RESTITUIRI ÎN ANUL DRAGONULUI

Cercetător George Liviu Teleoacă

Anul 2012 este considerat Anul Dragonului şi, ca atare, reprezintă un foarte bun prilej spre a ne reaminti că Dragonul, nu are nimic în comun cu fiara apolcaliptică, imaginată în secolul XIII de iresponsabilul dominican Voragine1, care a pângărit, prin minciună, iconografia Sfântului Gheorghe, ci reprezintă acel semn hieroglific, născut odată cu Tradiţia Primordială, pentru a exprima numele Unicului Ziditor, Dumnezeul monoteismului funciar2. Ca simbol al puterii cerului, Dragonul este considerat, în continuare, un semn de foarte bun augur, atât în China, cât şi în Ţara Galilor, unde welsh-ii l-au înscris pe drapelul lor naţional, chiar dacă timpul a modificat semnificaţia sa iniţială.

Pentru recuperarea semnificaţiei originare s-au imaginat explicaţii şi s-au depus eforturi, dar numai aportul masiv de informaţie, din ultima vreme, a îngăduit acea tratare care să depăşească fisurile încercărilor de până acum. În aceste noi condiţii de documentare, căutările mele m-au condus la concordanţa deplină dintre rezultatul decriptării imaginilor, obţinut prin utilizarea unei analogii adecvate Dragonului, şi rezultatul la care am ajuns prin interpretarea lingvistică a numerosului grup de teonime asociate cu Vârcolacul, fiecare din cele două abordări conducând la una şi aceeaşi sintagmă3. Dar, această concordanţă, plasată la intersecţia a două căi de investigare, total diferite, reprezintă, chiar şi pentru spiritele cele mai exigente, dovada faptului că mi-a fost dat să găsesc citirea corectă şi, astfel, definitivă a multimilenarului semn.

Numită, destul de târziu, Draco sau Dragon, hieroglifa a fost creată pentru a exprima sintagma Volco-Blac, şi reprezintă cea mai veche modalitate de a consemna sintagma teonimică arhetipală.

Prin faptul că semnifică Numele Celui Prea Înalt, această hieroglifă, modelată ca un stindard, a şi devenit acel semn de mare prestigiu, sub care s-a derulat istoria, din Persia până în Bretania, timp de peste 2500 de ani, aşa după cum a constatat, Institutul American pentru Drapelele Lumii, condus de Whitney Smith, autorul primului mare tratat de vexilologie, Flags Throug the Ages and Across the World, publicat, în anul 1975[(scanarea este preluată din ediţia în limba franceză4)], la o jumătate de veac după ce V. Pârvan menţionase în Getica, prima atestare a Dragonului, găsită pe stela funerară a lui Nabkadnezar, anterioară anului 1120 î.Cr.5

Prestigiosul institut de cercetare a drapelelor a reuşit să pună în evidenţă echivalenţa diferitelor forme de reprezentare ale Dragonului, precum şi masiva lui prezenţă în timp şi în spaţiu, dar fără să fi ajuns la semnificaţia sa. Cercetătorii institutului, asemenea celor din întreaga lume, nu sesizaseră faptul esenţial că, în scena cu numărul XXIV de pe Columna lui Traian6, imaginea lui Jupiter şi imaginea Dragonului cu cap de lup au fost plasate, în mod intenţionat, faţă către faţă cu o tratare plastică identică, pentru a reprezenta, prin gestica unui dialog înscris în piatră, faptul că cele două chipuri au aceeaşi semnificaţie.

Acest tandem de necontestat al echivalenţei lor, relevă, în văzul lumii întregi şi cu autoritatea impunătoare a Columnei imperiale, că şi Stindardul Dacic este semn religios, având prestigiul său pe măsura celui de care se bucura zeul suprem al panteonului roman7. În acest fel, realizatorii şi beneficiarii Columnei au înscris, în marmură, importanta semnificaţie religioasă a Stindardului Dacic cu cap de lup, la care ajunsesem pe alte două căi.

Dar prin larga sa răspândire, în spaţiu şi în timp, el devenise Dragonul lumii întregi, ceea ce a impus şi verificarea originii sale. În acest scop am aplicat metoda bazată pe analogia lingvistică teonim-toponim, utilizată frecvent de savanţii domeniului8, după ce a fost dezvoltată de Georges Dumézil9, iar rezultatele au confirmat că denumirea „Stindardul Dacic” este corectă, întrucât hieroglifa aceasta s-a născut pe pământul României şi în limba românilor, numiţi, iniţial, rămări, aşa cum ne numesc şi azi albanezii, cu această formă rotacizată, care reprezintă cea mai arhaică flexiune a indo-europenismului10, flexiune folosită cu cel puţin un mileniu înainte de fundarea Romei Antice.

În existenţa sa, multimilenară după cum o atestată figurinele umane cu cap de lup din civilizaţia Vinča11 (mil.V î.Cr.), arhaica sintagmă teonimică Volco-Blac, s-a răspândit în aproape toată lumea sub forma unui mare număr de variante. Forma Velc-Velc justifică, atât numele de Velchanos, cât şi originea valahică, care i-au fost atribuite lui Zeus, din momentul naşterii sale mistice, într-o peşteră de pe muntele Ida, odată cu debutul celebrei civilizaţii minoice, în secolul XXVII î.Cr.

