Cristina ILEA – clasa a XI-a A (LTNB)
Romanţele lui Eminescu reprezintă compendiul dramatic al unor concepţii de viaţă şi al speculaţiilor sale filozofice ameţitoare.
Romanţa “Pe lângă plopii fără soţ” reprezintă un manifest, conştientizat de toţi, mai putin ajuns la cunoştinţa fiinţei iubite: “Mă cunoşteau vecinii toţi -/Tu nu m-ai cunoscut/(…)/ O lume toată-nţelegea -Tu nu m-ai înţeles”. În primele două strofe se face constatarea şi reproşul eului liric faţă de otuzitatea femeii intelectuale, la care aspira (cu precădere romanţa îi este dedicată Veronicăi Micle), despre dragostea sublimă.
Părerea de rău din strofele III şi IV este echivalentă cu o poezie populară; sunt prezente multe elemente tradiţionaliste: moartea, nostalgia vieţii de speţă, trăirea mentală a zăcerii erotice (care poate duce şi la moarte), a împerecherii misterioase: „O zi din viaţă să-mi fi dat,/ O zi mi-era de-ajuns;”, „O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră, şi să mor.”
În următoarea strofă, Eminescu trece brusc la erotica metafizică. Dragostea reprezintă pentru el raţiunea vieţii, iar el o măreşte până la proporţiile unui mister cosmic. În concepţia lui iubita este cea care a pierdut căci, el este cel care ridică efemerul la eternitatea astrelor: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;” .
Strofa VI conţine un superlativ stilistic, modalitate prin care începe să se contureze portretul fiinţei iubite. Dacă ea ar fi răspuns dragostei, ar fi trăit prin opera eului liric, având veşnicia unei statui de marmură: „Cu ale tale braţe reci/ Înmărmureai măreţ,”. Este prezent şi laitmotivul braţelor reci, metafora stilistică ce descrie idealul feminin, acest element făcându-şi apariţia şi in alte poezii, precum sonetul „Afară-i toamnă”.
Ajuns la hotarul dintre fizic şi metafizic, poetul se scufundă în mitologie, asimilând fiinţa iubită (în cazul în care ar fi întins mâna geniului) cu zânele, divinităţi statuare ce străbat din timpurile vechi. Dragostea devine nu numai o aspiraţie spre absolut şi capătă nuanţe păgâne. Şi aici, superlativul stilistic conferă unicitate iubitei: „Un chip de-a pururi adorat”.
Romanţa părăseşte în următoarele strofe zona mitologică. Iubirea lui devine una obişnuită, nesacralizată, el aparţinând teluricului, dar totuşi, făcând din dragoste o religie: „Căci te iubeam cu ochi păgâni”. Ideile poetice sunt profunde precum aceea a unei capacităţi de a iubi şi suferi, de origine ancestrală, până la era păgână.
Deja din acest punct putem observa cum poezia trece de la mânie la sarcasm, cade în misoginism şi mâhnire, făcând procesul femeii frivole. Eul liric se deşteaptă şi ilustrează o idee shopenhauriană: amorul te face să suferi; uitându-l, suferinţa încetează. El devine nepăsător faţă de femeia vremii sale burgheze şi propune educarea ei, în poezie răsunând vibrant admonestări şi imperative.
Poza ataraxică a strofei a X-a ne confirmă filozofia geniului inaccesibil contemporanului teluric, atestând totodată un orgoliu imens romantic: „Căci azi le semeni tuturor/ La umblet şi la port,/ Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort.”
Ultima strofă aduce un ultim reproş: nevoia acută de recunoaştere de către fiinţa iubită a dragostei eului liric; numai în acest mod iubirea putea fi sacralizată: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.”
METAMORFOZE 