FILOSOFIA ROMANULUI în concepţia lui Camus

de prof. dr. Florian BRATU

 

MOTO:

„Dacă vrei să fii filozof, atunci scrie romane”.  (Albert Camus)

           Actul critic mai păstrează încă imaginea unui parazitism care se construieşte pe un dat, a unor broderii în care o persoană vrea să se producă, să fie recunoscută, printr-o suită mai mult sau mai puţin articulată de afirmaţii asupra unui text, a unui autor.       

         

           Opera literară este, la urma urmelor, o sumă de dialoguri sau monologuri imaginare. Ambele forme presupun forţe şi structuri metamorfozante ce-şi aşteaptă hermeneutul care trebuie să găsească cheia sau cheile cele mai potrivite pentru a putea avea acces la sensurile labirintului care este opera.

Frumuseţea unei opere constă şi în faptul că nu poate fi etichetată o dată pentru totdeauna într-o formulă, oricît de reuşită ar fi aceasta, nu poate fi “aşezată” într-un raft ca un simplu produs al cuiva. Un produs este mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai tîrziu, consumat, în vreme ce opera rezistă sau există tocmai datorită faptului că depăşeşte această condiţie ingrată a efemerităţii, a trecerii din regimul necesităţii în cel al dispariţiei definitive.

Mi se va reproşa, poate, că există şi opere care se supun acestui mod de fiinţare. Este şi nu este adevărat. Mai curînd ar trebui făcută precizarea că opera este ori nu este, ea are sau nu are puterea de a transcende ceea ce în mod obişnuit se numeşte prezent. Orice transgresare a unui timp determinat îi poate asigura operei un statut, aura unei fiinţări care îi permite exercitarea unei fascinaţii asupra unei sume mai mici sau mai mari de cititori.

Descifrarea sensurilor unei opere impune existenţa a cel puţin cîtorva elemente fără de care opera rămîne o structură închisă. În primul rînd este absolut necesar ca criticul să fie înarmat cu o metodă (chiar dacă în ultimele decenii s-a abuzat fără decenţă  de termeni şi de tot felul de scheme care au demonstrat  mai curînd dorinţa unora de a se face cunoscuţi decît penetrarea reală a operelor, în numele unor  aşa zise ştiinţe,  horresco referens) care la  rîndu-i  presupune o sumă de concepte (şi nu termeni cu pănglicuţe) ce prin coerenţa, claritatea şi adecvarea la obiect să permită revelarea  unor structuri, a unei arhitecturi semnificante.

Pledoaria mea în favoarea unei percepţii clare a operei literare este “impusă” de valul de monstruozităţi care au inundat cîmpul perceptiv al cititorului fără a-i oferi o prismă cît de cît transparentă şi mai ales senzaţia că asistă la un spectacol, la o creaţie şi nu la o banală discuţie de cafenea ori la preţiozităţi şi savantlîcuri al căror ridicol nici măcar nu merită a mai fi pus pe masa de operaţie.

Orice discurs are, conştient sau nu, drept scop dezvăluirea unuia sau mai multor adevăruri; este posibil ca din motive subiective acestea să necesite o codare suplimentară, o încifrare pentru a scăpa de o posibilă consecinţă negativă ori pentru a-i asigura o aură de mister. Elementul esenţial al discursului rămîne cuvîntul în care se ascunde sau se protejează adevărul, riscul care decurge fiind, fie deprecierea valorii interne iniţiale, fie deformarea lui, încît acesta devine de nerecunoscut.

Orice metodă de deconstrucţie a unei opere în vederea unei reconstrucţii impune deci căutarea adevărului, a sensului fără de care actul lecturii cade în nulitate. O lectură care s-ar reduce la sesizarea stratului emoţional (corespondenţe între două subiectivităţi, a unor proiecţii ale operei şi respectiv ale cititorului) presupune în sine un act facil.

O reacţie de nedumerire mi-o declanşează şi delimitările pe care le operează, de parcă ar fi ”parcele” şi nu forme de manifestare ale spiritului, ”frontierele” stabilite cu aroganţă (pardon, am vrut să spun suficienţă ştiinţifică) între filozofie şi literatură, de indivizi care cred că ştiinţa şi arta încep şi se termină la ei.

