de Carmen SYLVA
Caldul soare-al verii ţese-acum ferice
Fire lungi prin aer, tort de-argint curat;
Bate-o dulce boare câmpu’ nourat
Legănând prin lanuri aurul din spice.
Frunzele gătite ca de sărbători
Râd, pe spate vesel capul şi-l aruncă
Un copac, el singur, gol de tot pe lunca
Stă-n trăita lume de cântări şi flori.
N-are bucurie nici de vânt şi ploaie,
Nici de cânt de păsări, nici de cuib cu pui;
Din podoaba-ntreagă a vieţii lui
Nu-i ramase bietul nici măcar o foaie.
Ce ruşine, Doamne! Cât de bucuros
Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe
Prin pustii cu neguri, printre stânci deşarte,
Ori să vie vântul să te-asvârlă jos.
Dar el stă, sărmanul, stă-nrădăcinat
Iată vie-un fulger şi-o să mori! Nu plânge!
Nu! Veni furtuna vai, numai spre a frânge
Crengi din el, lăsându-l şi mai ruşinat!
Generalul Theodori, medicul palatului regal, spune că regina Elisabeta şi-a ales pseudonimul literar din dorinţa de a cânta deopotrivă pădurile natale şi pe cele descoperite în munţii patriei adoptive (Carmen – cântec, Sylva – pădure). Anul 1880 consemnează publicarea la Lepzig a primelor volume de versuri, două dintr-o lungă serie ce va cuprinde peste 50 de ediţii în ţară şi în străinătate, din care numeroase se referă la romani, fie ca povestiri, descrieri geografice sau schiţe istorice şi etnografice. Titu Maiorescu sintetiza activitatea literară a reginei recunoscând rolul pe care l-a avut în popularizarea literaturii române, necunoscută până atunci în Occident prin traducerile şi ediţiile publicate, dar şi în privinţa păstrării portului naţional, a întăririi sentimentului etnic la romani, precum şi în dezvoltarea micii industrii casnice româneşti sau în organizarea ajutoarelor sanitare in timpul Războiului de Independenţă.
Sonet
Precum lumina unui singur soare
Prin lumea ‘ntreagă-şi răspândeşte focul,
Chemând la viaţă nouă pe tot locul
Puterea cea’n etern renăscătoare,
Se luptă ‘n veci prin nori să se strecoare
Şi’ n văi şi munţi şi ‘n codrii vezi tu jocul
Lucorii ei ce-aduce iar norocul
Bogatei toamne-a-tot-dăruitoare:
Un suflet mare tot aşa învie
Cu sfântu-i foc ce ‘n juru-i răspândeşte
Pe cei ce stau pierduţi în letargie,
Nu vrea să facă robi şi nu orbeşte,
Că el e creator nici el nu ştie,
Dar singur Domn el totul stăpâneşte.
METAMORFOZE 