ASPECTE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE în O scrisoare pierdută

Prof. Dr. Const. MIU

 

Punerile în scenă ale Scrisorii pierdute, în interpretări memorabile, au vizat textul, comunicarea verbală. Comicul acestei capodopere rezidă şi în comunicarea nonverbală. În cele ce urmează, vom aduce în discuţie câteva fragmente bazate şi pe acest tip special de comunicare.

În piesă, la un moment dat, Trahanache vorbeşte de moralitate şi „prinţipuri”, dar ignoră cu seninătate încălcarea flagrantă a moralei de familie de către soţia sa. Fragmentul din Actul I, scena   IV îi oferă distinsului prezident prilejul de a observa comunicarea nonverbală a lui Tipătescu, al cărui comportament, la nivelul gesticii, spune mai mult dacă ar fi făcut-o în o mie de cuvinte. Fragmentul este elocvent şi pentru prefăcătoria lui neica Zaharia:

1. „Trahanache (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie… (Cu candoare): Bine, frate, înţeleg plastografie, până unde se poate dar până aici nu înţeleg… 2. Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (Oprindu-se şi privind pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă): Uită-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te  aprinzi aşa?  3. Aşa e lumea, n-ai ce – i face, n-avem s-o schimbăm noi.    4. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului!”

 

Comicul fragmentului are la bază inversarea rolurilor: în loc să se agite, pentru că se ştie a fi fost „tradus” de soţie, Trahanache aproape rămâne încremenit în placiditatea sa; cel care se comportă, prin agitaţia sa excesivă, mai rău ca un soţ încornorat este Tipătescu.

Un actor care joacă rolul lui Trahanache, citind cu atenţie acest fragment, va sesiza că dramaturgul, prin indicaţiile scenice şi regizorale, oferă sugestii de interpretare: până a se opri (adică a-şi întrerupe discursul) şi a-l privi pe Tipătescu, acesta plimbându-se cu pumnii încleştaţi, Trahanache pare a ignora prezenţa prefectului. Raţionamentul său făcut „cu candoare” este specific unui politician versat: după cum se poate observa din prima secvenţă, Trahanache nu exclude posibilitatea folosirii plastografiei în afaceri („până unde se poate”), însă nu şi în viaţa particulară („dar până aici nu înţeleg” ). De fapt, el ştie foarte bine care este adevărul: ce relaţii există între soţia sa şi prefect. Nedumerirea sa vine din faptul că nu se aştepta ca ,,secretul” familiei să fie cunoscut de altcineva din afara grupului guvernamentalilor.

În partea mediană a tiradei sale, Trahanache încearcă pe un ton aparent naiv (a se vedea şi indicaţiile regizorale din acest fragment) să-i dea prefectului de înţeles că nu este străin de intimităţile dintre acesta şi Zoe. Venerabilul prezident este un perfid desăvârşit: prin faptul că insistă asupra felului în care a fost imitată scrisoarea („să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, da să juri, nu altceva, să juri!“), el lasă să se înţeleagă că în ciuda amănuntelor grafologice, nu s-a lăsat indus în eroare de apareţe. De reţinut: abundenţa verbelor la condiţional relevă o ipoteză, pe care Trahanache nu o exclude, dar nu o acceptă în totalitate. Dacă verbele ar fi fost la indicativ sau imperativ (uite imitaţie de scrisoare, zici şi tu că e a ta, juri, nu altceva, juri), nu mai încăpea suspiciunea. De fapt, insistenţa cu care Trahanache vorbeşte despre posibila autenticitate: a „docomentului” îi dă posibilitatea să îşi verifice supoziţiile şi, mai mult, să observe reacţiile „prietenului” de familie.

Comicul acestui fragment constă – spuneam – în inversarea comportamentului celor doi bărbaţi (fiecare în parte cunoscând adevărul în legătură cu scrisoarea buclucaşă): în mod normal, cel care ar fi trebuit să aibă accese de furie, fie şi numai bănuind că „prietenul” său ar putea fi autorul misivei, ar trebui să fie Trahanache. El însă adoptă postura naivului care nu dă crezare la ceea ce i s-a arătat. Tipătescu însă se comportă mai ceva decât un soţ înşelat, iar accesele sale de furie (amănuntul regizoral este elocvent: „se plimbă cu pumnii încleştaţi”) îl dau de gol. Amănuntul acesta, în privinţa gesticii, nu-i scapă lui Trahanache: „Uită-te la el cum se turbură!(s.n).

Având confirmarea presupunerilor sale, şi temându-se ca nu cumva prefectul să-şi dea seama că el ştie care este în realitate adevărul, Trahanache avansează în a treia secvenţă o concluzie fatalistă, care în fond este filosofia  partidului  conservator:  „Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi”.

Continuând pe acelaşi ton compătimitor, nenea Zaharia îşi arată în ultima secvenţă veninul printr-o frază pe cât de inofensivă (datorită formulei generalizatoare: „Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului!“), pe atât de caustică. Nu la mişelia lui Caţavencu se referă aici venerabilul prezident, ci la mişelia celui pe care îl considerase un prieten şi care profitase de încrederea sa.