Întrebarea este dacă nu cumva literatura e mai elastică, mai aptă să surprindă esenţe sau jocuri ale fiinţării într-un mod  plăcut, sigur accesibil unui număr mai mare de cititori. Răspunsul cel mai elocvent mi l-a oferit lectura operelor lui Camus care, prin 1936, nota în Carnetele sale : “Dacă vrei să fii filozof, scrie romane”.

Frumuseţea operei literare, a unui roman, constă, probabil, într-o “descriere” a lumii, a marilor probleme ale fiinţei umane, fără să fie obligată încorsetărilor pe care le implică expunerea, de multe ori sofisticată (chiar dacă nimic nu obligă la acest lucru), abstractă, rece, dogmatică, care îndepărtează cititorul, comunicarea sensului suferind adevărate fracturi sau distorsiuni. Evident, nu sînt adeptul unor formule simpliste, nici nu pledez pentru o vulgarizare ridicolă a acestor căutări fabuloase cu care ne-au obişnuit filozofii (mă refer la filozofi şi nu la cei pentru care acest domeniu fascinant al cunoaşterii nu este altceva decît o “meserie”), dar cred că… marile adevăruri pot fi enunţate şi simplu, fără a se folosi un jargon lamentabil, semi-olog care bîlbîie lingvistic. Prostia vopsită şi agresivă ţine loc de cunoaştere reală.

Un argument mi-l oferă chiar Camus: “Toată nefericirea oamenilor porneşte de la faptul că ei nu folosesc un limbaj simplu!” Voi reveni la Camus a cărui formulă mai sus-menţionată a cunoscut şi o variantă ce merită să fie reamintită şi care ne va servi drept argument în această “pledoarie”. Referindu-se la Greaţa lui Jean-Paul Sartre, autorul romanului Străinul remarca cu justeţe: “Un roman nu este decît o filozofie transpusă în imagini”.

În concepţia lui Camus Greaţa nu este un roman foarte bun tocmai datorită “dezechilibrului între meditaţia operei şi imaginile unde se desfăşoară aceasta”; deşi îi plăcea cartea, Camus nu o considera totuşi un roman, ci, mai curînd, un monolog.

Afirmaţia lui Camus : “Nu sînt filozof. Nu cred destul în raţiune pentru a crede într-un sistem” a provocat destule confuzii, creînd un spaţiu propice pentru tot felul de speculaţii. În fond, e vorba de o simplă reacţie  antidogmatică, lucru vizibil şi într-o altă aserţiune, care exprimă simplu dar cu fermitate viziunea sa despre creaţie:

“Romanul cu teză, opera care vrea să demonstreze ceva, cea mai vrednică de dispreţ dintre toate, este cea care cel mai adesea se inspiră dintr-o gîndire satisfăcută…Creatorii de acest fel sînt filozofi ruşinaţi. Cei despre care vorbesc şi pe care îi imaginez sînt, dimpotrivă, gînditori lucizi…ei înalţă imaginile operelor lor ca pe nişte simboluri evidente ale unei gîndiri limitate, muritoare şi revoltate” (Mitul lui Sisif).

Modelul spre care se îndreptau preferinţele sale îl constituia Condiţia umană, tocmai pentru faptul că  aici găsea ceea ce el numea “fuziunea secretă a experienţei şi a gîndului, a vieţii şi a reflecţiei asupra sensului acesteia”. Este exact ceea ce va afirma mai tîrziu, dar sub o altă formă, în Mitul lui Sisif :

“A scrie mai curînd cu imagini decît cu raţionamente este semnificativ pentru o anumită gîndire…”. Formularea greoaie pare să traducă regretul implicit că opera nu este marele mim, subliniind într-un fel dubla postulare a textului între eseul filozofic şi roman. Fuziunea se realizează  abia în textele lirice din Nunta, în momentul creaţiei camusiene în care dorinţa de afirmare a unui eu, căutarea sinelui, efortul de a se situa faţă de lume şi, nu în ultimul rînd, încercarea de a-şi exprima propria-i viziune despre Om şi relaţia acestuia cu Universul, constituie, fără îndoială, ambiţii filozofice. Meditaţiile din Nunta la Tipasa, Vîntul la Djemila şi Deşert sînt expresia unor experienţe aproape mistice de comuniune cu lumea în care eul se descoperă sau se pierde.