Aşadar, Zeus Velchanos a pătruns în civilizaţia insulei Creta ca zeu pre-helenic, aşa după cum, tot pre-helenic a pătruns şi Zeus Pelasgius, la care se rugau aheii lui Homer în Iliada (XVI, 226). Având în vedere aceste dovezi, epitetul Velchanos, atribuit lui Zeus, trebuie considerat prima atestare istorică pentru apariţia şi dăinuirea cuvântului „valac” în teritoriile balcanice, acolo unde, după încă două milenii şi jumătate, adică, în epoca elenistică (323-31 î.Cr.), mai continua să se desfăşoare festivalul cretan, numit Velchania, în onoarea puternicul Zeus Velchanos12.

Aici, trebuie menţionat faptul, că şi numele arhaicului zeu, Vulcanus, din Peninsula Italică, devenit ulterior zeu al focului purificator sau al meşterilor fierari, reclamă aceeaşi origine valahică.

Dar fertila şi bogata vale a Dunării de Jos, numită, în Cartea Cărţilor, Ţara Ha-Vilah (Fc. 2, 11-12), adică Valahia, continua să reverse, asupra Peninsulei Balcanice, noi şi noi valuri de valahi, numiţi în formă prescurtată ahi, respectiv ahei.

Aheii care s-au stabilit în Atica şi în Corint au venerat acelaşi mare zeu valahic al spaţiului de origine, dar pentru a-l invoca printr-o sintagmă nouă, impusă de noua lor patrie, l-au redenumit Zeus Meilichios, urmând universala descendenţă fonetică V(B)→M, frecventă, mai ales, în dialectele tracice, după cum a arătat Paul Kretschmer, specialist în limbi pre-helenice.

Cinstirea lui Zeus Velchanos, redenumit Zeus Meilichios în Atica şi în Corint, a lăsat vestigii, unele foarte vechi. Printre ele şi arhaicul aerolit piramidal13, din vremea pietrei nefinisate, adorat ca întruchipare a lui Zeus Meilichios şi, separat, un altar consacrat acestui zeu, pe malul râului atic, Kephisos, din vremea legendară a lui Tezeu14, vestigii care au mai putut fi văzute, şi în secolul II d.Cr., de meticulosul geograf Pausanias. Provenită din anul 417 î.Cr., a mai fost inventariată şi statuia, în marmură albă, a lui Zeus Meilichios, comandată sculptorului Policlet, pentru a purifica locul, unde demosul dezlănţuit al Argosului a ucis contingentul celor o mie de persoane înarmate15.

Cu o existenţă îndelungată, prelungindu-se din secolul VI î.Cr. până în epoca romană, a fost venerată, în Istmul de Corint, zeitatea Melikertes16, care reconfirmă importanţa omniprezentei structuri tracice de consoane MLC, evidentă într-un mare număr de teonime. Aria lor de răspândire o jalonează foarte bine Herodot, care, în sud, a vizitat la Tyr, în Fenicia (a se înţelege Felicia, adică Valacia) – Libanul de azi – templul din secolul XXVII î.Cr. consacrat zeului Milk-Qart Thassianul, identificat cu Hercule, iar în nord, a văzut templul de origine al Thassianului, din insula tracică Thassos, aflată cu bogatele sale mine de aur la vărsarea în Marea Egee a râului bulgăresc Mesta17.

Or, în acest larg areal tracic, dominat de la nord la sud, de teonimele care s-au constituit pe clasica structură de consoane MLC, a apărut, în mod firesc, şi teonimul Zamolxe. Forma originară ZA-MOLC-SE devine de necontestat, dacă avem în vedere faptul că Za-Molxis şi Ge-Beleisis sunt cele două nume, care au coexistat pentru una şi aceeaşi mare zeitate a geto-dacilor, după cum ţine să precizeze Herodot18. Dată fiind transformarea legică B→M, trecerea numelui Beleisis, în varianta sa Meleisis, se regăseşte, în mod obligatoriu, numai în forma Za-Molxe, de la care au derivat toate celelalte forme.

Din nefericire, mai mulţi autori de prestigiu au ignorat caracterul legic al treceri B→M, lăsând în urma lor numeroase polemici, care încurcă drumurile lumii spre adevărurile sale fundamentale.

Cu o neglijenţă similară, a fost citit şi numele lui Ge-Beleisis, în manuscrisele lui Herodot. Unii dintre autori au considerat că iniţiala teonimului ar reprezenta fonemul G, iar alţii au crezut că aceeaşi literă ar indica fonemul N, de unde şi multa pierdere de timp cu comentariile unei posibile antinomii de tip fârtat-nefârtat.

În fond, cele două moduri de citire erau mult prea diferite, pentru a nu se bănui că litera respectivă trebuia citită din altă perspectivă, adică din perspectiva ioniană, obligatorie pentru originalul operei lui Herodot, original care era ionian. Or, specific pentru alfabetul ionian de pe coasta de vest a Asiei Mici, acolo unde a trăit Herodot, la Halicarnas, până la vârsta de 37 de ani, este litera digama pamphilică, care coincide prin formă cu iniţiala scrisă a presupusului Gebeleisis din originalul, redactat în dialect ionian.

