Florian BRATU
Timpul în spaţiul artei romaneşti woolfiene nu mai este un simplu clişeu, o desfăşurare liniară dintr-un punct spre altul, ci, aidoma vieţii umane, este o forţă ce nu poate fi stăpânită, este trecerea, la care se adaugă intensitatea urmelor pe care le trasează în spaţiul conştiinţei ajungând până la forme obsesionale. Cel mai elocvent exemplu ni-l oferă în romanul Doamna Dolloway repetarea, la intervale relativ egale, a secvenţei : „Cercurile de plumb se topeau în aer”[1]. Leitmotivul apare de fiecare dată când orologiul Big Ben marchează irevocabil şi cu intonaţie gravă curgerea timpului.
Dacă ar fi să definim reprezentarea spaţio-temporală la Virginia Woolf în romanul Doamna Dalloway, atunci formula hic et nunc ar fi cea mai adecvată, căci ceea ce contează pentru personajele sale este numai clipa, ceea ce corespunde parţial conceptului de unitimp pe care l-am descoperit în scriitura proustiană. Nu există decât rareori un înainte, şi mai puţin un după, succesiunea fiind practic anulată. Singură amintirea îşi face loc în conştiinţa personajelor aducându-le din străfunduri efluviile unor timpuri apuse, ale unor frânturi de existenţă.
Fiinţa woolfiană există cu adevărat numai în clipa în care are revelaţiile pe care le-am analizat. Timpul feeriei nu apare încă, dar în romanul Valurile, conştient sau nu, scriitoarea britanică evocă acel timp al inocenţei ce conduce automat la ideea unei influenţe proustiene benefice. Acest lucru nu înseamnă că timpul inocenţei woolfiene este identic cu cel al lui Proust. Ca formă sunt identice, dar ca substanţă sau ca naturaleţe am înclina să afirmăm că timpul din Valurile are o formă mult mai pură, mai aproape de anima, decât aceea construită, poate prea psihologică şi filozofică cu care ne-a obişnuit romanul de introspecţie proustian. Naturalul care semnifică autenticitate este nota ce o avantajează pe Virginia Woolf. Coeziunea conştiinţelor personajelor din romanul Doamna Dalloway sau a celor care fiinţează în Spre Far constă în această oprire a devenirii, în extazul în care timpul senzaţiei este mai puternic decât timpul orologiului. De fapt, orologiul care marchează trecerea este o invenţie umană, un regulator care, contrar oricăror aşteptări, atenţionează fiinţa asupra clipei. Funcţia negativă şi ordonatoare a orologiului devine benefică, poetică.
Obsesia timpului este o constantă ce nu poate fi neglijată în analiza romanului de introspecţie woolfian. În Doamna Dalloway Virginia Woolf găseşte o soluţie ingenioasă în ceea ce priveşte reprezentarea timpului, creând ceea ce s-ar putea numi timpul comprimat, prin imaginea unei zile din iunie sau prin anumite zile reînviate de memoria afectivă, fără însă a fi localizate precis, pentru a sfârşi cu esenţa timpului, clipa, cuvânt cheie care trimite la Proust.
Timpul, spre exemplu, este marcat de ritmul egal şi grav al orologiului Big Ben care domină întreaga masă spaţială şi temporală a Londrei. Timpul înseamnă ruptură ordonată a libertăţii de a fi a insului care rătăceşte în spaţiu, creându-şi iluzia unei coerenţe a vieţii. Suntem într-o zi, nu se precizează care, din luna iunie. Este singurul reper al situării calendaristice, în afară de cel al orelor anunţate regulat. Totul ţine de aparenţă pentru că acţiunile nu sunt ordonate cronologic, timpul interior al fiecărei fiinţe fiind diferit de cel marcat de masivul orologiu.
Reprezentarea timpului la Virginia Woolf nu cunoaşte în romanul Doamna Dalloway nici o expresie care să traducă devenirea sau alterarea acestuia, totul este suspendat în conştiinţa personajelor care imobilizează clipa, a unei percepţii, a amintirii ce nu lasă să pătrundă altă fantă de lumină, ci o păstrează în puritatea ei, fie ea şi dureroasă. Timpul comprimat semnifică reducerea lui nu numai la o zi din iunie, ci, mai mult, la ceea ce este sedimentat în adâncul fiinţelor: un sentiment, o privire, un sunet, o calitate a luminii. Reducţia are în acest context o valoare pozitivă; ea nu permite dispersia, ci descoperă într-un singur fragment esenţa, căci durata în conştiinţă asimilează timpul tot aşa cum îşi încorporează imaginile lumii.