           Eul din aceste eseuri pregăteşte dubla naştere a unui eu filozofic care se va exprima cu vigoare în Mitul lui Sisif şi Omul revoltat. De altfel  textul Mitului lui Sisif  are un capitol al cărui titlu este sugestiv: Filozofie şi roman. Conjuncţia din cadrul titlului atestă faptul că autorul Străinului era departe de a fi un novice în domeniu chiar dacă mai consideră drept “arbitrară…vechea opoziţie între filozofie şi artă” sau : “Marii romancieri sînt romancieri filozofi, adică opusul romancierilor cu teză: Balzac, Sade, Melville, Dostoievski, Proust, Malraux, ca să nu citez decît cîţiva”.

                

Atît romancierul cît şi filozoful exprimă într-o formă proprie o viziune asupra lumii, ceea ce nu înseamnă că pot fi confundaţi. Exemplul lui Dostoievski, devenit deja clasic, demonstrează că nu este chiar atît de simplu. Romanele sale, afirmă Camus, conţin (pentru a nu cita decît una din ele) o tulburătoare problemă metafizică fundamentală: “Existenţa este mincinoasă sau este eternă”. Camus însoţeşte această afirmaţie cu un comentariu:

“Dacă Dostoievski s-ar fi mulţumit cu această observaţie, ar fi rămas filozof. Dar el ilustrează consecinţele pe care aceste jocuri ale spiritului le pot avea într-o viaţă de om şi prin aceasta este artist”.

Aceeaşi remarcă s-ar putea aplica şi lui Camus dacă s-ar fi limitat la o simplă meditaţie asupra absurdului! Dar Camus face din destinul lui Sisif  “o problemă omenească care trebuie rezolvată de oameni” cu mijloacele artistului, ale romancierului.

În concepţia lui Camus, a fi filozof nu înseamnă neapărat a crea un sistem, ci, mai curînd, a pune şi a încerca să răspunzi la probleme inerente condiţiei umane.

Filozoful caută să definească marile probleme ce frămîntă omenirea într-un limbaj abstract, pe cînd artistul  “umanizează” ideile, le dă contur, densitate şi sensibilitate prin crearea personajelor care devin purtătoarele de cuvînt ale autorului şi deci, implicit, ale unui segment uman. Problemele sînt aceleaşi, mijloacele şi maniera sînt diferite adeseori.

O întrebare firească se poate naşte în sufletul oricărui cititor: de ce a afirmat Camus “dacă vrei să fii filozof, atunci scrie romane”?

Unul din răspunsuri ni-l oferă chiar opera scriitorului. În Mitul lui Sisif găsim o afirmaţie asupra naturii romanului considerat drept “ opera în care tentaţia de a explica este cea mai mare”, iar în Omul revoltat, referindu-se la istoria romanului, Camus aprecia că acest gen “se naşte în acelaşi timp cu spiritul de revoltă…genul romanesc n-a încetat să se extindă odată cu mişcarea critică şi revoluţionară”.

Un răspuns mai puţin “ştiinţific” (!) dar verificat statistic îl constituie faptul că în orice antologie de texte filozofice din Franţa (şi nu numai) Albert Camus figurează permanent. Este şi motivul pentru care consider că nu se poate lua în considerare ad litteram refuzul  (modestie?) scriitorului de a fi considerat şi filozof.

Este adevărat că Albert Camus nu a creat un sistem filozofic, dar nu este mai puţin adevărat că refuzul şi reticenţa în faţa oricărui sistem pot fi filozofice.

Refuzul sistemului îşi găseşte expresia cea mai clară în concepţia lui Camus despre raţiune. Scriitorul operează o distincţie clară între “raţiune” şi “rezonabil”, optînd permanent pentru cel de-al doilea termen. Camus are oroare de “raţionaliştii de profesie” (vezi Mitul lui Sisif) care cred că totul poate fi explicat prin raţiune, prin construirea unor sisteme ce ignoră de fapt realul. “Raţiunii oarbe” Camus îi preferă “inteligenţa” sau “raţiunea lucidă, “cum o mai numeşte altundeva, care este mai puţin preocupată “să explice şi să rezolve” decît “să simtă şi să descrie”, conştientă de existenţa  adevărurilor şi nu a unui adevăr unic.

S-ar putea vorbi de un raţionalism critic, adică de o raţiune conştientă în egală măsură de puterea  şi de limitele ei. Este tocmai ceea ce scria Camus într-o notă la Omul revoltat :

“Raţionalismul absolut nu înseamnă raţionalism. Între cele două este aceeaşi diferenţă ca între cinism şi realism. Primul îl împinge pe cel de-al doilea dincolo de limitele care îi conferă un sens şi o legitimitate”.

