ASPECTE ALE IRONIEI

Const. MIU

Cele paisprezece proze scurte din noul volum – Solfegiu (Editura StudiS, Iași, 2022) – semnat de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, aduc în atenția cititorilor o scriitură inedită, având drept componente absurdul, ironia fină, dar și lirismul diafan, mai cu seamă în tablourile de natură, unde autorul se dovedește a fi un poet peisagist desăvârșit.

Afaceristul – proza care deschide volumul în discuție – aduce în prim plan confruntarea dintre doi afaceriști: socrul – brigadier silvic – și ginerele – pădurar, având ca pretext dota Manuelei, fiica primului bărbat. Prima tentativă de a-și mărita odrasla, brigadierul o are în legătură cu un profesor la Conservator. Planul socrului viza înnobilarea sa materială și spirituală: „I-ar fi plăcut s-o vadă pe Manuela căsătorindu-se cu un bărbat cu <<ștaif>>, adică un intelectual rasat, ce i-ar fi adus un plus de  valoare avuției sale.”    (p. 7).

Curios e faptul că la pretențiile de lux, casa brigadierului silvic are wc-ul în fundul curții, iar atunci când profesorul (de o vârstă apropiată cu cea a părinților Manuelei) vine în pețit, prima solicitare făcută, la coborârea din mașină e să meargă acolo unde merge regele pe jos. Hilară este imaginea cavalerului, întors din acel loc: „Ca un făcut, profesorul avea în jurul gâtului cureaua de la pantaloni, pe care probabil o desfăcuse la toaletă.” (p. 11). În privința calităților de mascul de prăsilă, aprecierile brigadierului, făcute pe ocolite la adresa profesorului, viitor bărbat, sunt ironice: „Domnprofesor, aci de față, are cam etatea mea. Nu contest, este un intelectual pur sânge, ca armăsarul meu din grajd, numai că, să fim sinceri, armăsarul meu e armăsar sadea.” (p. 14).

Auzind că brigadierul silvic e pe punctul de a-și mărita fata, pădurarul Vladimir, care pusese ochii pe Manuela, îl abordează direct: „Îți dai seama ce avere aș face, dacă am fi împreună?” (p. 17). Rămasă gravidă cu tânărul pădurar, Manuela respinge sugestia tatălui de a face avort (acestuia i se părea că ajunsese „la mâna unui pungaș, cum era pădurarul”), aceasta are curajul de a se împotrivi: „- Dacă vă mai împotriviți, fug la el! Vila e aproape gata, iar Vladimir câștigă cât să mă țină în puf, ca o prințesă.” (p. 23). Argumentul soșiei brigadierului silvic are darul de a-l îmbuna pe acesta și de a accepta nunta: „- Măcar e om e afaceri de succes, zise consoarta brigadierului.” (p. 23).

Peste câțiva ani, ajuns om la casa lui, cu nevastă șui copii, Vladimir și ai lui pleacă în trombă cu mașina, spre a asista la târnosirea unei biserici, pe Valea Prahovei, la a cărei construcții contribuise și el. La întoarecere, pentru că e dojenit de soția cuprinsă de panică, din cauza vitezei excesive a mașinii, Vladimir izbucnește furios. „…tocmai azi, când am fost sfințit de părinte cu mari onoruri? El îmi cântă <<vrednic este>>, iar tu mă dai dracului?” (p. 32).

Finalul povestirii e convertit în umor negru. La vederea vilei sale în flăcări, „…primul gând îl îndemnă spre Agenția de asigurări”  (p. 33). Dar, spre surprinderea lui, i se spune sec: „-Domnule, regret să vă spun, dar contractul dumneavoastră de asigurare a expirat cu o zi înainte de producerea incidentului…” (p. 33).

Proza Neliniște prelucrează artistic motivul bolnavului închipuit, convertind o situație dramatică într-o scenă erotică. La întoarcerea a doi prieteni de la una din întrunirile spirituale, bazate pe transcendentalism, unul îi sugerează celuilalt, spre a-i alunga soției neîncrederea, să se prefacă a fi mort. Văzând că se îngroașă gluma, iar acela „nu se mai mișcă, iar în nemișcarea lui nu se întrezărea nici măcar o urmă de respirație” (p. 54), Tatulici îi spune soției „bolnavului închipuit” să cheme salvarea.

