TOPOSURI ALE EROSULUI în „MAITREYI”

de Prof. Dr. Const. MIU

 

Prin motivul cuplului, Mircea Eliade ridică erosul la nivelul mitului. Referindu-se la povestea de dragoste dintre Allan şi Maitreyi, Perpessicius opina: „Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii” (în Postfaţă la Mircea Eliade, Maitreyi; Nuntă în cer, Editura Minerva, 1986, p. 337, ediţie îngrijită de Gabriel Dimisianu).

Element esenţial pentru înfiriparea şi evoluţia cuplului Allan – Maitreyi, erosul este indisolubil legat de câteva toposuri care le vor marca destinul. Astfel, vom distinge spaţii ale erosului închise: camera Maitreyiei – spaţiul carceră -, camera lui Allan, coridorul şi biblioteca, – acestea fiind subsumate casei inginerului Sen; un spaţiu semi-închis sau semi-deschis: terasa casei inginerului şi, în fine, un spaţiu deschis: parcul din zona ,,Lacuri”. În cele ce urmează, vom încerca să relevăm semnificaţiile fiecărui topos.

Având în vedere poziţia socială respectabilă a inginerului Narendra Sen, acesta locuind cu familia într-o casă somptuoasă, cititorul s-ar fi aşteptat ca odaia Maitreyiei să aibă mobilierul şi lenjeria care să impună poate nu atât abundenţa, cât mai ales rafinamentul şi eleganţa. Intrând prima oară în camera fetei, Allan rămâne surprins de primitivitatea habitatului, ba chiar mai mult, acesta îi lasă impresia unui spaţiu carceră: “… deşi puteam circula liber prin toată casa, nu fusesem încă niciodată în odaia Maitreyiei (…) odaia părea mai degrabă o celulă. Deşi era tot atât de mare ca şi a mea, nu avea decât un pat, un scaun şi două perne (…) Nici o cadră pe pereţi, nici un dulap, nici o oglindă“ (s. n.). De remarcat faptul că austeritatea spaţiului acestuia (Maitreyi dormea pe o rogojină) sporeşte misterul fetei: “Mă ispitea mai mult (…) ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei”. De spaţiul acesta în care se simţea încorsetată, creându-i senzaţia de gol sufletesc, Maitreyi se va simţi tot mai puţin legată, din momentul înfiripării idilei sale cu Allan.

Camera lui Allan – “cuibuşor de nebunii” – poate fi considerată un spaţiu al sexualităţii, căci aici Maitreyi i se dăruie sufleteşte, dar şi trupeşte, până la uitarea de sine: “Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutându-mi perna. Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflând şi chemându-mă (…) Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei”. Reţinem că dăruirea aceasta totală venită din partea fetei survine după episodul plimbării în zona Lacurilor, când cei doi îşi leagă sufletele prin jurământ.

Prin mister, gingăşie şi pasionalitate, Maitreyi aminteşte de floarea albastră, de “mititica” din poezia eminesciană. Ca şi la aceea şi la personajul feminin din romanul în discuţie se poate vorbi de strategia provocării, care face parte dintr-un bine pus la punct scenariu erotic: “Maitreyi vine mereu în camera mea, vine fără nici un motiv şi întotdeauna insinuează sau provoacă. Pasiunea o face frumoasă“ (s. n.). Să ne oprim puţin asupra registrului verbal şi adverbial din fragmentul mai sus citat: repetarea verbului a veni la indicativ prezent, împreună cu adverbul de timp întotdeauna sugerează o acţiune durativă, care dezvăluie din partea fetei premeditarea scenariului erotic. Aşa se explică luciditatea care-i cenzurează bărbatului pasionalitatea, când aceasta devine debordantă: “Fac eforturi ca să o judec hidoasă, grasă, urât mirositoare şi să mă pot stăpâni. E un fel de «meditaţie prin imagini contrarii» ceea ce încerc eu”. Când îşi descoperă pasiunea ardentă, Maitreyi devine de nerecunoscut, arătându-şi adevărata faţă a sufletului:  “ La noapte  să nu mai  încui uşa (…) N-am recunoscut-o, într-atât erau de sincere îmbrăţişările ei, atât de însetate chemările ei, atât de măiestre mângâierile…”