Condamnarea  sistemelor nu exclude însă exigenţa unei coerenţe riguroase a gîndirii:

“Nu logica este cea pe care o resping, ci ideologia care substituie realităţii vii o succesiune de raţionamente” (Eseuri).

În fapt, Camus refuză pretenţia “filozofiei” de a explica totalitatea realului prin intermediul unor principii sau termeni care nu se acoperă şi care ignoră existenţa vie, trăitul, cînd de fapt singura întrebare la care ar trebui să răspundă filozofia este “ dacă această viaţă merită sau nu să fie trăită”(Omul revoltat).

Pentru o mai bună înţelegere a contribuţiei camusiene la dezvoltarea gîndirii filozofice, cred că este necesar să definesc cîteva repere. Este absolut limpede că există cel puţin două forme  ale abordării filozofice: prima ar fi cea a filozofiei sistematice, al cărei model este ştiinţa şi care îşi elaborează discursul argumentativ pe baza unui lexic variat, apt să descifreze o sumă de teme, de probleme pe care gîndirea filozofică tradiţională nu le-a definit sau adîncit suficient; a doua este ceea ce s-ar putea numi filozofia artistică care îşi construieşte mai mult sau mai puţin  ostentativ o nouă rostire asupra misterelor lumii ce în mod obişnuit nu pot fi “traduse”.

Limbajul acestei din urmă categorii este indiscutabil mai bogat, mai nuanţat, reuşind să surprindă prin soluţiile, prin articulaţiile sale, fenomene şi relaţii ale realităţii pe care filozofia sistematică nu le cuprinde dată fiind obişnuinţa de a considera şi concepe realitatea printr-o prismă mai ales conceptuală şi reflexul de a se crede singura capabilă în definirea adevărului, ceea ce o privează într-o oarecare măsură de vitalitate.

Artistul, care prin structură practică auto-ironia, este mult mai deschis spre auto-perfecţionare, numai şi numai prin faptul că este creatorul unui limbaj, mereu altul, mult mai flexibil, mai variat şi mai propriu unei percepţii mereu noi şi constructive a lumii şi fenomenelor acesteia.

Diferenţa minimă între cele două forme de reflecţie asupra existenţei constă în unghiul de abordare: dacă filozoful, în accepţia clasică, îşi construieşte de obicei demersul avînd ca punct de plecare generalul, artistul este fie tentat, fie structural, o fiinţă care se mişcă pornind de la individual, de la propriile mituri, obsesii şi a cărei constantă fundamentală este invenţia.

Împietrirea, reducţia la o prismă dată este refuzată din capul locului de artist, care nu poate fi cu adevărat artist dacă nu vede, nu aruncă asupra universului o privire proaspătă care să-l definească, definindu-se în acelaşi timp. Desăvîrşirea artistului stă, paradoxal, tocmai în nedesăvîrşire, într-un relativ care primeşte atributele absolutului printr-un perpetuu travaliu de Sisif.

A susţine că cineva nu este filozof, chiar dacă persoana în cauză meditează adînc asupra unor probleme fundamentale ale existenţei, ale fiinţei, ale sensurilor existenţei, este un fapt care se întîmplă frecvent, atitudinea sectantă fiind caracteristică nu numai religiei sau politicii, ci, după cum se poate observa, şi domeniului filozofiei, care ar trebui să aibă drept constantă esenţială deschiderea.

Argumentul cel mai simplu ce poate fi invocat în acest sens este ideea că la baza filozofiei se află dorinţa de cunoaştere care de obicei  este precedată de interogaţie, de uimire sau de revoltă în faţa Lumii. Este deja un loc comun în discursul cotidian să auzi vorbindu-se de filozofia religiei, de filozofia politică etc. Orice domeniu al existenţei poate constitui obiectul unei meditaţii filozofice.

Există în filozofie o anumită exigenţă de unitate, de coerenţă şi de generalitate chiar prin însuşi faptul că îşi propune să investigheze Realul în totalitatea sa. Exigenţa de unitate riscă totuşi  să se transforme în dogmatism fundamentalist. Exemplul cel mai elocvent mi-l oferă raporturile dintre şcolile filozofice (fiecare din ele considerîndu-şi metodele drept paradigme universale). Dacă ar fi să-l analizez pe Camus prin această prismă, desigur că el nu întruneşte condiţiile pentru a fi considerat un filozof în accepţia tradiţională (lipsindu-i paradigma!).

