de Cristian NEAGU
MOTO: „Şi ce convinşi erau bătrânii
Că nu mor caii când vor câinii…”
Fără de cai nu s-ar fi scris istorii,
Fără de cai nu s-ar fi-ntregit
Eroi întunecaţi de strălucite glorii,
Iar omenirea perpetua cu-n minus infinit.
Detaşaţi de orice remuşcări
Uităm de cai, ce ne-au iubit prin trudă,
Şi ignorăm sentinţa nedreptei condamnări
La abandon; preludiu pentru o moarte crudă.
Ce vină au în rostul lor pe lume
Acum, când rostul lumii se destramă,
Iar ei presimt, deşi nu ne pot spune,
C-a expirat o eră prin propria lor dramă?
Sângerând de colţii câinilor în haite
Cai, abandonaţi în peisaj urban,
Clipind la plânsul mut, durerea către moarte,
Parcă ne blestemă, iertându-ne-n final
Privind nedumeriţi, rămân în resemnare,
Zvâcnindu-le prin trup crunta suferinţă,
Şi-acuzatori, spre noi, pun semnul de-ntrebare:
„Ce-nseamnă pentru voi recunoştinţă?”