Reclame

NEGAREA NEGAŢIEI

de Prof. Dr. Const. MIU

Ion – personajul principal din romanul cu acelaşi nume al lui Rebreanu – îşi defineşte personalitatea în relaţie cu două entităţi: Erosul şi Pământul. Aşa se explică de ce autorul şi-a intitulat cele două volume, unul – Glasul Iubirii, celălalt – Glasul Pământului. De-a lungul celor două volume, protagonistul aude când un glas, când celălalt, inima sa, oricât de încăpătoare ar fi, nu le poate cuprinde pe amândouă.

La început, aflat sub zodia Erosului, Ion o iubeşte pe Florica – fată frumoasă, dar săracă. Însă, el ştie că în lumea satului ardelean, la începutul secolului al XX-lea, cine nu avea pământ era considerat de colectivitate un ins aidoma unui paria. Or, Ion vrea să fie cineva, să fie respectat în sat, nu ca tatăl său, care vânduse pământul, iar banii îi băuse, fapt ce i-l reproşa mai mereu.

Chiar dacă cele două glasuri sălăşluiesc latent în sufletul lui Ion, ele ies la suprafaţă şi se aud, când unul, când celălalt, uneori devorator. Conştient că prin căsătoria cu Florica nu se va putea realiza sub aspect social şi material şi nu şi-ar putea împlini visul de a avea pământ, ca să fie respectat în colectivitatea satului, Ion se vede nevoit să-şi schimbe strategia, negând unul din glasuri – pe cel al Iubirii.

Ascultând de celălalt glas, protagonistul va fura mai întâi câteva brazde din pământul lui Simion Lungu (spunându-şi că acesta nu va cunoaşte că a intrat cu plugul în lotul său), se va încăiera cu acesta şi după ce va ajunge la judecată şi închisoare, îşi va da seama că nu aceasta e calea.

Dominat de cel de-al doilea glas, Ion va pune ochii pe pământurile lui Vasile Baciu şi, profitând de Ana, care îl iubea cu sinceritate, o va seduce. Intrând în posesia zestrei Anei el îşi va manifesta spiritul negativist faţă de socru (după scandaluri şi bătăi – nu numai pe Ana o maltratează, dar se încaieră chiar şi cu Vasile Baciu), dorind de astă dată tot pământul acestuia, căci pentru Ion glasul pământului devenise patimă. De altfel, scriitorul dezvăluie că iubirea pentru pământ îl însoţise pe Ion de mic: îi plăcea să cosească, să ţină coarnele plugului, „să fie veşnic însoţit de pământ” şi de aceea el fugise de la şcoală.

FUGAR CE SUNT…

de Cristian NEAGU

Mi-am privit în urmă surâsul

Printre frescele înegrite de plâns,

Aliniate în cimitirul de timp, prin care visul

Bântuie într-un spaţiu restrâns.

 

  

Cerşesc în zdrenţe sentimente pure

La trecători de-o zi prin viaţa mea

Dar nimeni nu se-ncumetă s-adune

În suflet, – cererea –  oferta  mea.

 

Mă pierd în furnicarul metropolitan

Tresărind panicat de claxoane

Şi-alerg prin cimitirul de timp, orfan

De sentimentele lumii normale.

Test grilă

de Carmen RADU

numai până la majorat

are nevoie un copil

de părinţi?

părinţii cât au nevoie

de copii lor?

Un răspuns

ca un leagăn                     

al copilăriei

împins numai în sus

de mâna

sufletului tău…

balanţă cu întrebări multe

dar cu un singur răspuns…

Design

de Marion MANOLESCU

O dimineaţă

generoasă

îmi umple

buzunarul

cu ocazii pierdute

şi-i simt lumina

fardând cu albastru

conturul gândului

ce-mi trece

prin minte

ostatic

Design

 

Une matinée

généreuse

remplit

ma poche

avec des occasions

perdues

et je sens

comment la lumière

farde en bleu

le contour

de la pensée

qui passe-otage-

par ma tête

Geneză

de Cristina ILEA – clasa IX-a A

Mai întâi a fost neantul

            Şi pământul fără cer,

            Mai întâi a fost întinsul

            Ca un foc stins în eter.