Şi totuşi…să nu uităm că formele de expresie ale filozofiei sunt destul de diverse, dacă ar fi să invocăm  numai trei dintre cele mai cunoscute:  tratatul, aforismul şi eseul.

Primul dintre cele menţionate – tratatul – este prin structura sa legat de sistem sau de dorinţa de a surprinde total un segment particular al Realului.

Aforismul presupune un mare grad de condensare cognitivă, sistematică, dar extrem de parţial.

Eseul este cel care rămîne numai în intenţie sistematic, căci în esenţă vocaţia sa este meditaţia fără frontiere, fără încorsetarea pe care o presupune în mod obligatoriu sistemul, libertatea gîndului şi chiar o anumită insubordonare faţă de voinţa de totalitate.

Dacă ar trebui să-l judec pe Camus după această “grilă” a formei expresiei filozofice, natural că nu i se poate conferi “titlul” de filozof deoarece nu a scris nici un tratat. În schimb, a creat eseuri şi aforisme memorabile, de o certă valoare în planul reflecţiei, care nu sînt cu nimic mai prejos faţă de baletul conceptelor din orice manual sau tratat din domeniul filozofic.

Desigur scriitura camusiană nu seamănă cu cea a lui Platon,  Hegel sau Heidegger. Acest fapt n-a împiedicat însă  opera camusiană să exercite un impact spectaculos asupra sensibilităţii şi inteligenţei contemporanilor noştri: Mitul lui Sisif poate fi aşezat oricînd la loc de cinste alături de Eseurile lui Montaigne sau  Cugetările lui Pascal.

Eseurile şi aforismele lui Camus sînt expresia structurii sale temperamentale; scrierile sale atestă clar o viziune asupra lumii, dar nu şi o voinţă de totalitate. O precizare se impune: în filigran se poate observa o dorinţă arzătoare de unitate; unitatea nu implică în mod obligatoriu generalitatea. De altfel, Camus considera că voinţa de generalitate, de totalitate, este de natură ideologică şi nu poate constitui un mod esenţial de a accede la înţelegerea unităţii. La finele eseului Omul revoltat Camus ajunge la concluzia că generalul nu înseamnă unitate.

Tentaţia de a separa filozoful profesionist, care se ocupă exclusiv de această activitate de gînditorul care practică filozofia printre alte activităţi ca literatura sau jurnalistica este mare, dar presupune un act reducţionist care se înscrie într-o zonă a vocabularului şi nu întruneşte o condiţie profundă de adevăr ci mai curînd un didacticism steril. Marile intuiţii filozofice apar în scrierile unor literaţi care nu sînt cu nimic mai prejos decît descoperirile filozofilor “profesionişti”.

Cele două domenii operează  într-un mod specific cu reprezentări. Acţiunea spiritului este focalizată asupra lucrurilor şi fiinţelor, dinamica acestuia fiind susţinută sau pusă în mişcare de travaliul memoriei a cărei funcţie este vitală în procesele gîndirii, de la simple imagini pînă la idei, concepte, categorii sau opere artistice. Între imaginile re-elaborate şi concepte sînt diferenţe care nu pot fi ignorate, dar tot atît de adevărat este şi faptul că ele au o bază comună: amîndouă sînt produsele gîndirii, ale cugetării; memoria lui Meursault nu este  mai fictivă decît ideea de justiţie! Fără procesele gîndirii n-ar exista nici filozofie, nici artă, oricît de banală este în sine constatarea.

Este timpul să se renunţe la tot felul de etichete a căror valoare indicativă ori reducţionistă nu face decît să provoace nedumerirea (în cel mai fericit caz) sau să limiteze importanţa unei meditaţii asupra  trecerii, sensului şi destinului fiinţei.

Nevoia acestor precizări este rezultatul unor lecturi în care am constatat  cu cîtă uşurinţă a fost catalogată opera lui Albert Camus. Unii îl consideră romancier existenţialist, alţii conced în favoarea existenţei unor scrieri cu caracter moralist, iar alţii îi neagă total  calităţile filozofice.

Credem că adevărul este mult mai simplu: Camus este un scriitor (nu este numai romancier  de vreme ce a scris şi piese de teatru de o valoare indiscutabilă) a cărui operă conţine şi eseuri şi aforisme de o mare valoare filozofică care, chiar dacă nu au fost concepute sub forma unui tratat, nu pot fi ignorate decît de reaua credinţă a celor care se limitează la un singur spaţiu  sau metodă de investigaţie.

