Oroare

Cristina BOTÂLCĂ

Premiul I şi

Premiul de excelenţă – „Ion FAITER”

la Concursul literar ARIPI DE DOR –

ediţia a VIIIa, 2013

 

Mǎ rog sǎ nu fie adevǎrat

Iar lacrimile curg şiroaie peste izvorul de metal.

Lângǎ inima fǎrǎ stǎpân

S-a aşezat un strop

Şi cântǎ, şi suspinǎ…

Acele ceasului se învârt invers

Iar eu nu mai am rabdare

Pânǎ la clipa când mǎ voi desprinde

de hârtia de beton

Mǎ arde şi încerc sǎ suflu gheaţǎ peste ea,

dar se aprinde şi mai tare

În fiecare zi e aceeaşi poveste…

Mǎ prind cu capse de cimentul fierbinte

Şi îmi place, mǎ arde, dar îmi place

Sentimentul de a fi la locul meu e perfect

Dar cred cǎ se poate mai bine

Aş putea modela cimentul

Dupǎ propria mea voinţǎ.

M-aş putea scufunda în el

Pânǎ la ochi.

M-ar înveli cu tot cu soare

Şi m-ar stinge sub betonul auriu.

Simt o adiere, dar tot ce vǎd

E o oroare.

 

Plouǎ

Casa mi se topeşte şi se scurge

sub o dunǎ  de nisip.

Mǎ tot gândesc la ce-ar fi fost

dacǎ  aş fi putut smulge

nişte nisip din clepsidrǎ

Iar tu ai fi devenit iar o rǎdǎcinǎ.

Te-aş fi putut înǎbuşi încǎ  de la început,

Nu sǎ te las sǎ creşti şi

sǎ  mǎ înǎbuşi tu pe mine.

Sunt atâţia boboci care îmi dau sfaturi,

dar niciunul nu s-a potrivit în broascǎ.

Urmez o cǎrare roşie cunoscutǎ mie,

Dar la tot pasul mǎ întâmpini tu.

Ştiu cǎ ar trebui sǎ se întâmple asta,

dar Luna  îmi şopteşte sǎ mǎ retrag,

sǎ las pe altcineva

sǎ lupte pentru tine.

Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodatǎ.

Mi-e dor…

Şi plouǎ şi mai tare.

 

 

 

 

Icoană a durerilor

 

Ei nu ştiu ce este o aură acoperită

cu mătăsuri fine

Luată de la o croitoareasă,

uscată şi veche,

Nu au simţit niciodată

izvorul tainic al soarelui

Mângâindu-le rănile,

Nu au văzut niciodată

o creatură zburătoare

atât de familiară cu iubirea,

Nu s-au ghemuit sub aripa ei,

nici nu au cules din ciocul ei hrană.

Ei nu simt focul iute al fericirii,

nici nu caută  să îl aprindă.

Nu au mirosit niciodată

o foaie a trecutului,

Nu s-au înecat cu praful ei,

Nu au murit, şi nici nu au înviat.

Păcat…

Toatea acestea le-ar părea străine

într-o bună  zi,

Ar fugi de ele ca de un uragan devastator.

Însă eu,

Eu mă voi afla în ochiul furtunii,

Mă voi juca cu animalul zburător,

Voi îmblânzi fiara sălbatică

şi o voi învăţa tainele iubirii,

Va fi din nou o banală aură de mătase,

Care se va preschimba doar pentru mine

Într-o icoană a durerilor.

 

Reclame

Corp de lut

CRISTINA BOTÎLCĂ

PREMIUL I  şi

PREMIUL DE EXCELANŢĂ – Ion FAITER

la Concursul literar ARIPI DE DOR, EDIŢIA a VIII-a, 2013

 

 

Pe drum s-a aşternut o pojghiţă de lapte

Iar oamenii au ieşit cu zarvă să guste din produsul societăţii.

Apocalipsă de ciment.

Betonul frige şi înghite laptele care a mai rămas.

Apare un animal veştejit,

ultimul rămas din rasa celor de lut.

Se uită în stânga şi în dreapta.

Aşteaptă…

Aşteaptă ca societatea să mai producă laptele

atât de dulce al desfrâului,

laptele păcatului.

Dintr-o crăpătură iese un biberon

Însoţit de un pitic albastru,

care cântă de zor dintr-un acordeon prăfuit.

Animalul se apropie speriat,

Dar când simte mirosul laptelui,

Îl soarbe cu sălbăticuinea unui frustrat.

Bea tot.                                                       

Lichidul se vede prin argila neagră,

curge prin găurile lăsate de viermi

Şi se lasă din nou absorbit de pământ.

Tot acest ciclu se întâmplă iar, şi iar, şi iar…

Până când laptele se satură de toată această călătorie

Şi decide să se întoarcă în sânul

Unui corp de lut.

 

Contur alb

Azi m-am certat cu reflexia mea,

Ne-am spus cuvinte urâte,

Am aruncat cu smoală una în cealaltă…

 

Totul a început când m-am destăinuit ei.

I-am spus că vreau să plec o vreme,

să cobor din toată această reverie,

şi să opresc acele ceasului

Cel puţin până la luna plină.

I-am spus că m-am săturat

ca lumea să îşi tot pună degetele pe mine

şi să lase urme.

M-am şters de atâtea ori,

însă zgârieturile au rămas.

 

Reflexia mea nu a înţeles.

Este om…

Mi-a spus că nu ar accepta să nu îşi vadă chipul.

S-a întins după o piatră

Şi m-a spart…

 

M-am făcut fărâmiţe mici, mici de tot.

 

Dar mai bine aşa, împrăştiată în cele patru zări,

Decât sufocată de atâta lumină artificială.

 

Oamenii mlaştinii

Aştept impactul cu ochii închişi.

Sunt conştientă de faptul

că m-am abătut de la cărarea mea,

că am luat-o fără să vreau

pe un drum atât de înşelător.

Am uitat să îmi setez busola,

iar acul îmi arată o direcţie neclară.

E ceaţă…

Mă plimb tremurândă printr-o mlaştină,

o casă a Lor,

A celor care se simt bine în mâzga fierbinte,

A celor care proorocesc o erezie de mii de ani.

 

Scara de care sunt lipită urcă fără voia mea.

Mă găsesc prinsă sub un morman de ceară,

Îmi întind braţele spre pereţii închisorii,

iar căldura palmelor mele topeşte zidul.

 

Afară, altă lume…

Aceleaşi feţe peste tot,

O echipă de clone bine instruite de ei,

de oamenii mlaştinii.