CUNOAȘTEREA LUMII PRIN SIMȚURI ȘI CULORI

Prof. Dr. Const. MIU

Am primit de la Focșani volumul Algoritm (Editura StudiS, Iași, 2020), semnat de tânăra Alexandra Iancu, opul fiind însoțit de o notiță, în care scriitorul Gh. A. Neagu mă roagă să-mi exprim părerea despre „prozele” care îl alcătuiesc.

Din capul locului, trebuie precizat că nu avem de-a face cu proze, în accepția clasică a termenului. Din mărturisirea autoarei, expusă în Prefață, considerăm că se poate vorbi de un altfel de jurnal, în care Alexandra Iancu declară: „Tot ce știu este că am vrut să scriu minții mele demonstrația că se înșală.” (p. 7). Cele 17 componente ale algoritmului sunt modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori, prin care autoarea își raportează sinele la lume, plecând de la premisa – considerată falsă – că „…suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12).

Alexandra Iancu se dovedește a fi un spirit avid de cunoaștere. Existența, sub toate aspectele ei, trebuie cunoscută, explorată, în ansamblul ei, dar și sau mai ales în componentele ei. Modalitatea aceasta de cunoaștere este una inedită, pentru că îi oferă eului cunoscător să fie el însuși, unicat, irepetabil. Așa cum un copil, curios din fire, încearcă să afle ce este în interiorul unui ceas care ticăie și îl dezmembrează, bucată cu bucată, ca apoi să-l asambleze, dovedindu-și vocația de constructor, tot astfel procedează și Alexandra Iancu în cele 17 componente ale algoritmului, ca modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori. Spre pildă, în Lecția de pian, autoarea relevă cum concepe/ simte/ înțelege actul cunoașterii. Ea pleacă de la o premisă, formulată retoric: „Dacă ți se spune că ai degete de pianist, ajungi să crezi că știi să cânți la pian?” (p. 46). Apoi, aduce în discuție raportul dintre curaj și stereotipuri:„Crezi asta, dar n-ai curaj să încerci (să cânți la paian – n. n.). Accepți ce ți se spune, ca un adevăr general-valabil; atât de valabil, că nu există decât datorită unor stereotipuri.” (p. 46). Ca atare, acceptând lumea ca pe un dat al destinului, lumea ar părea construită/ făcută/ alcătuită din astfel de sterotipuri: „Așezăm fiecare stereotip într-un sertăraș și ne construim o lume din astfel de sertare.” (p. 46). Indiscutabil, cunoașterea presupune, în egală măsură, curaj și curiozitate: „Dacă am încerca să dezmembrăm un pian, am simți miros dulce de lemn vechi. Am mirosi copilărie, iar copilăria ar evada din el și nu ne-ar mai fi teamă. Teamă să reasamblăm pianul.” (p. 46). Cu siguranță, am fi demni de vocația noastră profesională, dacă ne-am învinge teama cunoașterii sinelui: „Ne e frică să căutăm, pentru că ne e frică de noi. Frică de ceea ce nu cunoaștem în noi.” (p. 49).

Pe dihotomia curaj/ frică e construită și prima componentă a algoritmului – Supă de legume: „Am mai gătit înainte, dar n-am avut curajul să încerc să îmi gătesc propria supă, cu ingredientele mele preferate.” (s. n., p. 8). Având în minte noțiunea de supă, autoarea încearcă să o înțeleagă (cf. p. 9), de aceea va face referiri la părțile componente – ingredientele. Spre a emite judecăți despre oameni și felul lor de a cunoaște, Alexandra Iancu abordează o altă dihotomie: aparență/ esență: „Apreciem oamenii după frumusețe, după importanță, după <<acel ceva>>. Alegem legumele după aceleași criterii. În fond, suntem alcătuiți din prejudecăți; suntem o prejudecată; suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12). Concluziile acestei „rețete” de cunoaștere de viață au la bază ideea că omul e prizonierul prejudecăților: „Unii n-au curaj să o guste. O resping după miros. Alții condamnă bucătarul, deși n-au gătit niciodată o supă; n-au gândit o supă. (p. 18). Pe aceeaşi canava a cunoașterii este însăilat şi raportul perseverenţă/ neputinţă, prima însemnând progres în cunoaștere, cea de-a doua – stagnare: „Supa cere perseverență. Dar n-apucăm să știm ce e perseverența, pentru că o înecăm în amăgiri. Ne amăgim cu neputințe, cu incapacități. Ne amăgim cu lipsuri pe care nu le avem. Ne subestimăm din comoditate, din luxul de a avea totul fără efort.” (p. 19). Câtă luciditate în judecăți, cât adevăr de viață!

