SUFERINŢA ca stare de spirit

de Prof. Dr. Const. MIU

 

         În cele două volume de versuri publicate până acum de Cristian Neagu (Recidive, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2006; Potcoava cu ghinion, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2008), în secţiunea dedicată erosului se poate sesiza nostalgia departelui după iubirea adevărată şi rămasă între cutele inimii. De aici, suferinţa ca stare de spirit a poetului.

Există în lirica lui Cristian Neagu un timp al rememorării, subsumat căutării timpului erosului, pierdut cândva şi recuperat afectiv, prin retrăirea crâmpeielor de viaţă alături de cealaltă jumătate a clepsidrei inimii.

O fotografie cu fiinţa iubită, regăsită întâmplător, devine adjuvant pentru intrarea într-un timp al erosului (devenit din perspectiva prezentului illo tempore), al trăirii la superlativ: „Întâmplător, am regăsit o fotografie/ Cu noi doi, pe când ne iubeam profund/ E mult de-atunci… Cuprins de nostalgie/ Deasupra inimii, pe gânduri o ascund.// Se spune că nu a fost să fie/ Chiar dacă ne-am iubit la superlativ./ Vorbind cu tine, cea din fotografie, / Mă mint că nu te-am pierdut definitiv.” (s. n., Fotografia, p. 88). Există un paradox în strofa finală, care se cere detaliat: unicitatea femeii aparţine trecutului imortalizat în fotografie – „Femeia mea, unică între femei/ (…) Clădit-ai poate-n lume un temei, / Dar în fotografie, ai rămas cu mine.” (p. 88).

Continuă lectura

Reclame

IRONIA RONDELISTULUI

de  Prof. Dr. Const. MIU

Un adevărat maestru al rondelului se dovedeşte a fi Doru Ion Lazăr în volumul Rondelitul dorului (Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2006).

În cartea în discuţie, Doru Ion Lazăr probează virtuţi de ironist, cu atât mai mult că e vorba de abordarea unor teme în registru ironic şi parodic, în forma fixă a rondelului.

Spre pildă, ecoul versurilor eminesciene din Epigonii („Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”) este acuzator la adesa celor lipsiţi de caracter: „Dacă vorbim de CARACTER, / Vom spune că e mic sau mare…!/ Azi este doar   o-mpreunare/ De ignoranţă şi becher!” (Rondelul caracterului, p. 22). În alt loc – poezia Caracterul foarte mic! – ironia are la bază paradoxul şi pare a ilustra zicala „Prostul până nu e fudul nu e destul!” : „În <<Carcateru Foarte Mic>>, / Încape <<biiine>> Prostu Mare, / Accidetala-mpreunare, / Abia-ncropită din nimic…!” (Cracteru’ foarte mic!, p. 72). În acest caz, poetul avertizează că e vorba de raportul aparenţă/ esenţă: „Chiar dacă tu îl crezi <<amic>>, / Nu afli alinare/ (…) O goliciune-nşelătoare…!” (p. 72).

Continuă lectura