Prof. Dr. Const. MIU
Referindu-se la valoarea incontestabilă a capodoperelor literaturii române, Tudor Vianu opina că acestea sunt „opere în care priveşti ca-ntr-un abis fără fund”, în sensul că ele rămân deschise la noi modalităţi de receptare. Un asemenea abis este şi Luceafărul eminescian. În cele ce urmează, vom încerca să luminăm acest abis al poetului nostru nepereche, aducând în discuţie elemente de actorie care apar în poem. Acestea sunt detectabile în scena discuţiei între cei doi muritori – Cătălina şi Cătălin.
Mai întâi, să spunem că pajul este prezentat cu ajutorul unor etichetări ample, având valoarea unor „indicaţii regizorale”. Schematic, trăsăturile de caracter şi fizionomia personajului pot fi vizualizate astfel:
Cătălin viclean
copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
se furişează pânditor,
Privind la Cătălina.
Sub aspect gramatical, „cartea de vizită” a lui Cătălin este o apoziţie dezvoltată, prin intermediul căreia cunoaştem adevărata lui faţă. Acest insidios „copil de casă” are preocupări mărunte: „…împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă”. Amănuntul acesta ne ajută să înţelegem de ce îi va prezenta Cătălinei edulcorat paradisul terestru: trăind într-o „realitate” metamorfozată, lui Cătălin îi va fi uşor să imagineze un univers pe care îl va înfăţişa ca fiind unul real, bazându-se pe ignoranţa fetei de împărat: „Dacă nu ştii ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul”(s.n.).
Acest paj nu are personalitate, el trăieşte în umbra unei alte persoane, căci „poartă pas cu pas/ A-mpărătesii rochii”. Identitatea sa este şi ea una incertă: „Băiat din flori şi de pripas”. Caracteristic pentru acest „Viclean copil de casă” este firea sa iscoditoare: „îndrăzneţ cu ochii”. Pentru prima dată, acest mim, va ieşi din umbră, la rampă, dar când o va face nu e tranşant, ci „Se furişează pânditor/ Privind la Cătălina”(s.n.).
Să mai reţinem portretistica de sorginte vegetală a lui Cătălin („Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”), unde cromatica are rolul de a provoca, de a o atrage magnetic pe fata de împărat.
Apoi, să observăm că şi Cătălina joacă teatru ca o actriţă desăvârşită:
când Cătălin o cuprinde în treacăt „Într-un ungher” (căci acesta este mediul lui), fata mimează surpriza şi-l va respinge: „- Da’ ce vrei, mări Cătălin?/ Ia dut’ de-ţi vezi de treabă”. La întrebarea ei, pajul îi mărturiseşte fără ocolişuri, pe un ton imperativ, cele trei dorinţe: „Aş vrea să nu mai stai/ Pe gânduri totdeauna, / Să râzi mai bine şi să-mi dai/ O gură, numai una”. Cele trei verbe la conjunctiv au valoare stilistică de imperativ, relevând horaţianul carpe diem, al cărui adept este pajul.
Deşi Cătălin a fost cât se poate de explicit în formularea cererii sale, Cătălina continuă jocul aparenţelor şi, accentuând refuzul, se preface a fi confuză în privinţa acestei cereri: „Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, / Dă-mi pace, fugi departe”. Dar după ce acesta îi prezintă „filmul” aventurii la care ar vrea să participe amândoi, ea va renunţa la mască (preferând totuşi ambiguitatea jocului aparenţă/ esenţă) şi făcându-i cunoscut că: „- Încă de mic/Te cunoşteam pe tine/Şi guraliv şi de nimic, / Te-ai potrivi cu mine…” (s.n.).
Registrul verbal al strofei reproduse mai sus dezvăluie dublul statut al Cătălinei, acela de actor şi regizor. Ca actor, ea recunoaşte că ştiindu-l de forte mult timp („încă de mic/ Te cunoşteam pe tine”) şi având un caracter asemănător ei („guraliv şi de nimic”), ar putea juca împreună („Te-ai potrivi cu mine”). Ca regizor, ea adoptă tactica retardaţiei : ea nu răspunde imediat la invitaţia pajului (şi prin aceasta se salvează parţial din păcatul în care va cădea), pentru că încă îşi simte sufletul aflat sub zodia Luceafărului. Grăitoare sunt, sub aspectul acesta, timpul verbal al ultimului vers citat (condiţionalul traducând o acţiune incertă) şi punctele de suspensie, care pregătesc monologul Cătălinei, din care sesizăm cu uşurinţă că sufletul fetei tânjeşte încă după astrul nemuritor: „Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniştea uitării, / Dă orizon nemărginit/ Singurătăţii mării; // Şi tainic genele le plec, / Căci mi le împle plânsul/ Când ale apei valuri trec/ Călătorind spre dânsul.”
METAMORFOZE 