Anton ONIGY
Un glas de dincolo de criptă,
În miez de noapte, apăsat,
Grăieşte,-având inima friptă:
„Voi aţi scos Ţara la mezat!
Mă doare-n suflet când privesc
La tot ce se întamplă
Şi în mormânt mă răsucesc
Şi cuie-mi intră-n tâmplă.
Eu nu mai simt miros de tei
În viaţa mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei…
Doar mucegai şi humă !
Luceferi nu mai strălucesc
Când ţara e o rană,
Copii mamele-şi bocesc
Şi n-au în blide hrană.
Cântat-am graiul românesc
În dulcea noastră limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte ţări o schimbă.
Degeaba le-am lăsat cu dor
O “Doina” să tresară…
Trecutul … nu e viitor
Şi viaţa li-i amară.
Nici harta nu-i ca-n alte dăţi
Din Nistru pan’ la Tisa;
Moldova-i astăzi jumătăţi…
Cat rău făcutu-ni-s-a !
Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Şi m-am rugat de-atâtea ori
Mai bine să vă fie…
O, biet popor român sărac
Cu- o ţară-aşa bogată…
Tu vin-o răului de hac
Să nu ţi-o vândă toată !
Şi dă-i afară pe străini
Şi toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne şi poliţii !
Cu trupe de comedianţi
Numindu-se partide…
Sunteţi românii emigranţi
Din rai în… ţări aride.
Pierdut-aţi banii ţării-n vânt
Şi-i goală visteria,
Voi daţi şi ape şi pământ
Şi vindeţi România.
Mihai Viteazul v-a lăsat
O ţară mai rotundă…
Voi azi aţi scos-o la mezat
Străinii vă inundă.
Aveţi întinsul Bărăgan,
Dar nu aveţi o pâine,
Aveţi şi turme şi ciobani,
Dar duceţi vieţi de câine!
Aveţi bogaţii munţi Carpaţi
Şi-aveţi dulcea Miorită,
Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,
Şi flori în poieniţă,
Aveţi o Deltă ca-n poveşti
– Vedeţi să nu v-o fure –
Atâtea ape, ataţia peşti
Şi nu mâncaţi nici mure…
Nici vii pe deal nu mai zăreşti,
Livezile se-uscară,
Şi mărul Ţării Româneşti
L-aduceţi de afară.
Nu vine Mircea cel Bătrân,
Nici Ştefan de la Putna,
Să vi-l alunge pe păgân
Când voi lăsat-aţi lupta !
Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâţia nouri de venin,
De-atâta delăsare…
Nu voi a vă-nvăţa de rău
Ci-ncerc a vă-nţelege;
De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.
Ruşine să vă fie-n veac,
Că v-aţi trădat străbunii
De parcă n-aţi fi pui de dac
Ci rude-aţi fi cu hunii !
Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi
Mereu să vă despoaie,
Sa fiţi doar simpli figuranţi
Ei lupi în piei de oaie?
Eu nu mai am ce să mai sper.
Vă văd de-atâta vreme
Târându-vă în trai mizer
De griji şi de probleme.
Şi nici nu pot a mai privi
A voastră neputinţă.
Mă-ntorc la starea mea dintâi
Mă-ntorc în nefiinţă.”
Luceafărul vorbi profet
Spre neamul său, spre ţară,
Şi, lăcrimând, se stinse-ncet…
Muri a doua oară …
METAMORFOZE 