Poveste în oglindă are la bază sinestezia. Pornind de la declarația „N-am văzut niciodată cum arată o floare în oglindă” (p. 29), oglinda fiind simblolul realității închipuite, autoarea discută semnificația culorilor în actul cunoașterii frumosului din natură: „Culorile scot la iveală frumusețea vieții. De noi depinde să alegem nuanțe frumoase.” (p. 29). Iată câteva adevăruri ignorate de cititorul/ trăitorul/ cunoscătorul comun:

– „Galbenul întărește mintea celui care îl poartă; îl iluzionează că dreptatea e galbenă” (p. 30);

– „Movul care vrea să devină lila trebuie să își tempereze impulsivitatea.” (p. 30);

– „Misterul se pierde în tonuri de gri. (…) Griul doar își imaginează gri. Nu crede în ceilalți, pentru că nu crede în el.” (p. 31);

– „Idealurile au culoare verde. Doar la exterior; în interior, idealurile sunt turcoaz. Sunt rupte din nori.” (p. 31);

– „Albul se naște alb și moare, adesea, negru. (…) În oglindă, albul n-are pete, pentru că oglinda le ascunde.” (p. 32).

La finalul Poveștii în oglindă, vom înțelege că floarea de hârtie care „a înfruntat vântul (destinul – n. n.); s-a oprit să se vadă, să se citească” (p. 33), adică să se cunoască, este o metaforă-simbol al sinelui cunoscător.

Iată o autoare care propune un mod inedit de cunoaștere a lumii și a sinelui, printr-un algoritm de viață trăită prin simțuri și culori.

20 decembrie 2020

DUHUL IRONIEI

Prof. Dr. Const. MIU

Noua carte semnată de scriitoarea Florica Bud – DUHUL OCEANELOR RECI (Editura Neuma, Apahida, 2020) – incumbă o poezie intelectualistă, autoarea, prin scriitura sa, solicită din partea cititorului avizat, așa cum apreciază domnul acad. Ioan-Aurel Pop (notând pe coperta a patra a cărții în discuție), „un efort intelectual notabil, la îndemână doar celor care și-au construit cultura generală la vreme și în școli bune și care, în plus, au dobândit sensibilitate pentru cuvântul măiestrit pus în pagină.”

Sub aspect compozițional, volumul are trei părți: Mă înfășor în tristețea Esterei, Ascult vocea universului și Slovele mâinilor împreunate.

Trăsătura definitorie a scriiturii doamnei Florica Bud (detectabilă și în romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi), care este recognoscibilă și în Duhul oceanelor reci este ironia.

Firul narativ al primei părți (căci volumul în discuție are un vădit fir narativ),polarizează în jurul sculptorului „armand iosipescu dindeal”, care primește o telegramă „să cioplească statui cu masca femeilor”. Ironia fină vizează expeditoarea, nimeni alta decât Evropa : „căzută din senin, fără a fi dat semnale, că va aduce cu ea/ comanda specială, scrisă zurliu, în mod stopic telegrafiată. Ea vine dinspre evropa  nesigură că ne-am aliniat la rând, / cuminți azi, când avem burta plină de e-uri și alte potroace…” (p. 8).

Autoarea realizează un portret caricatural reprezentativ pentru una dintre statuile-femei: „…femeia din colțul Naționalului/ să fie trupeșă, un fel de chiriță, deși satira nefiindu-i pe plac, / regizorul și viziunea o vor mai mult martiră, arzând pe rug.” (p. 9). Urmează un comentariu ironic referitor la modul de plată: „să ne fie limpede, când evropa  plătește cash ori prin virament, / noi nu avem altceva mai bun de făcut, decât să privim în grup, / cum va veni plata, în ce monedă, dacă va fi integrală sau ratică/ evropa  decide cum, când și unde să se întîmple răul ori binele.” (p. 9). Dincolo de ilaritatea celor relatate, sesizăm ironia amară referitoare la faptul că noi nu mai avem puterea deciziei, ne mulțumim cu faptul împlinit, că, deh! , doar am vrut să ne integrăm în tanti Evropa  (tanti, că doamnă eu nu pot să-i spun, după felul  mojic, așa cum se comportă, considerându-se stăpână, iar noi – sclavii ei!).