Citită, cel mai adesea prin fonemul Wau, litera digama reprezintă în dialectul ionian fonemul V sau B. Aşadar, numele înscris de Herodot pentru zeul getic se citeşte Be-Beleisis, teonim susţinut pe deplin de hidronimul Vi-Vlăsul (Βυβλεσις rostit azi Βυβασσιης)19. Pentru că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă, Be-Beleisis este teonim geto-dac, iar ca formă prescurtată a sintagmei teonimice Be(leisis)-Beleisis, se dovedeşte a fi identic cu sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah. Faptul acesta este esenţial şi justifică pe deplin ideea că geto-daci au fost monoteişti în calitate de adoratori ai Unicului Zeu Arhetipal, desemnat prin sintagma teonimică arhetipală, pe care tot ei au creat-o. În secolul V î.Cr., Herodot arăta fără echivoc că: „După câte ştiu eu din cele auzite la Dodona, înainte vreme pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele.20. Or, fără de porecle şi fără de nume, pelasgii21, un alt etnonim generic pentru triburile trace, nu şi-L puteau imagina decât pe Unicul Zeu Arhetipal. Aşadar, aveau un singur zeu, deci erau monoteişti.

Pe temeiul faptului că, până în epoca creştină, orice conducător de neamuri era considerat Dominus et Deus, adică Stăpân şi Dumnezeu, cu înţelesul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, numele Unicului Zeu Getic, Be-Beleisis, poate fi considerat matrice pentru apelativul „basileu”, apelativ arhaic, care a făcut carieră parcurgând drumul de la înţelesul de conducător tribal pre-homeric, la cel de împărat al Imperiului Bizantin.

Urmând această raţiune, care are în vedere faptul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, conceptul de conducător a fost asociat metaforic cu ideea de Dumnezeu, dar noua denumire trebuia să aibă propria sa individualitate. În acest scop substantivul (semnificantul) referitor la conducător s-a născut prin modificarea substantivului propriu Be-Beleisis. Or, unul din  procedeele utilizate pentru a crea noi semnificanţi este anagramarea, aşa cum a fost anagramat cel de al doilea termen al sintagmei Be-Beleisis, care a devenit Be-sieleB. Dar B=V, fapt pentru care cuvântul nou format devine Ba-sileV, respectiv Basilevs.

Pe crestele Carpaţilor, acolo unde îşi aveau sălaşul marii preoţi-regi ai geto-dacilor, s-a preferat forma cu B final, Be-seleB, rostită sonor Ba-saraB, adică apelativul originar pentru Sarabii şi Basarabii noştri. Ca dovadă că structura de consoane SLV susţine formarea denumirilor referitoare la regalitate, numele cnejilor români Seslav (1080-1090) sau Mislav (1241) şi succesorul său Seneslav (1247-1272), includ forma -slav, cu toate că documentele maghiare stipulează originea lor valahică. În jurul României, alţi regi şi sfinţi au purtat nume care conţin structura -slav, -slau sau -slaus.

În mod similar, această metaforizare de tipul Dominus et Deus poate fi extinsă la întreaga arie

indo-europeană pentru a explica formarea unor cuvinte ca: Voi-Vod (cuvânt geto-dac22, înrudit cu teonimul Wai[de]-Wut23), Volh-V (şaman rus), Vesco-Vo, devenit Posco-Po şi episcop sau bishop, Chlodo-Vech zis Clovis, dar şi BurVista (Vol-Vlista) sau Decebal (Dece-Val) … etc., referitoare la instituţia conducătorului sau la nume de conducători. Adoptate, mai ales, pentru a afirma investitura sacră a celui devenit dux sau rex, aceste nume se explică firesc ca metafore pornind de la prolifica sintagmă teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac, creată de marea civilizaţie a vlahilor [numiţi şi volsgi sau pelasgi] în legătură cu ideea de râu, râu care în matricea noastră armânească se exprimă prin cuvântul AVLAKE, aflat în uz şi astăzi.

Fiindcă, spre deosebire de fiinţa umană, râul este atotputernic, atoatedătător şi etern, ca şi un dumnezeu, ideea de dumnezeire s-a putut exprima prin sintagma AVLAKE-AVLAKE, respectiv Volko-Blake, redată iniţial prin hieroglifa numită Stindardul Dacic şi ulterior Draco sau Dragon.

În legătură cu marea importanţă a Dragonului, creat pentru a reprezenta sintagma teonimică arhetipală Volko-Blake, vom mai arăta că primul nume al lui Herakles, Hercle la etrusci, a fost Alkaios24, care este tot un Volko, dar fără V, adică un Olkoios. Pentru alte denominaţiuni Olkoios devine Lokoios, de unde şi epitetele arhaice: Lykaios pentru Zeus şi Lykios pentru Apollon, mereu însoţit de corbul, a cărui unică menire, în heraldică, a fost să reprezinte culoarea neagră, culoare denumită Black în epoca arhaică, iar ulterior λυγαιος–întunecat, în limba greacă. Aşadar, în simbolistică, Volc-ul, adică Lupul, dar şi Black-ul, adică Negrul, tot pe Vlahi, zişi şi Blaki, îi reprezintă. Când vorbitorii sau scribii au renunţat, din comoditate, la prima literă au apărut epitetele Lykaios sau Lugaios.

