţa etimonului – „cínă (cíne), s.f. – Masă de seară.  istroromână cirę. Lat. cēna (Puşcariu 362; Candrea-Dens., 341; REW 1806; DAR); cf. it., prov., sp. cena, port. cea. – Derivat – cinioară, s.f. (ceasul cinei), cf. prânzişor; cuvînt pe care Drăganu, Dacor., III, 693-5 şi DAR îl consideră reprezentant al lat. cinae hora, dar care este un dim. cu suf. –oară, cf. Graur, BL, III, 19.” Pentru un cuvânt uzual în vocabularul limbii române se oferă cam multe aşa-zis soluţii lexicale! Şi cină e tot de sorginte geto-dacă în opinia noastră.

OGOE – „(îi) va alina”; cf. rom. a ogoi. Notă: În DEX, găsim următoarea definiţie: „OGOÍ, ogoiesc, vb. IV. Refl. şi tranz. (Pop.) A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) domoli, a (se) calma.  Tranz. A menaja, a cruţa. [Var. ogoiá vb. I] – Din scr. ugojiti. Cf. sl. g o ĩ „pace”.” Respingem această propunere de etimon, căci nu se poate evolua de la u  la o, conform fenomenului închiderii vocalice, invers da, însă nu e cazul pentru acest cuvânt! (p. 173)

FALANGEO – „falange” (p. 186)

PURCEDE – „trecut”; cf. rom. a purcede. Notă: DEX-ul şi în acest caz este ambiguu în privinţa etimologiei , în sensul că autorii ar fi trebuit să explice că s-ar fi ajuns la această formă în română, prin metateză, aceasta reprezentând o modificare fonetică produsă prin schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvânt. – „PURCÉDE, purcéd, vb. III. Intranz. (Pop.) A pleca, a porni la drum. ♦ Intranz. şi refl. (Despre lucruri şi despre fenomene văzute în mişcare, în evoluţie) A începe, a (se) porni, a (se) dezlănţui. ♦ A întreprinde, a începe o acţiune. ♦ A proceda, a acţiona (într-un anumit fel). – Lat. Procedere.” Noi credem că ultimul sens al cuvântului  a purcede – precizat de autorii DEX-ului – acela de „a proceda (într-un anumit fel)” a fost adăugat, spre a justifica etimonul latinesc. Cei care folosesc acest cuvânt cunosc sensul „a pleca, a porni la drum”. (p. 186)