Așa-zisa formă a acestor statui este una aparte. De fapt, la cerea aceleiași simandicoase Evrope, avem de-a face cu forme fără formă. În acest caz, paradoxul și ironia sunt grăitoare:  „nicio statuie-femeie din piatră să nu fie înzestrată cu vreo formă. / (…) cele făurite până azi sunt drepte, / nu au sâni, nici silicoane, este firesc, dacă damele lumii de azi/ se vor egale cu domnii în tot, în toate și în plicticoasele păcate, / atunci: jos sânii susținători ai vieții de pe toate statuile-femei.” – s. n. (p. 10). Concluzia formulată reprezintă un comentariu, în aceeași tonalitate ironică, referitor la relația bărbat – femeie: „are dreptate armand iosipescu dindeal când afirmă, cu o voce voit stinsă, / bărbații sunt entități supranaturale, nu pot să iubească femei obișnuite: / femeia – mic dejun, femeia – prânz, femeia – cină…” (p. 13).

Partea mediană a volumului Duhul oceanelor reci are titlul „capitolelor” numele latinesc al lunilor anului. Până la jumătatea „calendarului”, autoarea abordează în același registru – ironic, dublat de caricatural – mai multe aspecte:

  • „păcatele noastre ne urmează chiar și în lumea vegetală, / întâlnim iar aceleași inegalități și vechea luptă de clasă, / culegătorii d polen, loviți de pesticide și dau în petic, / devenind donjuanici, impun plantei trădarea ca virtute.” (p. 57);
  • peirates și toți eșuații, îndrăgostiții apei, fără speranțe, / neputând să accepte că ar putea să fie, chiar ei autorii/ nu vor să scrie mesajul sticlei, urmând a fi aruncată, valurile atlantice să îi devină palatul de multe decenii,  / răstimp în care ea va putea primi botezul apelor sărate…” (p. 67);
  • „mai degrabă este vorba de un potop floral, acoperământ/ numit malva moschata, mantie recolorată a pământului/ din punct de vedere anotimpic, fiind în cumpăna vremii. / luna mai, celeste și cu mine ne închinăm tuturor florilor. / ele sunt suflete chemate la festinul primăveric, noi, servi, unitate funcționând armonios, având arbitru calm natura/ nașterea a fost anunțată   înaintea erei cu zbateri polifage.” (p. 69).

În aceeași manieră ironică, având la bază motivul călătoriei, autoarea continuă aventura spirituală, într-un stil narativ-descriptiv, caricaturalul fiind nelipsit: „vom purcede în zori la drum, după primul cântat, / cocoșul de tablă va da startul călătoriei pe valuri/ vom urma  calea unduită, vrem un altfel de drum, / mersul nostru să fie săltăreț pe coamele spumice/ nu știm ce va fi, o expediție ori doar o plimbare…” (p. 75); „…avem lucruri mai urgente de făcut, / adunăm în cufere, în care au stat seculice comori, / amintiri, haine, cărți, clipele par sentimentaloide, / fascinația fiind combustibilul intern care le leagă. / vom alege semnul sub care vom porni în expediții, / anvergura sa nu va însemna nimic pentru omenire, / nici măcar pentru cei născuți sub semnele de foc, / contează doar pentru cei expuși pierzaniei pe ape, / important, pentru ziua de astăzi, pare a fi drapelul, / sub care vom naviga…” (p. 76); „vom porni din portul Constanța, de ziua copilului, / ea va fi aleasă ca data plecării (…) / (…) planul va fi respectat, (…)/ vom alege mările după cum vor hotărî cos-sirenele. / până atunci, căutăm date în bobi și colți de elefant, / sortit sau nu, vom întîlni (…) peștele-piuneză/ numele este alint, el având pioneze, în loc de solzi.” (p. 77).

Din cele relevate, reiese că se poate vorbi de un adevărat duh al ironiei      (de la cea înțelegătoare, la cea caustică), duh pe care scriitoarea Florica Bud îl stăpânește cu mare artă.