Un „Lugaios” este şi zeul celtic Lugh25, la origine tot un (B)Lach, cu numele provenind de la aceeaşi unică sintagmă teonimică arhetipală, motiv pentru care a şi păstrat în reprezentarea sa negrul corb, semnul pentru Black. Dincolo de orice alte explicaţii improvizate cu naivitate, zeităţile-lup sau însoţite de culoarea neagră, îşi afirmă filiaţia lor nemijlocită cu Stindardul Dacic, numit azi şi Dragon.

Prin valorificarea critică a datelor furnizate de mitologie, continuă să apară noi reprezentări plastice ale zeităţilor însoţite de tandemul Lup-Corb, ca mod de a exprima sorgintea lor sacră, în relaţie directă cu hieroglifa dacică numită, azi, Dragon.

Cele patru imagini care urmează fac parte dintr-un şir remarcabil, care include şi reprezentările de sfinţi creştini cu cap de lup.1,26,27.

Dar privind la cei doi corbi de pe umărul lui Odin, nu putem rezista tentaţiei de a-i reaşeza spate-n spate, pentru a arăta originea şi semnificaţiei acelui simbol numit acvila bicefală. Chiar dacă a devenit semn imperial, originea lui se referă la etnicitatea illiro-tracă, adică Blaco-Blacă, transpusă în heraldică prin cei doi corbi negri alipiţi dorsal, aşa după cum indică şi drapelul de stat al Albaniei care n-a fost niciodată o putere imperială.

Pe urmele acestor simboluri dominate de asocierile Lup-Corb sau Corb-Corb, care mai apar şi în formă simplificată, numai sub formă de Corb28 sau numai sub formă de Lup sau de Câine (vezi Guinefort29) se ajunge la originea valahică asumată de către toate neamurile, mai vechi sau mai noi, ale Europei, se ajunge astfel la temeiul spiritual al unităţii sale.

Aşadar, să primim cu încredere, ca pe un bun spiritual comun, restituirile Noului An 2012, aflat sub patronajul Dragonului de Apă, a cărui moderaţie ne invită la o largă implicare pentru a recepta critic noile soluţionări, pe care nu ni le impune, ci ni le propune, pornind de la nepieritoarele repere arhaice cu atestare certă: avlake (balaha, în sanscrită), Ha-Vilah, Velchanos, Vulcanos, Valac-Hilyah (în Rig-Veda), Walh-ala sau Volsgi (munţi în Laţiu, zişi Vosgi în Alsacia sau Basci în Spania).

BIBLIOGRAFIE

1.  G.L. Teleoacă, Un fals intolerabil în „Legenda aurea”, în revista electronică AGERO, rubrica Istorie,

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA- AGERO/ISTORIE/Un%20fals%20intolerabil%20in%20Legenda%20Aurea%20de%20Teleoaca.htm

2. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac-Întemeietorul, revista PAIDEIA Nr. 2/2002

3. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic şi falera de la Surcea, judeţul Covasna, rev. RĂDĂCINI, Nr. 11/2011

4. Whitney Smith, Les Drapeaux, à travers les âges et dans le monde entier, éd. Fayard, 1976, p. 61

5. Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1982, p.293

6. Conrad Cichorius: „Die Reliefs der Traianssäule„, Erster Tafelband: „Die Reliefs des Ersten Dakischen

                                                                                       Krieges„, Tafeln 1-57, Verlag von Georg Reimer, Berlin 1896

7. G.L. Teleoacă, Zeus şi Dragonul dacic pe Columna lui Traian, Revista Nouă, Anul V, 7(40)/2008, p. 17-18

8. Alexandru Mihăilă, Despre numele dumnezeiesc Iahve, în  revista „Studii Teologice”, Seria a III-a, Nr. 1, ian.-

martie 2007, Bucureşti, p. 27-43

9.  George Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, p. 200

10.  Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22

11. M. Eliade, Dacii şi lupii în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1980, p. 23

12.  B. C. Dietrich, The Origines of greek religion, Ed. Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1974, p.15-16

13.  Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea II, 9(6)

14.      ibidem, Cartea  I, 37(3)

15.      ibidem, Cartea II, 20(1)

16.      ibidem, Cartea II, 1(3) şi Nota 7, de la p. 524, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1974

17. Herodot, Istorii, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul XLIV

18.      ibidem, Cartea a IV-a, MELPOMENE, Capitolul XCIV

19. Herodot, Istorii, Cartea I, CLIO, CLXXIV, în ediţia Minerva, Bucureşti 1984, la p.69 cu Nota de la p.591

20.      ibidem, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul LII

21. Wikipedia, Pelasgians, http://en.wikipedia.org/wiki/Pelasgians

22. Ion Mugioiu, Elveţia 2006, Pledoarie pentru limba română,                 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Pledoarie%20pentru%20limba%20romana%20de%20IM.htm