Reprezentarea timpului în construcţia romanescă woolfiană cunoaşte o curbă progresivă. Dacă la începutul creaţiei sale mai întâlnim imagini tradiţionale ale celor două axe fundamentale ale existenţei, începând cu Doamna Dalloway Virginia Woolf îşi schimbă complet optica. Timpul, spre exemplu, nu devine spaţializat aşa cum s-ar părea, ci se poate vorbi mai curând de timpul senzaţiei. Forţa senzaţiilor este atât de puternică în câmpul conştiinţei personajelor woolfiene, încât par să aibă aceleaşi atribute pe care le deţineau în spaţiul scriiturii proustiene, în sensul de transgresare a oricărui reper definibil în universul exterior. Senzaţia la Virginia Woolf devine un univers în sine, iar prezenţa acesteia în spaţiul romanesc se află la originea aspiraţiei de a transgresa cauzalitatea.
Originalitatea scriitoarei britanice se dovedeşte imbatabilă prin îndrăzneala viziunii sale asupra prezentului care nu e altceva decât o simplă prezenţă ce se transformă dintr-o clipă într-alta. Diferenţa în cazul de faţă are o conotaţie negativă, ea este eroziunea care minează esenţa, viaţa.
Timpul şi spaţiul sunt obiecte ale spiritului, lasă să se înţeleagă textul woolfian, atribute care nu corespund limbajului exteriorităţii, ci unuia mult mai adânc, al conştiinţei. Aici, în spaţiul conştiinţei, se naşte viziunea despre real ce primeşte în romanul de introspecţie woolfian sensul de viaţă, de esenţă, căreia îi va opune spectrul finitudinii, sfârşitul armoniei şi păcii interioare, moartea. Timpul semnifică uneori moarte în roman, pentru că el antrenează ruptura comuniunii cu ceilalţi, destramă clipa, acest sâmbure de adevăr al vieţii intime a eroilor din Doamna Dalloway.
Oricare ar fi tehnica romanescă utilizată de un scriitor, reprezentarea timpului este fondată pe viziunea pe care acesta o are graţie memoriei. Între memorie şi timp există o legătură adâncă căreia artiştii din toate timpurile au încercat să-i desluşească tainele. Romanul de introspecţie este, prin natura sa, un roman al conştiinţei şi, ca atare, un roman al memoriei. Imaginile Virginiei Woolf, prin redundanţa lor, prin caracterul lor simbolic, metafizic, conţin structuri poetice de o mare forţă sugestivă: ele constituie o adevărată reţea de variabile ale interiorităţii, ale conştiinţei în căutarea unui sens, a unei imagini originare ce diferă de imaginea timpului aşa cum este cunoscută prin creaţia introspectivă a altui mare romancier al introspecţiei, Marcel Proust.
Structura poetică a romanelor woolfiene ce întrunesc atribute specifice actului introspecţiei se află la originea căutării continuităţii conştiinţei, în ciuda unor discontinuităţi inerente, uitarea fiind şi ea o parte componentă a memoriei, căutare în care tragicul, deşi discret enunţat, constituie nu numai esenţa acestei scriituri reprezentative, ci a fiinţei în general.
Meritul Virginiei Woolf este cu atât mai mare cu cât romanele sale se înscriu în orbita creaţiei romaneşti universale, după apariţia unor opere a căror valoare şi contribuţie în analiza interiorităţii şi a timpului nu poate fi pusă la îndoială: e vorba de Proust, de James Joyce, de Henry James şi alţii, ale căror tehnici romaneşti conţin, din punctul de vedere al teoriei literare, analize şi, mai ales, perspective cărora scriitoarea britanică le-a recunoscut originalitatea, adăugând totodată propria ei viziune prin romanele sale.
Spre deosebire de romanul realist tradiţional creaţia introspectivă woolfiană se remarcă printr-o perspectivă modernă care nu reduce memoria la funcţia ei primară de înregistrare a fenomenelor interiorităţii şi exteriorităţii. Memoria este mai mult decât un simplu depozit al urmelor trasate de trecerea timpului prin conştiinţă. Codul memoriei este marcat evident de timp dar, spre deosebire de succesiunea liniară, indiferent de abaterile de la normă, accidentale, ale discursului realist, memoria în este un catalizator şi totodată energia care susţine substanţa romanescă. Una din diferenţele ce pot fi sesizate în construcţia romanului de introspecţie este focalizarea pe interioritate, în sensul de reprezentare a identităţii, şi nu analiza unui sistem, a societăţii. Memoria grupului, a colectivităţii nu formează obiectul atenţiei analitice, ci al decantărilor interioare ale fiinţei ce aspiră la individuare în actul cunoaşterii de sine şi a lumii.