Spre a alunga orice undă de suspiciune din partea amicului Tipătescu, Trahanache îi solicită prefectului prezenţa în preajma Zoiei. Importantă e campania electorală în care partidul lor s-a angajat pe plan local, însă la fel de importantă este şi situaţia Zoei – să nu stea singură nicio clipă: „Trahanache: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul să ne combată…” – s. n. (Actul II, scena IV).  Tot neica Zaharia clama: „enteresul şi iar enteresul!”. Cauza partidului e mai presus de orice pentru venerabilul. Pierderea scrisorii de amor şi agitaţia exagerată a lui Tipătescu sunt considerate a fi mofturi. Mai importantă e combaterea adversarului politic. La fel de importantă este – spuneam – şi a nu o lăsa singură pe coana Joiţica: „Trahanache: …Deseară eu mă duc la întrunire. Trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă.” Dacă la aflarea veştii că avocatul e pus pe scandal, Trahanache se arată interesat a colabora cu prefectul ( „…am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie -i spunem lui Ghiţă să îngrijească.” – s. n.), când e vorba de Zoe, „venerabilul” are nevoie de alt fel de „colaborare” – amicul să-i ţină acesteia de urât, când e singură acasă, iar el e la întrunirea electorală. Preferă să meargă singur, că aşa cere interesul partidului, după cum interesul său este ca Zoe să fie cu amicul său.

 În Actul II, scena IX, când Tipătescu negociază cu Nae Caţavencu recuperarea biletului compromiţător, indicaţiile scenice şi regizorale oferite de dramaturg dau detalii, în cazul prefectului, despre o formă specială de comunicare nonverbală – comunicarea cu ajutorul distanţelor, numită proxemică.

La începutul scenei, cei doi politicieni comunică aparent, de aceea Caţavencu încearcă să găsească un numitor comun: „Stimabile domn, dumitale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt.” După câteva tentative, prefectul reuşeşte să-l convingă pe avocat să ia loc. Abia atunci îi va dezvălui intenţiile sale: „Tipătescu: Aşa (Şade aproaper de el. Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el. Caţavencu acelaşi joc, şi iar) Astfel dar, onorabile domn, dumneata – prin ce mijloace nu-mi pasă! – posedezi o scrisoare a mea, care poate comporomite onoarea unei familii…” – s. n.

În lucrarea The repertoire of nonverbal behavoir: categorie, origins, usage and coding (1969, apud Septimiu Chelcea şi colaboratorii, Comunicarea nonverbală: gesturi şi  postura, Bucureşti, 2003 Ed. comunicare.ro, p. 130), cercetătorul american Edward Hall (cel care a pus bazele teoriei distanţelor în comunicarea nonverbală) identificând distanţele fizice pe care interlocutoorii le păstrează între ei, în anumite situaţii, distinge patru astfel de „zone”: intimă – până la 45 de cm; personală – 30 cm – 1, 20 m; socială – 1,20 m – 3, 5 m; publică – peste 3,5 m.

Având în vedere nu numai că făceau parte din tabere/ partide diferite, ci mai ales că avocatul posedând scrisoarea compromiţătoare pentru prefect şi familia amicului său, Zaharia, cei doi aflaţi în duşmănie de moarte, distanţa la care ar fi trebuit să se afle prefectul faţă de duşmanul său (după ce acesta ia loc) ar fi trebuit să fie măcar una personală  sau socială. Însă, aşa cum reiese din precizările dramaturgului, distanţa e una intimă. De observat că prin această poziţionare, Tipătescu urmăreşte nu să fie intim sau apropiat (personal) cu avocatul, ci să-l intimideze măcar (dacă nu să-l domine). Un regizor atent la nuanţele sesizate de noi şi care ar dori o punere în scenă inedită ar putea ţine cont de aceste aspecte evidenţiate şi, desigur, intuite şi de el, orientându-se spre un Caţavencu mai firav, mai pipernicit, în timp ce Tipătescu poate fi un ins corpolent. Efectul comic ar putea veni şi de aici, dacă se ţine xcont şi de precizările făcute de către dramaturg: prefectul se apropie de avocat, iar acesta bate în retragere – „jocul” acesta repetându-se.

O dovadă grăitoare că prefectul în această scenă a urmărit să-l intimideze pe avocat o constituie replica lui Tipătescu, însoţită de gestica violentă: „Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi) canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul… (Se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu) Mişelule! trebuie să-mi dai aici scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea… ori te ucid ca pe un câine! (Se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete, îmbrâncind-o în afară).” Ilaritatea unei astfel de secvenţe va fi gustată de spectatori dacă agresatul este – am mai încercat a sugera aspectul acesta – un pipernicit, în timp ce violentul agresor este un ditamai zdrahonul, care neputând ajunge acest „argint viu”, se foloseşte şi de violenţa verbală.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s