EMINESCU NEMURITORUL

IPOSTAZE ALE EROSULUI la Eminescu şi Nichita Stănescu

Prof. Dr. Const. MIU

În poeziile Odă (în metru antic) şi Leoaică tânără, iubirea, Eminescu şi Nichita Stănescu ilustrează puterea de transfigurare a erosului, care modifică raportul eu-lui individual cu lumea exterioară, dar şi forul său interior.
Poeziile aduse în discuţie relevă trei momente ale manifestării erosului:
– apariţia intempestivă a dragostei;
– modificarea raportului celui contaminat de „morbul dragostei” cu lumea, precum şi schimbările ce au loc în forul său interior;
– nevoia de ieşire de sub zodia erosului şi revenirea la starea contemplativă, respectiv perpetuarea jocului imprevizibil al erosului.
Metaforele simbol din prima strofă a poeziei Odă… („manta-mi”, „steaua singurătăţii”), ca şi registrul verbal („nu credeam să-nvăţ a muri”, „înfăşurat” „nălţam”) evidenţiază cu pregnanţăatitudinea contemplativă a eroului liric, una asemănătoare cu cea a „protagonistului” din poemul Floare albastră, abstras din contingent, pe calea reveriei şi a spiritualizării. Primele două versuri comunică acomodarea cu un nou modus vivendi, pe care nu-l consideră a fi fost posibil: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi”.
La Nichita Stănescu, primele două versuri ale poeziei Leoaică tânără, iubirea pun eul liric într-o postură inedită – aceea devictimă a atacului făţiş al dragostei: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă”. Registrul verbal evidenţiază faptul că avem de-a face cu o acţiune premeditată : „mi-a sărit (în faţă)”, „mă pândise”, „(colţii albi) mi i-a înfipt (în faţă)”, „m-a muşcat (de faţă)”.
Dacă la Nichita Stănescu momentul confruntării cu erosul este deja consumat (verbele sunt la un timp trecut), dar foarte aproape de evocarea lui („m-a muşcat leoaica, azi” – s. n.), la Eminescu, apariţia intempestivă a erosului (verbul la perfect simplu este elocvent în acest sens) atrage după sine nu numai uimirea (acesta este rolul lui când în poziţie iniţială de vers), ci şi sau mai ales trecerea la un al mod de a fi („băui”), care presupune acomodarea eu-lui cu această nouă „lume”: „Când deodată tu răsărişi în calea-mi,/ Suferinţă, tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare”. Construcţiile oximoronice („dureros de dulce” şi „voluptatea morţii”) au rolul de a pune în lumină schimbarea dramatică, dureroasă, ce se petrece în forul interior al eroului liric. Ca să poată accepta suferinţa dureros de dulce, acesta trebuia să-nveţe a muri spiritual.
În poezia lui Nichita Stănescu, se pun în evidenţă consecinţele atacului neaşteptat al animalului vorace: paradoxal, natura (lumea exterioară) nu se dezechilibrează, ci intră în reverberaţie, şi prin aportul erosului capătă contur, al cărui simbol – cercul întruchipează perfecţiunea: „Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg,când mai aproape, / ca o strângere de ape” (s. n.).
Versurile lui Eminescu detaliază schimbările profunde pe care le înregistrează geografia sufletului eroului liric. Evocarea suferinţelor chinuitoare ale celor doi eroi din mitologia antică are darul de a amplifica durerea mistuitoare a dragostei ce a pus stăpânire pe sinele cândva contemplativ. Afirmaţia exprimată printr-o negaţie totală (st. 3, vs. 3-4) dezvăluie imposibilitatea de a se vindeca de morbul dragostei: „Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate/ Apele mării”. Primele două versuri ale strofei a patra zăbovesc asupra stării de spirit a eroului liric: combustia erotică este totală şi relevă patima devoratoare pe care o implică erosul. Elocvente, sub acest aspect, sunt reflexivele verbelor, ca şi posesivul al meu : „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…” Întrebarea retorică din următoarele două versuri augmentează şi ea dramatismul situaţiei, intensificând sentimentul suferinţei: „Pot să mai revin luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”
Nichita Stănescu augmentează puterea de transfigurare a erosului, care prin atributele sale demiurgice redimensionează cele două lumi – cea exterioară şi cea interioară. În manieră narativă, poetul relevă felul cum acest animal de pradă – iubirea – pune în mişcare şi componentele eului (privirea, auzul), pe o altă dimensiune – verticalitatea –, sugerând prin prezenţa melosului aspiraţia spre frumos şi perfecţiune: „şi privirea-n sus ţâşni / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii”.
Dacă strofele din partea mediană a poeziei lui Eminescu pun accentul pe combustia internă a eroului liric datorată naşterii prin voluptatea morţii, partea mediană a poeziei lui Nichita Stănescu atrage atenţia asupra unui fapt inedit: re-creând lumea interioară, ca şi cea exterioară, după legile proprii, iubirea instituie, prin puterea sa demiurgică, o altă lume, care are cu totul alte atribute, fiind „un deşert în strălucire”.
Al treilea moment al „jocului dragostei” este abordat diferit de cei doi poeţi. Versurile cu iz de imprecaţie ale strofei finale aOdei… statutează dorinţa expresă de revenire la condiţia iniţială a eu-lui contemplativ: „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca sa pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” Nichita Stănescu subliniază ideea fundamentală a acestei creaţii: prin puterea sa de transfigurare, perpetuându-se ca joc imprevizibil, dragostea contribuie la devenirea întru spirit a eului individual: „… trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s