23. Magnusen Fino, Priscae veterum borealium mythologiae lexicon, HAVNIAE – SUMTIBUS LIBRARIAE GYLDENDALIANAE, p.336-337 şi 867

24. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989, p. 220

25. Wikipedia, Zeul Lugh, http://en.wikipedia.org/wiki/Lugh Z

26. Wikipedia, Zeiţe http://www.goddessmyths.com/Samovila-Yemaya.html

27. Wikipedia, Odin, Wotan,  http://en.wikipedia.org/wiki/Odin, http://saxons.etrusia.co.uk/saxons_wednesday.php,

28. Wikipedia, Mitologia corbului în http://en.wikipedia.org/wiki/Common_Raven

29. Wikipedia, Holy Dog and Dog-Headed Saint, http://www.beyond-the-pale.co.uk/dogsaints.htm

liviuteleoaca@yahoo.com

Bucureşti, 27 martie 2012

Reclame

SĂPĂTURI

Const. MIU

Nea Dumi e acasă? întrebă femeia.

Tânărul nu-i răspunse. Trase din ţigară, după care apucă sticla de gât şi turnă alene în pahar. Bău cu sete, pe nerăsuflate, aproape tot paharul. Se şterse cu dosul palmei,luă apoi între degete câteva alune, pe care le aruncă în gură, dând capul pe spate.

Femeia se apropie din spate şi-i puse palma pe umăr. Abia atunci acesta tresări şi, după ce dădu mai încet sonorul aparatului la care asculta manele, întoarse capul.

– Marcelică, nea Dumi e acasă?

– Doarme, tanti,doarme, repetă tânărul, părând deranjat de cea care îl întrebase de tată.

– Cum o fi putând să doarmă pe hărmălaia-asta?! se minună femeia.

– Cu spume la gură, după ce-a dat gata două sticloanţe de Săniuţă! veni explicaţia.

– Ia, dă fuga şi scoală-l!

– Nu pot, bre, tanti Maria, că abia ce-a aţipit.

– Şi ce dacă…

– Face urât dacă-l scol înainte să-şi fi făcut efectu Săniuţa! O ia ca medicament şi-i trece de toate alea!… Dacă nu-şi face efectu siropu’, face urât moşu!… Odată, am luat-o pe coajă, că tot aşa, m-a frecat la icre un vecin, să-l scol…

– Las că n-o iei pe coajă, că i-am adus pensia, lămuri poştăriţa.

– Tanti, ştii ceva?… Mai bine lasă-mi mie cuponu şi banii, că moşu nu-şi face somnu, ne ia p-amândoi la ture, iar pentru mata nu răspund!…

Pentru că femeia nu dădea semne că s-ar învoi, Marcel Pestriţu insistă:

– Ai, că-ţi las de-o prăjitură şi-o ciocolată…

– La pensia lu dom colonel, zău c-ar merge un Garone!… Mi-e frică, zău, să nu dau în diabet, că pensionarii ăştialalţi din cartier, cân le duc pensia, în ziua respectivă, mă tratează ba c-o prăjitură, ba c-o şarlotă, cu multă frişcă…

Marcel Pestriţu se uită atent la poştăriţă, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă diabetul decare-i tot vorbea şi-a arătat vreun semn.

– Dacă-mi dai pensia lu moşu, îţi las şi matale d-un Martini, încercă el să negocieze.

*

– Ce tot mă baţi la cap, mă nea Fichiret, şi vrei să ştii unde-i Marcel? se răţoi Gina Priboianu la cel care o sunase.

– Cocoană, am o urgenţă! mai insistă omul.

– Ai greşit număru. Sună la 112 ! Şi-i închise în nas.

De felul ei, Gina Priboianu era iute, dar în acea zi, când a fost sunată de turcu-ăla, băşit, cum îi spunea ea în secret, era chiar nervoasă. Îi spusese soţului să nu-ntârzie cu transportu-ăla, pentru că avea de gând s-o ducă în piaţă, să facă mai multe cumpărături.

Telefonul sună iar.

– Ţi-am spus, abi, că nu ştiu pe unde golăneşte Marcel! ţipă femeia. O fi la biliard, cu golanii lui, dracu să-l pieptene!… La noi vine numa cân are nevoie de ceva, şi nu face pui p-aci…

– Sigur nu ştii unde-o fi?

– Alaltăieri, l-a rugat pe soţu să vină cu furgonu la Altex, că voia să ia un frigider pe cuponu de pensie a lu nea Dumi… Nici nu l-am întrebat p-al meu dacă l-a rezolvat pe Marcel…

– Cocoană, e belea mare! Avertiză Fichiret, d-aia întrebam la tine de Marcel.

– Ce dracu o mai fi făcut?! se sperie femeia.

– Nu el, moşu

– La câtă votcă bagă-n el, o fi căzut pe stradă. Nu e prima oară! vorbi sentenţios cea care fusese sunată.

– Căzut, căzut, repetă grav tătarul. Sculat la el, nu puteam!

– Ai dreptate, abi, cine să poată urni matahala-aia?!

– Cocoana, nu puteam sculam… E mort, cocoană!

– E, pă dracu!… A dat colţu‘ ‘nea Dumi?…Ai dă mine şi dă mine!