Dar după ce doctorul care a constatat decesul bărbatului a fost condus la ușă, când au revenit în sufragerie cei doi (Tatulici și soția prietenului său) au constat dispariția mortului (cf. p. 55). Situația se complică și mai mult, după ce medicul legist îi comunică femeii la telefon că a găsit la intrarea în bloc trupul neînsuflețit al soțului și că pentru a i se face autopsia trebuie să se prezinte la spital, deoarece are nevoie de acordul și prezența ei. Și pentru că femeia leșină și nu dă semne să-și revină, Tatulici e nevoit să-i facă respirație artificială: „Când simți că buzele ei se transformară într-un sărut, se zăpăci cu totul. Apoi, se deșteptară uluiți, el de sărut, ea de leșinul lipsit de înțeles.” (p. 57).

  Iuda misitul este o proză în absurd și se bazează pe limbajul alb, amintind de schița lui Caragiale, Căldură mare:

„- (…) Eu mai am un elefant!

– Unde-i?

– La dumneata!

– La mine?

– Păi, n-ai spus că o ai pe nevastă-ta?

– Ba da, dar nu e elefant!

– Păcat, ți-o cumpăram până la urmă!

– Uite ce, nu ți se pare că te obrăznicești?

– Deloc. O vând și o cumpăr. Misia mea e mare. Ori totul, ori de nimic.

– Păi, vîd că vinzi mai mult nimic.

– Ba nu!

– Dar ce?

– Timpul, nu vezi?

– Ce să văd?

– Că ți-am vândut timp!

– Cui, mie?

– Dar cui? De când stau aici cu dumneata, ce naiba am făcut? Așa că scoate banii! (…)

– (…) Sunt misit. Vând clipe. Clipe de fericire unor nefericiți ca dumneata! (…)

– Mie?!

– Dar cui? Mie mi s-a uscat limba-n gură!

– Eu te-am pus să vorbești?

– Păi, cine altul? Dacă nu te vedeam atât de amărât…

– Las-o baltă. Plec.

– Și banii?

– Iar începi? Parcă-am stabilit.

– Dumneata începi. N-am stabilit nimic. A trecut vremea când stabileai, Iuda!

– Eu Iuda?!

– Da, tu, eu și ceilalți!

– Care ceilalți?

– ca tine și ca mine!

– Ești nebun?

– Nu. Sunt Iuda misitul. Dă-mi arginții!

– Ia, uită-te, vrea domnul și arginți!

– Nu neapărat. Mă mulțumesc și cu lei!

– Și ce-mi dai?

– Ți-am dat deja!

– Iar începi?

– Atunci, îți dau un telefon. Cumpărați un telefon?

– Nu, domnule!

– Dar nevasta? Unde e nevasta?

– Care nevastă?

– Aia pe care o aveai, încât nu puteai cumpăra elefantul! (…)

– Păcat! Puteam să-ți vând un elefant!

– Nu, o am pe nevastă-mea! (…)

– Noroc bun ai, dacă ai și bani!

– Și tu ai?

– Nu, dar am un elefant.

– Ce să fac cu el?

– Să-l vinzi!

– Cui?

– Mie!

– Ți ce-mi dai pe el?

– Timp.

– Care timp?

– Tot timpul! (p. 90-94).

În schița Lădoiul cu orz, ironia transpare din naivitatea băiatului: „Minodora veni și-mi spuse râzând că o doare un ochi, apoi burtica, apoi pieptul. I-am ridicat rochița mai sus de umeri, dezbrăcând-o, dând s-o sărut. Dar m-am oprit… Pe pieptul ei, două umflături mai mari decât două prune altoite, de-alea goldane, stăteau înfipte acolo, sub piele, uluindu-mă… Am întrebat-o dacă într-adevăr o doare și de ce s-au umflat, la care ea îmi spune: <<Prostule… acolo-s tâțele și toate muierile bune, care fac plozi, au așa ceva…>> (…) M-am uitat la țâțele mele și degeaba… nu se umflaseră. Deci nu eram bun.” (p. 96-97).

În Lămâiul lui Alexe, ironia e subtilă. Alexe își „cumpără” scaunul de primar, cu fructe exotice. El ajunge întâiul dregător al localității, prin bunăvoința mai marilor de la județ, care după ce s-au înfruptat din „fructul magic”, îl ajută să-și vadă visul cu ochii: „…lumea îl făcuse să creadă că anumite favoruri i se cuveneau. De aceea, nu mai surprinse pe nimeni când își propuse să candideze la primărie. De la județ nu au putut să-l refuze. Se înfruptaseră cu toții din lămâiul omului (…) Vechiul primar aproape că se retrăsese din viața comunității. Iar când Alexe a fost declarat învingător, nu le-a mai rămas altceva decât să se bucure.” (p. 101-112).  Toate aceste aspecte legate de modalitățile de manifestare a ironiei, de la cea caustică, la cea subtilă, continuă maniera din volumul Oul de zăpadă (Editura StudiS, Iași, 2019).