Mai întâi a fost o şoaptă

            Sau un susur de izvor,

            Mai întâi a fost lumina

            Ce se-nalţă cu-n fior…

Dragobetele, sărbatoarea tinereţiii şi a iubirii!

de Ioana TOADER – XII E (LTNB)

Clipe de bucurie sau tristeţe ne umplu paharul vieţii. Câteodată, avem senzaţia că lucrurile au fost orânduite şi în acele momente înţelegem că nimic nu-i întâmplător. Ca şi creaţia divină, lumea noastră se bazează pe iubire. O formă de manifestare a iubirii este sărbătoarea numită „Dragobete”.

Sărbătoarea aceasta semnifică ziua dragostei împărtăşite, a manifestării în acord deplin cu întreaga natură. Strămoşii noştri au dezvoltat un adevărat ritual, perceput la început ca ceva firesc, natural – şi uitat încet, încet. Acum simbolurile vechi reînvie, şi odată cu ele, speram şi noi sa ne simţim mai aproape de natură, mai bucuroşi şi mai frumoşi .

   Ziua Îndragosţitilor este de Dragobete! Însă pentru cei mai mulţi  romani, această zi şi-a pierdut semnificaţia. În ţară, această zi nu se mai sărbătoreşte conform tradiţiei. „Valentine’s Day” sau Ziua Sfantului Valentin, sărbătoare de import, de care până de curând nici nu aveam habar, pare să aibă mai mult succes. Chiar daca această zi s-a implementat mai in toată lumea, Dragobete, sărbătoare românească, nu-i este cu nimic inferioară, ca diversitate şi frumuseţe a obiceiurilor. Pentru cei care nu ştiu, ziua de     „Dragobete”, semnifica, în tradiţia populară, iubirea şi bucuria tinereşii. Este regretabil că, în ultimii ani, la 14 februarie, în majoritatea instituţiilor de învăţământ, şi nu numai, se manifestă cu fast Ziua Îndrăgostiţilor, oficiindu-se petreceri, concerte, etc. Dar foarte puţin, sau deloc, se pomeneşte despre „Dragobete”, la 24 februarie, care este sărbătoarea noastră tradiţională, şi de care-şi amintesc, din păcate,  doar bătrânii.

  In opinia mea, „Valentine’s Day”  este o sărbătoare superficială, comercialistă, importată drept un kitsch occidental.   Venit pe nesimţite de la americani, odată cu primenirea generaţiilor, Sfântul Valentin care de altfel n-are nicio legătură cu sfinţii care s-au nevoit o viaţă întreagă pentru dragostea de Dumnezeu, soseşte astăzi să-şi ceară tributul anual de iubiri tinere, ciocolăţele şi ursuleţi de pluş de la fetele şi băieţii care s-au lepădat de bătrânul Dragobete. pentru a face loc în inima lor unei sărbători mai „moderne”. În această zi atât de mult aşteptată de unii, iubirea va ieşi cel mai probabil din buzunare şi asta pentru că şampania de frăguţe sau buchetul de flori atacă obligatoriu la portofel, dacă vrei ca dovada de dragoste să nu lipsească în acest an. Din cauza atmosferei cu aromă de shopping şi comoditate, Valentine′s Day l-a scos din scenă pe învechitul Dragobete, în aşa măsură, încât tinerii de astăzi nu numai că nu ştiu povestea fiului Babei Dochia, dar nici măcar nu au auzit de un astfel de personaj. La ce bun să-ţi mai baţi capul cu sărbătoarea tradiţională a dragostei la români, când Valentin îţi aduce toată împlinirea plină de materialism după moda americanilor.

   După ce ne-am învăţat să ne îmbrăcăm, să mâncăm şi să vorbim „americăneşte”, iată că au venit vremuri în care iubim „americăneşte”, iar acest fapt nu este decât un alt pas spre pierderea sigură a identităţii noastre strămoşeşti.