– Cocoana, vino repede, să iei ploconu!… Io musuluman eram şi nu putem să-l ţin în casă… L-am târât în curte. Aman-aman, tare greu era!

Ai dă mine şi dă mine! se văicări femeia. Bine că m-ai sunat, nea Fichi… Vin cât pot de repede, numa să dau dedeşteptu-ăsta, al meu. Nu-ş pe unde umblă, că nu răspunde la telefon…

Gina Priboianu se lăsă moale pe pat. Nepoata lu‘ ‘nea Dumi (cum îi spunea omului toată lumea din oraş colonelului Dumitru Pestriţu, fost comandant al unităţii de rachete) era cea care avea grijă de bătrân – de când aceluia îi murise soţia de inimă rea – şi de unicul fiu, care la aproape 40 de ani n-avea loc de muncă, mulţumindu-se să trăiască din pensia tatălui. Mergea o dată pe săptămână acasă la bătrân (impropriu spus „acasă”, căci după moartea soţiei vânduse repede vila, iar banii îi băgase într-un cont, la o bancă, mulţumindu-se să stea în gazdă la un tătar, într-un cartier mărginaş), pentru menaj: gătit, spălat şi călcat. De mai bine de un an, trecea tot mai rar – la două, trei săptămâni –, căci Dumitru Pestriţu, cicălitor din fire, stătea cu gura pe ea, cât femeia trebăluia. „Decât să mă freci pe mine toată ziua, bună-ziua, mai bine-ai face instrucţie cu fi-tu, că l-ai scutit de-armată, repede-repede, şi-acum a ajuns un necioplit cu burtă de popă!” îi mai întorcea Gina vorba.

Puse mâna pe telefon şi sunăla Protoierie.

– Săru-mâna, părinte!… Te deranjez şi eu… Am dat de necaz…

– Ce s-a-ntâmplat?

– A murit nea Dumi…

– Dumnezeu să-l odihnească!

– M-a sunat nea Fichiret Osman, la care stătea în gazdă… Cică l-ar fi găsit înţepenit în casă, de unde nu mai ieşise de trei zile…

– Fi-su ştie?

– De trei zile, nu-i de găsit! De când a pus mâna pe banii de pensie ai moşului… Cine ştie pe unde-i toacă?!…

– Păcat, mare păcat… Mai făcea donaţii pentru biserică…

– Nu ştiam…

– S-au mai văzut cazuri de atei, care la bătrâneţe au găsit Calea Domnului

– Părinte, n-am timp de necrolog!… N-am un să-l duc! Ajută-mă, că nici nu ştiu ce trebuie pentru înmormântare!…

– Adu-l la noi, la capela mortuară… Am acolo o rezervă, unde am toate facilităţile: îl îmbăiem, îl ferchezuim şi-l îmbrăcăm în paltonu de scânduri… Nu mai pierde vremea! Adu-l acolo; de rest, ne ocupăm noi!…

– Da, părinte,aşa o să fac, săru-mâna!

– Chiar dacă nu o să fiu eu, îl găseşti pe administrator. Îi spui că eu te-am trimis… Nu-i dai nimic!… Ne socotim după aia, că şi-aşa ai de alergat… Acutre să merg la un botez; naş e frate-miu şi mai schimbăm şi noi o vorbă,două acolo, că nu ne-am mai întâlnit la sindrofii cam de multişor. De, fiecare cu afacerile lui…

Gina Priboianu se mai linişti. Preotul paroh era un om de inimă. Dr, după numai cinci minute o sună el pe femeie.

– Doamna Gina, să ştii că nu facem nicio scofală!

– Cum adică, părinte? se sperie femeia.

Păi, dacă zici că Fichiret l-ar fi găsit după trei zile, tre să suni mai întâi la Poliţie, să preia ei cazu… După ia îl aduci la noi…

– Da, părinte, bine că mi-ai zis. O să-l sun pe adjunct. E văr primarcu soţul meu şi cre că până vii de la botez, ne rezolvă el.

– Aşa să fie!

 

*

De trei ore stăteau la poarta de la Morgă şi nu-i băga nimeni în seamă… De sute de ori au apăsat butonul soneriei şi tot nimic! Soţul Ginei Priboianu aţipise. Îi dădu un cot.

– Cum poţi să dormi cu mortu lângă tine?

– Pe nea Dumi l-am pus în spate. Doar tu eşti lângă mine!… Io-te, s-apropie cineva, mai spuse omul, frecându-se la ochi.

Într-adevăr, cineva se apropiase de poartă şi le făcu semn să coboare din maşină.

– A sunat dom doctor şi a spus să vă-ntreb dacă aveţi hârtia…

– Ce hârtie?

– Trimiterea dela Poliţie; fără ea nu puteţi intra! avertiză paznicul.

– Stăm aci de-atâta timp şi n-ai ieşit să ne spui de treaba-asta?

– Nu-i mare scofală, dar nu sunase doctoru!… Aşa că vă duceţi frumos la Poliţie ţi veniţi cu hârtia-aia. Pân-atunci, poate apare şi don doctor. Zicea că seducesă-şi cumpere un şorţ nou…

 

La Poliţie, era doar ofiţerul de serviciu. Îi spuseră pentru ce-au venit, iar acesta îi avertiză că mai întâi trebuie îndeplinite câteva formalităţi.