Să mai spunem că în volumul de față găsim pasaje de un lirism diafan, în care descriptivul și picturalul fac din scriitorul vrâncean un iubitor al naturii, în toată splendoarea ei coloristică. Elocvente, în acest sens, sunt pasajele de la începutul a două creații: Lămâiul lui Alexe și Accidentul.

DESPĂRȚIREA DE TRECUT, PRIN ÎNȚELEGEREA LUI

cronică literară de

Const. MIU

Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – Măgarul din fântână (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).

Personajul cărții în discuție – Paul Dăscălescu – este un rezoner (cf. fr. raisonneur), un personaj care vede, ascultă, compară, reflectează, se revoltă și acționează într-o lume pestriță: de la ospătari și mandatari, până la ingineri, profesori universitari și scriitori, ba chiar și turnători, precum și securiști oneroși – oameni cu mentalități deferite, în perioada României socialiste, pe care autorul a cunoscut-o.

Până la un punct, cartea are aspect de roman polițist. Paul va fi chemat la poliție, să dea declarație în legătură cu o crimă, al cărei presupus autor îl văzuse la un restaurant din București, stând la masă cu victima. Pentru că ofițerului de la criminalistică nu i-a plăcut ceea ce a declarat tânărul, acesta e reținut într-o celulă, câteva zile și nopți. Va fi eliberat, la intervenția amicului său, Stan Pisică, – individ care, ca informator, era un apropiat al securității. Dintr-o discuție mai aprinsă, Paul află că protectorul său și un coleg de cenaclu, frecventat de protagonist, ca să nu lucreze în mină au preferat să devină „oamenii” securității: „–  Da, amărâtul ăla, am fost recrutați amândoi! Așa am scăpat de mină. Te-ai întrebat vreodată din ce bani trăiește ăla sau de ce eu tai frunză la câini, la fabrica de calculatoare?” (p. 134).

Peste câțiva ani, când Paul Dăscălescu se va transfera la sucursala unui Institut de cercetări („care se ocupa, printre altele, și de terenurile degradate” – precizează autorul), la Focșani, același Stan Pisică se laudă că datorită lui i s-a repartizat un apartament în centrul orașului, i s-a pus telefon și i s-au dat două butelii – obiecte de lux – în vremurile acelea. Când află că în schimbul acestor facilități ar trebui să accepte colaborarea cu securitatea, Paul refuză categoric: „- Uite, prietene, eu nu mă vând pentru o butelie! (…) eu nu vreau să ajung coleg de turnătorie cu alde ăștia.  Îmi ajunge că trebuie să-l suport la cenaclu (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.). Și, mai nou, am dat peste el chiar aici. E bibliotecar acum, a fost promovat. Și se dă rotund (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.).că e scriitor de succes, venit din capitală.” (p. 213, 214).

Discuția pretinsului „scriitor de succes” – Gogu Martac, avută cu „neobositul” său protector – Stan Pisică – înainte de așa-zisa promovare a aceluia, este de-a dreptul ilară: „– Ce faci bă, tâmpitule! Era Stan Pisică. –  Bine, îngăimă Martac. – Păi, cred și eu. După ce ți-ai potolit mădularul, faci bine, pe mă-ta. Ți-am dat casă, butelie, serviciu, și tu… – Eu, ce? Nu mi-am făcut datoria? – Mă, tâmpitule, noi când te-am recrutat, n-am crezut că o să te apuci să călărești minore! N-ai nevastă? – E borțoasă de șapte luni și doarme cu spatele la mine. De furie, mă descarc pe frecatul linoleumului din hol și din baie. – Descarcă-te-n poezie, dobitocule!” (p. 203).

În noua carte semnată de Gh. A. Neagu, găsim o serie de aspecte, pe care le socotim a fi autobiografice, cunocând CV-ul autorului. Spre pildă, viața de cenaclist a lui Paul Dăscălescu, autor de poezii și proze, vizita la Casa Memorială a lui Al. Vlahuță, de la Dragosloveni (în apropiere de comuna Popești, jud. Vrancea), unde îi cunoaște pe critici literari  Al. Piru și Laurențiu Ulici, Leon Kalustian (cf. CV-ul lui Gh. A. Neagu – coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni), cu ocazia agapei literare organizate de directorul Institutului de Cercetări Sillvice (instituție la care autorul a lucrat ca proiectant – n. n.), protagonistul se întreține cu unul dintre invitați – poetul Gheorghe Pituț – și le face cadou revista Silva (cf. CV-ul lui Gh. Neagu – fondator al revistei Silva, din București), încât putem conchide că protagonistul acestui op este alter ego-ul autorului, Gh. A. Neagu.