Spargerea codului succesiunii este o altă inovaţie a discursului modernist pe care romanul de introspecţie îl practică cu naturaleţe, pentru că acest gen de roman refuză convenţiile impuse de tradiţie. Într-un fel, orice mutaţie, orice deviere de la norme sau coduri în spaţiul unui gen literar este firească pentru că fenomenul artistic literar autentic este fondat mai ales pe inovaţie.
Memoria este instrumentul cu ajutorul căruia subiectul caută să supravegheze, să controleze trecerea timpului, mişcarea dezordonată a acestuia, sursă a neliniştii, prin stabilitatea, prin coerenţa viziunii. Supravieţuirea şi dăinuirea fiinţei în devenirea ei este asigurată de inestimabila bogăţie a memoriei care stăpâneşte, prin cunoaştere, curgerea timpului.
Memoria personajelor woolfiene caută cu înfrigurare să păstreze şi să descifreze substanţa, realitatea impalpabilă a trecutului, dincolo de fluxul dezordonat care trezeşte imagini ale neliniştii şi incertitudinii.
Trecutul fascinează, se imobilizează prin amintire şi devine în romanul Spre Far obiect sacru, sursa unei nostalgii ce predispune la visare, la transcendere, la armonie sufletească:
„…«Şi totul era ca înainte», reflectă doamna Ramsay, lunecând ca o fantomă printre scaunele şi mesele din salonul acela de pe malurile Tamisei, unde-i fusese atât de rece în urmă cu douăzeci de ani; dar acum se strecura printre ele doar ca o fantomă; şi o fascina ca şi acum, în timp ce ea trecuse prin atâtea schimbări, acea anumită zi, devenită acum foarte calmă şi frumoasă, rămăsese acolo, nemişcată, în toţi aceşti ani”[1]. (s. n.)
Valoarea trecutului sporeşte în spaţiul memoriei, al amintirii încât uneori dimensiunile fiinţelor şi evenimentelor ating dimensiunile mitului. Obiectul actualizării prin anamneză care traversează întreaga scriitură introspectivă woolfiană este mai puţin un personaj anume, un eveniment anume, cât calitatea acelui segment de viaţă ce se ascunde dincolo de nume, de fenomen, de eveniment. Este motivul pentru care cuvintele „clipă” şi „viaţă” fac parte din structurile obsesionale ale discursului romanesc introspectiv woolfian.
Realitatea în romanul Virginiei Woolf prinde contur prin intermediul memoriei, în ea dăinuind numai acele fragmente care se află la o distanţă egală între eveniment şi urma lui lăsată ca într-un vis, urmă nealterată de neliniştea provocată de cotidian, dar mai ales de trecere. Clipa comprimată de amintire în acest spaţiu se opreşte, se eternizează. Clipa devine o eternitate mitică, vitală pentru existenţa subiectului.
Existenţa unor pasaje în romanele Doamna Dalloway sau Valurile pot induce ideea unei influenţe directe a romanului proustian. Explicaţia acestei idei deja comune în critica literară se bazează pe teoria reminiscenţei, dar şi a praxis-ului proustian. Ca şi la Proust, amintirile invadează fiinţele ce par dispuse la o coborâre în interiorul trecutului, în centrul unor fragmente ale timpului din care anumite esenţe se fixează în memoria afectivă. În Doamna Dalloway, Spre Far şi Valurile asistăm adeseori la scene ce par a fi extrase din scriitura proustiană. În realitate numai procedeul este preluat, pentru că originalitatea construcţiei aparţine Virginiei Woolf.
Memoria afectivă stochează evenimente, dar readucerea la suprafaţă a anumitor segmente ale realităţii exclude posibilitatea linearităţii, a succesiunii clipelor de viaţă, acestea fiind reactualizate în puritatea mişcării lor în planul conştiinţei ce le-a perceput într-un anumit moment al existenţei. Peter, Clarissa, Bernard, Lily Briscoe, suflete sensibile, sesizează şi captează aceste momente privilegiate pe care doresc să le eternizeze.
