PICĂTURI de VIAŢĂ

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

2. Faţă în faţă cu un strop de viaţă

              Viaţa privită prin vizor pare atât de reală, atât de vie, palpitantă, fatidică şi absolut tranşantă şi ne este contemporană nouă, protagoniştilor ei. Totul pare o luptă fără sorţi de izbândă cu morile de vânt sau o figură de stil a ceea ce reprezintă durerea dusă la paroxism.

               Nu rareori ne privim în oglindă şi descoperim cum ne-a pustiit vremea şi ce a făcut din noi – mii şi mii de crevase minuscule adevărate văi rift unde faliile stau îngheţate într-o aşteptare tectonică.

               Societatea a devenit un instrument sau o creaţie cu un spectru de putreziciune şi de boală adusă deliberat într-un stadiu critic poleită însă cu diverse aspecte pastelate, pentru un strop de culoare.

               Corupţia este astăzi Marea Doamnă Cenuşie, cea care tronează în mantia de ură, mizerie şi dezmăţ şi jonglează cu oamenii un noian infinit de evenimente şi sentimente. De fapt aceasta este aceiaşi creatură hidoasă care ne zâmbeşte hidos din senat, parlament şi televiziune şi îşi face veacul în mai toate vârfurile de lance ale societăţii. Aici sunt adăpostite facţiunile vechi şi noi călare pe un butoi cu pulbere fierbând într-o tăcere mută. Nu cred că va mai dura mult, până se va sparge buboiul.

              Chiar şi dansul, acel ritual feeric, care mai reuşea să ne aducă un strop de culoare şi zâmbet în noianul de tristeţi a devenit între timp un simulacru, o spoială.

               M-am gândit cât de minunat ar fi să ne regăsim în acest imens puzzle – viaţa şi să ne croim un alt făgaş pentru viitor, o altă raţiune de a trăi.

               Poate într-o bună zi vom reuşi să ne privim în oglinda sufletului dar reflexia acestei imagini ar putea să fie estompată de norul supranumit stres cotidian – un fuior de fum toxic care ne macină, disecă şi ne transformă visele în dureri multiple iar sufletele în adevăraţi monştri moderni.

               Ce păcat că suntem atât de aproape şi totuşi departe de noi înşine încât nu mai observăm greşeala darămite să ne mai iubim pe noi sau pe aproapele nostru.

                Asistăm zi de zi la naşterea unui smog general, o isterie fără margini, un taifun sau un tsunami îngrozitor în care nu putem pătrunde deoarece vâltoarea vremurilor ne-a depărtat de sufletele noastre şi între timp au devenit pustii.

                Ce ne-a mai rămas?!!!… minciuna ridicată la rangul de nobleţe iar unora speranţa întemniţată pentru veşnicie în cutia Pandorei, tot cu aripile frânte… 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s