– Nu-i bine c-aşi mişcat mortu din loc!

– Subcomisarul Abagiu zicea să ne ducem la Morgă

– O fi zis, dar mai întâi se cuvenea întocmit un proces-verbal de constatare… Ei, lasă, că n-o fi foc! Daţi şi voi un coniac şi ne înţelegem… Dacă tot l-aţi cărat pân aci, tre să scriu cum l-am găsit…

Ai mai repede, mai repede! îl zori femeia.

– Bine că e întreg! remarcă bucuros ofiţerul.

– Da‘, ce, domle, voiai să ţi-l aducem tranşat? se interesă vădit supărat soţul Ginei.

– În cazu-ăsta, era nevoie să daţi şi voi declaraţii: cine, cum şi cu ce?

Cei doi soţi se uitară miraţi.

– Nu vă mai uitaţi aşa la mine, că mă deochiaţi!… Vă duceţi înapoi, unde-aţi găsit mortu şi luaţi declaraţii de la ăia care l-au văzut.

– Cu-atâtea referinţe, parcă-i facem dosar de angajare, fu de părere Gina.

– Să le luaţi în dublu exemplar: un rând la noi şi altu îl puneţi în coşciug, că poate o avea nevoie pe lumea-ailaltă…

– Vorbeşti prostii, domle! se apără Gina Priboianu. Acolo, nu se munceşte!

– Până dimineaţă, mă găsiţi tot pe mine aci! Mai spuse ofiţerul.

 

*

La poartă, a ieşit o persoană necunoscută.

–    Păi, unde-i nea Fichi? se interesă Gina.

– S-a mutat d-aci. A vândut de grabă tot şi dusa fost! Unde anume, nu pot şti, că n-a spus la nimeni!

– Ei, cum aşa?… A plecat… Şi n-a spus la nimeni!…

– Nu… La nimeni!

– Şi când a plecat?

– Are câteva ore bune… A-ncărcat tot calabalâcul în trei camioane şi p-aci ţi-e drumu

 

S-au întors din noula Poliţieşi i-au spus ofiţerului ce-au păţit.

– De, ce să-i faci; sigur n-aveţi noroc, conchise acesta. Legea e lege!

– Acu, ce facem?

– Fără declaraţii, nu po să vă dau nimic la mână!… Să găsiţi nişte martori… Aşa că, faceţi săpături! îndemnă el. Da, nu vă grăbiţi, că tot pe mine mă găsiţi. Aci sunt până dimineaţă!

Ai, nevastă, să luăm un târnăcop şi două lopeţi.

Gina Priboianu se uită la ceas.

– Are dreptate omu… La Fero-metale n-a-nchis… Ai auzit ce-a zis – ne-aşteaptă…

– Da, şefu, facem săpături.

– Şi nu ne grăbim…

– Aşa e, oameni buni: Graba strică treaba!… Eu v-aştept. Până dimineaţă sunt aci!… Da numa să faceţi săpături!… Continuă lectura

Zile la malul mării

Cristina ILEA, clasa a XII-a A,  LTNB

Cred că de astăzi o să mănânc mai sărat decât în zilele trecute; nu pentru că ai plecat tu, ci pentru că toamna mi-a răpit zilele de şedere la malul mării. Acum, nu mai pot simţi pe buzele arse de soare dulceaţa picăturilor sărate, iar mirosul pielii şi al părului nu va mai fi acel amestec mediteranean de alge.

De azi o să mănânc sărat, dar nu şi piperat, căci condimentele puternice nu sunt recomandate în tratamentul sufletului. Totuşi, o să-mi păstrez obiceiurile verii: voi adormi în după-amiezile insorite, cu filamentele de lumină care pătrund prin perdele, in priviri; cu parul ud voi ieşi din casă, dar nu mă voi plimba ca altă dată pe malul mării, cu briza uscându-mi şuviţele ondulate, ci voi lăsa aerul gri al oraşului să se impletească cu parfumul şamponului. Mă voi aşeza pe o bancă rece, cu o carte în mână, nu pe nisipul auriu, fierbinte, care-ţi răscolea amintiri din ziua ce trecuse… şi voi fi melancolică, asemeni fiecărei perioade de toamnă venite, poate prea devreme anul acesta.

Este ciudat cum ai impresia că acele clipe frumoase trec atât de repede, iar cele în care eşti singur, poate trist, neconsolat, se dilată şi durează o eternitate… o eternitate care îţi amărăşte sufletul cu fiecare secundă.

Bronzul nu mi s-a sters nici acum complet după nenumăratele ore petrecute împreună sub soarele amiezii. Se degradează cu fiecare duş făcut şi părăseşte cu timpul locul îngropării sale în adâncul pielii…

Iarna

Stancu Alin Constantin, clasa a IX-a

Colegiul Naţional Gib Mihăescu

Drăgăşani, jud. Vâlcea

 

Iarna îşi cerne speranţele

Pe pătura umbrită de viaţă,

Iar păsările au esenţa morţii

În venele acum îngheţate.