Faptul de a fi “mai mult romancier decît filozof” cum afirma unul din profesorii săi, dar totuşi filozof, este nesemnificativ pentru istoria gîndirii umane, cu atît mai mult cu cît este vorba şi de o opţiune personală în modul de expresie, forma rostirii camusiene depăşind ariditatea discursului conceptual (tipic tratatului filozofic) pentru a accede la esenţe prin ordinul simbolicului, al metaforei.

Orice om de cultură ştie ce rol esenţial a avut metafora în dezvoltarea filozofiei. Gîndirea prezentifică ceea ce este absent, cu alte cuvinte, se preocupă şi de ceea ce este invizibil, iar cînd utilizează concepte, face posibil ca ceea ce nu este să devină vizibil prin intermediul limbajului.

Nu aceasta  este şi funcţia metaforei, de a “demonstra” prin relaţiile între termeni, între fenomenele care aparţin domeniului sensibil, trecerea într-un altul, suprasensibil? Să ne reamintim un fenomen obişnuit acum cîteva mii de ani cînd primii filozofi se inspirau din…Homer, folosind poezia şi metaforele ei drept surse de inspiraţie, modalităţi expresive de acces spre aletheia.

Filozofia în concepţia lui Camus nu se mai poate reduce la abstracţia aridă care îl îndepărtează pe om de viaţă, ci ea trebuie să redevină reflecţie trăită. Această ruptură între reflecţie şi trăit se poate subînţelege şi din constatarea diferenţei între cei vechi şi cei noi întru ale filozofiei:

“Vechii filozofi meditau mai mult decît citeau. De aceea şi ţineau atît de mult la faptul concret. Tiparul a schimbat lucrurile. Azi se citeşte mai mult decît se reflectează. Noi nu mai avem filozofii, ci numai comentarii”. (Carnete)

Fără îndoială că ne aflăm în faţa unui artist filozof pentru care trăitul este şi devine în acelaşi timp sursa meditaţiei despre existenţă: “Marele artist este mai întîi de toate un mare existent .Trăirea este în acelaşi timp şi meditaţie asupra vieţii” (s. n.). (Carnete)

Percepţia actului creator şi a separaţiei artificiale între filozofie şi artă este extrem de pertinentă la Camus:

“Singura argumentare acceptabilă referitoare la o asemenea disjungere constă în contradicţia ridicată între filozoful închis în interiorul sistemului său şi artistul aşezat în faţa operei sale ”.

Reflecţia filozofică la Camus este asimilată actului creator:

A gîndi înseamnă, înainte de toate, dorinţa de a crea o lume (sau de a o limita pe a sa, ceea ce înseamnă acelaşi lucru). Înseamnă să pleci de la dezacordul fundamental care separă omul de existenţa sa, pentru a găsi un teren de înţelegere, potrivit nostalgiei tale, un univers încorsetat de raţiuni şi luminat de analogii care permit a rezolva divorţul insuportabil. Filozoful…îşi are personajele, simbolurile şi acţiunea sa secretă”(s. n.).

Se poate înţelege mai uşor afirmaţia lui Camus atunci cînd scrie:

“Gîndim prin imagini. Dacă vrei să fii filozof, scrie romane. […]sentimentele, imaginile multiplică filozofia de zece ori”.

Camus dorea să creeze mituri sau poate, mai curînd, să revitalizeze unele mituri, ale căror adevăruri se pierduseră ori peste care patina timpului aşternîndu-se, le ascunsese strălucirea şi forţa fascinantă.

A ridica un fapt oarecare la nivelul mitului, a-l face să acceadă la un nivel de exemplaritate şi deci de generalitate, înseamnă a-i conferi o semnificaţie filozofică. Eseurile, romanele şi piesele sale constituie un exemplu elocvent în acest sens: ele sînt meditaţii în registre variate asupra rezistenţei şi revoltei conştiinţei sfîşiate dar  salvată prin scriitură împotriva unui dat.

           Camus nu este un filozof profesionist, ci mai curînd un artist care gîndeşte şi articulează ideatic aidoma unui filozof şi care, prin suma ideilor creaţiei sale artistice, demonstrează încă o dată că marea literatură este în esenţa ei filozofică.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s