Clipele petrecute în compania lui Sally Seton primesc în amintirea Clarissei Dalloway conotaţia unei purităţi şi a unei libertăţi pe care conştiinţa acesteia le desfăşoară în integralitatea lor:
„Nu frumuseţea, nu inteligenţa. Ceva adânc care iradiază; ceva cald care face ca suprafeţele să se dizolve şi care pune un fior în răceala apropierii dintre bărbat şi femeie, sau dintre femei între ele. Asta putea într-adevăr să perceapă…
(…) Şi, să se fi datorat compasiunii, sau frumuseţii lor, sau faptului că era mai bătrână, sau vreunei împrejurări întâmplătoare – cum ar fi un vag parfum, sau o vioară în camera vecină (atât de ciudată e puterea sunetelor în anumite clipe), simţea atunci ceea ce fără îndoială simt bărbaţii. Doar pentru o clipă; dar era de ajuns. Era o revelaţie subită, o tentă uşoară ca o îmbujorare pe care o încerci să o stăpâneşti şi apoi, când simţi că se întinde, te supui expansiunii ei, te precipiţi până la extrema limită şi acolo te înfiori şi simţi că lumea vine mai aproape de tine, umflată de o anume semnificaţie uluitoare, de o anume tensiune extatică care, spărgându-i suprafaţa, ţâşneşte şi ţi se revarsă nespus de mângâietor peste fisuri şi peste răni!”[2] (s. n.).
Senzaţia în romanul de introspecţie devine pretextul şi suportul unei întregi aventuri imaginare. Catalizator între trecut şi prezent, senzaţia se transformă în iluminare, în viziune. În textele romanelor woolfiene cu vădită tentă introspectivă termenul de viziune revine cu insistenţă, atestându-şi valoarea nu numai de structură obsesională a discursului, ci şi de matrice necesară construcţiei imaginarului, pe care conştiinţa woolfiană îl prezintă ca pe o forţă tensională a interiorităţii în actul cunoaşterii autentice a unui fragment al existenţei.
Revenind la fragmentul mai sus citat se poate observa, pe lângă tensiunea în care se desfăşoară actul reminiscenţei, şi producerea propriu-zisă a perspectivei în act, descrisă ca joc al distanţelor ce exclud deplierea simplistă fotografică specifică romanului realist tradiţional, ca dinamică a orizontalităţii şi a verticalităţii ce dau naştere în actul contemplaţiei la semnificaţii pe care realitatea le ascunde de obicei. Astfel, Prezentul se supune puterii trecutului, iradierea adâncului fiind de natură benefică, de vreme ce „fisurile şi rănile” sunt calmate de clipa extatică a revelaţiei.
Obsesia captării continuităţii, a fixării prin trăitul artistic ocupă un loc important în structura introspecţiei romaneşti woolfiene. Aspiraţia personajelor de a regăsi continuitatea dincolo de discontinuitatea pe care fie realul, fie memoria ce le prezintă are un caracter obsesional şi totodată esenţial în descoperirea de sine, în sensul de aspiraţie a fiinţei de a des-limita universul dominat de categoriile sale fundamentale: spaţiul şi timpul.
O trăsătură specifică romanului de introspecţie woolfian ce îl diferenţiază de romanul proustian este tentaţia identităţii de a se dizolva în generalitate, de topire în imensitatea timpului şi a spaţiului. Istoria personală se integrează în curgerea timpului pe care fiecare personaj îl simte într-un mod cu totul deosebit, căci timpul trăirii în rostirea celor şase personaje devine timp poetic. Nici un obstacol, nici o închidere nu rezistă în faţa forţei tinereţii ce trăieşte total clipa: „Acum, trupul mi se dezmorţeşte; sunt descătuşată, sunt o văpaie. Puhoiul îmi aduce o undă adâncă, mareea mănoasă, deschizând stăvilarele, desfăcând cu apăsare ceea ce stătea în strânsă ghemuire, slobozind toate apele”[3].
Disoluţia eului în magma universului ca aspiraţie a fiinţei nu exclude această dublă determinare spaţială şi temporală necesară permanenţei. Sentimentul apartenenţei la un grup sau de înrădăcinare în datum-ul lumii introduce de o manieră personală mitul veşnicei întoarceri şi asigură, în acelaşi timp, stabilitatea identităţii fiinţei în traiectul ei mundan.
[1] Idem, Spre Far, p. 109.
[2] Ibidem, p. 33-34.
[3] Idem, Valurile, p. 51.
METAMORFOZE 