Oroare

Cristina BOTÂLCĂ

Premiul I şi

Premiul de excelenţă – „Ion FAITER”

la Concursul literar ARIPI DE DOR –

ediţia a VIIIa, 2013

 

Mǎ rog sǎ nu fie adevǎrat

Iar lacrimile curg şiroaie peste izvorul de metal.

Lângǎ inima fǎrǎ stǎpân

S-a aşezat un strop

Şi cântǎ, şi suspinǎ…

Acele ceasului se învârt invers

Iar eu nu mai am rabdare

Pânǎ la clipa când mǎ voi desprinde

de hârtia de beton

Mǎ arde şi încerc sǎ suflu gheaţǎ peste ea,

dar se aprinde şi mai tare

În fiecare zi e aceeaşi poveste…

Mǎ prind cu capse de cimentul fierbinte

Şi îmi place, mǎ arde, dar îmi place

Sentimentul de a fi la locul meu e perfect

Dar cred cǎ se poate mai bine

Aş putea modela cimentul

Dupǎ propria mea voinţǎ.

M-aş putea scufunda în el

Pânǎ la ochi.

M-ar înveli cu tot cu soare

Şi m-ar stinge sub betonul auriu.

Simt o adiere, dar tot ce vǎd

E o oroare.

 

Plouǎ

Casa mi se topeşte şi se scurge

sub o dunǎ  de nisip.

Mǎ tot gândesc la ce-ar fi fost

dacǎ  aş fi putut smulge

nişte nisip din clepsidrǎ

Iar tu ai fi devenit iar o rǎdǎcinǎ.

Te-aş fi putut înǎbuşi încǎ  de la început,

Nu sǎ te las sǎ creşti şi

sǎ  mǎ înǎbuşi tu pe mine.

Sunt atâţia boboci care îmi dau sfaturi,

dar niciunul nu s-a potrivit în broascǎ.

Urmez o cǎrare roşie cunoscutǎ mie,

Dar la tot pasul mǎ întâmpini tu.

Ştiu cǎ ar trebui sǎ se întâmple asta,

dar Luna  îmi şopteşte sǎ mǎ retrag,

sǎ las pe altcineva

sǎ lupte pentru tine.

Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodatǎ.

Mi-e dor…

Şi plouǎ şi mai tare.

 

 

 

 

Icoană a durerilor

 

Ei nu ştiu ce este o aură acoperită

cu mătăsuri fine

Luată de la o croitoareasă,

uscată şi veche,

Nu au simţit niciodată

izvorul tainic al soarelui

Mângâindu-le rănile,

Nu au văzut niciodată

o creatură zburătoare

atât de familiară cu iubirea,

Nu s-au ghemuit sub aripa ei,

nici nu au cules din ciocul ei hrană.

Ei nu simt focul iute al fericirii,

nici nu caută  să îl aprindă.

Nu au mirosit niciodată

o foaie a trecutului,

Nu s-au înecat cu praful ei,

Nu au murit, şi nici nu au înviat.

Păcat…

Toatea acestea le-ar părea străine

într-o bună  zi,

Ar fugi de ele ca de un uragan devastator.

Însă eu,

Eu mă voi afla în ochiul furtunii,

Mă voi juca cu animalul zburător,

Voi îmblânzi fiara sălbatică

şi o voi învăţa tainele iubirii,

Va fi din nou o banală aură de mătase,

Care se va preschimba doar pentru mine

Într-o icoană a durerilor.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s