În noul roman al lui Gh. A. Neagu, există două destine paralele, similare până la un anumit punct: cel al tatălui – Dinu – și cel al fiului – Paul Dăscălescu. Dacă tatăl refuză cu înverșunare să devină membru al partidului unic – PCR –, fiul  – așa cum am arătat deja – se încăpățânează să ajungă turnător. În privința tatălui, discuția acestuia cu directorul stațiunii zootehnice de la Secuieni (unde bătrânul lucra), care încearcă să-l convingă să se înscrie în partid, are accente umoristice, dincolo de adevărul crud și dureros al motivației refuzului bătrânului Dăscălescu: „Au ajuns membri de partid tot felul de tiriplici. Și tu, care ești un om de onoare, nu vrei? – Ce să vreau, să mă fac frate cu ăștia de mi-au luat pământul părinților mei? Să se bată pe burtă cu mine? Ăia, de m-au pus să răstorn pietre de var la fabrica de zahăr, unde, din când în când, se mai strivea un om între fălcile mastodontului? (…) –  Și eu, ce să fac? Anul ăsta trebuie să fac o duzină de comuniști! – Păi, zii așa, îți dau vreo câțiva din măcelarii de la cai, care au ajuns să cam frece menta și nu-și permit un refuz. Mai îți dau câțiva porcari și ai mai mult de jumătate din planul la achiziții realizat! Îi zise Dinu, râzând. Directorul râse și el: achiziții, ai? – Păi, ce mama naibii altceva? Ca să nu zici că-i faci cu arcanul, nu se mai poartă!” (p. 163).

Prin intermediul personajului rezoner – Paul Dăscălescu –, cititorul se poate familiariza cu tarele unei lumi apuse, dar care nu trebuie dată uitării. Pentru că te poți despărți de trecut, nu negându-l, ci înțelegându-l!

Îndreptar spiritual

de Prof. Dr. Const. MIU

 

                 În cronica sa la cartea lui Gh. A. Neagu (Templul iubirii, Editura Valman, Focşani, 2007), apărută în nr. 84/ 2008 al revistei Oglinda literară, Ionel Necula face referiri la devenirea de sine a protagonistului – Prinţul Omedeu –, personaj fictiv, potenţialul succesor la tron al Marelui Omedan, ce împărăţeşte peste Omedania – un topos imaginar, ca de altfel întreaga acţiune, desfăşurată în plan oniric, în mintea unui tânăr aflat pe patul suferinţei, în delir. Sub aspect tematic, cronicarul face apropieri între periplul lui Omedeu şi cel al lui Hrap Alb, ca şi cel al Prinţului din Bagdad, protagonistul poemului macedonski-an, Noaptea de decemvrie.

Structural, cartea de care ne ocupăm acum prezintă, pe de o parte, aventura lui Omedeu, iar pe de altă parte, găsim o crestomaţie de reflecţii/ panseuri , cu o largă paletă de cuprindere: iubire, cunoaştere, om şi jertfă. În cele ce urmează, vom face câteva aprecieri la menţionata crestomaţie.

Asemenea cugetări / formulări (generalizatoare) pe varii teme făcea Marin Preda în romanele sale (mai cu seamă în Cel mai iubit…), însă la Preda acestea făceau parte din corpus-ul anecdotic. La scriitorul vrâncean, acestea pot fi citite şi separat (semn al modernităţii scriiturii), având în vedere titlul cărţii –Templul iubirii – (nediscutat de I. Necula), ele pot fi socotite trepte spirituale, inerente în periplul devenirii de sine, nu numai a protagonistului (fie el şi fictiv / ideal, aflat şi în căutarea jumătăţii sale de cuget şi simţire), ci şi sau mai ales a oricărui cititor. Din această perspectivă, cartea lui Gh. A. Neagu poate fi considerată un îndreptar spiritual pentru cel/ cei care se încumetă să aleagă a merge pe calea templului iubirii.

               Iată câteva excelente panseuri despre rolul şi rostul iubirii, în parcurgerea acestor trepte:

Continuă lectura