 

Albul acoperă totul

Cu luciul său înţepător,

În timp ce copacii speră

Că totul este un coşmar

Ce va trece asemenea

Unui fulger ce sparge cerul

Spre a-şi îndeplini menirea

 

Moarte

Gheara demonică,

Îmi sfâşie aripile iubirii,

Ce trebuiau să mă înalţe

Dintr-o lume însângerată

Şi plină de durere.

 

Îngerii coboară

Şi-mi pansează rana deschisă

Către trecutul ce acum zboară

De-asupra amintirilor.

 

Clopotele vieţii mele

Îmi bat sfârşitul dureros,

Iar clepsidrele se sparg

De parca : Nimic nu ar fi existat!

 

Poetul

Poetul este asemenea

Unei lacrimi ce se scurge

Din ochiul veşniciei,

Dar cade într-un timp mărginit.

 

Este visător ca pomii

Ce-şi plâng singurătatea,

Lăsându-şi gândul să zboare

Către eternitate

Spărgând hotarelele imaginaţiei.

Condeiul său dezgheaţă lumi

Ce erau blestemate

Să fie închise în neştiinţă,

Iar dorul său face ca

Tăcerea să se rupă

În fragmente de iubire.

Rugă

Ţie,  Doamne , îţi încredinţez

Al meu suflet încătuşat,

Cu lanţurile păcatului

Şi te rog adapă-mi

Cu lumina nemărginirii tale

Setea de adevăr şi de iubire

Desavârşindu-mă întru puterea Ta.

 

 

 

Frământări…

 

Sufletul meu arde

Precum o candelă secată

În faţa mărăţiei tale,

Iar visele mele se sparg de stâncile mării

Asemenea unei perdele de spumă

Umplăndu-mi golul abisal

Cu rătăciri pierdute

Culese din amurg.

Da, mamă, te iubesc!

Bisag Alexandru-Stefan

clasa a VIII-a B, Scoala  „I.L. Caragiale”, Medgidia

Aş vrea ca să descriu o fiinţă, dar nu ştiu cum să-ncep …

Şi, totuşi, vreau ca înaintea-i tot trupul să mi-l plec.

Că vreau să îi închin cu gândul, toţi norii de pe cer

Dar, ce rost are căci la rându-i toţi norii apun şi pier.

Că vreau să rup puţin din soare şi să îl dau în dar

Dar, înaintea-i chiar şi astrul e un cadou amar.

Că vreau să făuresc în cinstea-i, pe cer o lună nouă,

Dar ce rost are, căci ca ea în veci nu vor fi două.

Că vreau ca stelele din lume să ardă pentru ea

Dar ce rost are să-i dai stele, celei mai calde stea?!

Ce rost mai are să-i dai daruri?… căci nu au importanţă!

E important să-ncerci să crezi a mea pură speranţă.

Căci ştiu că îmi va înţelege tot versul ce-l clădesc

Şi ştiu că versul îi va spune banal, că o iubesc!

Şi chiar de-ar fi o strofă-ntreagă, un imn sau o scriptură

Sper că va şti că de-astă dată şi dragostea mi-i pură.

 

Nu am ştiut să-ncep, şi uite, acum nu ştiu să-nchei …

Dar sper ca-n astă poezie scurtă, ţi-am dat ceea ce vrei:

Un vers. Un gând, o bucurie ce cântăreşte-averi.

Ţi-aş da ritmul frânt al apei, dar nu-mi stă în puteri

Mai mult nu pot să îţi ofer, decât încǎ o cuvântă:

Să ştii că pentru mine eşti, vei fi mereu preasfântă!

Şi pot, deşi m-am hotărât poemul să-l sfârşesc,

Să-ţi spun, cu inima pe suflet, da, mamă, te iubesc!

 

Visez

Ritmic se aude în noapte, de prin depărtări târzii,

Zgomotul făcut de şoapte şi de lacrimile vii.

Sus când luna se aşeazǎ de pe văi încet rasună

Tot amarul dimineţii să îţi spună noapte bună!

După colţuri largi de case se prevăd umbre rotunde,

Ce în tihnă te apasă vrând tristeţea să ţi-o cânte.

Printre pleoape se prevede melancolicul sihastru

Care pe nisip îngână orizontul lung şi-albastru.

Din pădure străluceşte un glas surd, neauzit,

Şi se sparge-ncet în clipa ce pluteşte-n infinit

În văzduh încet se lasă soarele greoi şi închis

Deschizi ochii şi-ţi dai seama că n-a fost decât un vis …


Dimineţi

Ema BRATU – clasa a X-a D, LTNB

Ma trezesc cu un murmur pe buzele insangerate,

Dramatizez acest rasarit sfant,

E sec si irational azi…

Incerc sa rostesc o rugaciune pentru dimineti de plumb.

E vechi acest nud al zilei  .

E balada mincinosilor  de alta data .

Monologul teilor de la  fereastra .

  

Pierdut

 

eram cu prieteni,

desenam cu degetul pe masa uda o ancora.

Ideal pierdut in neant albastru,

liniste  ranita.

Acum,in agonia care ma dezgusta ,

arcuiesc opus un zambet.

Au plecat!

Ca niste cai salbatici pierduti in alte veacuri,

nu se mai intorc !

Prieteni pierduti,prieteni fara moarte.