MEMORIALISTICA

unui mare singuratic

 

Prof. Dr. Const. MIU

 

             Cartea lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur (Editura Polirom, Iaşi, 2010) este o autobiografie culturală şi ideologică, a cărei valoare „strict documentară” despre şase decenii din viaţa sa, o mărturiseşte răspicat în Preambul. În cele 26 de capitole/ secţiuni ale cărţii, sesizăm, din partea unui cărturar autentic, un examen riguros de conştiinţă, care a avut parte de iluzii şi decepţii, dublate de revolte interioare, după decepţii dezarmante.

Justificarea redactării unui astfel de document este lămurită în acelaşi Preambul: „Decenii întregi de adversităţi, de contrarietăţi au lăsat, observ, urme adânci şi din cauza unei sensibilităţi temperamentale, predispusă la interiorizare şi introspecţie.” (p. 18). La ora bilanţului, aceste motivaţii aveau nevoie de un act riguros de analiză şi autoanaliză: „Să-mi lămuresc cauzele profunde ale neadaptării şi singurătăţii (…) să mă judec critic. Să-mi dau semne că, de fapt, primul vinovat pentru toate suferinţele şi erorile vieţii mele sunt eu însumi (…) Şi dacă reţin o serie de fapte (…) o fac exclusiv din motive pur analitice: mi explic cât mai precis posibil o serie de suferinţe.” (p. 10, 14). De altfel, tema acestei cărţi o constituie neadaptarea şi singurătatea. De asemenea, fragmentul reprodus relevă dorinţa de obiectivitate a autorului, subliniată în mai multe rânduri: „Amintirea unor întâmplări precise va dovedi că nu evoc decât situaţii obiective, riguros verificabile.” (p. 14).

Trebuie spus că şi acest gen de confesiuni, chiar dacă autorul se fereşte să recunoască, are o doză de subiectivism, ceea ce nu e deloc rău, căci subiectivismul este dovadă certă a manifestării eu-lui autentic. Adrian Marino dezvăluie faptul că în această carte „intenţiile mele nu sunt câtuşi de puţin <<literare>> (…) Am făcut un adevărat <<complex al confesiunii>>. Am citit atâtea literaturizări trucate, simulări ale falsei modestii, minciuni <<frumoase>>, încât pur şi simplu refuz să mai particip (…) la astfel de ritualuri literare… „ (p. 10).

Însă, faptul că a decis să dea o a doua versiune a acestor însemnări ne face să-l suspectăm pe autor tocmai de ceea ce el respinge – chipurile – categoric, şi anume subiectivismul: …această primă versiune se oprea înainte de 1989 (…) Am recitit textul anterior cu un sentiment de constrângere şi insatisfacţie. Nu numai că nu mă mai <<exprima>> cu fidelitate, dar mi s-a părut şi prost scris. Prea explicativ şi descriptiv, prea insistent şi anecdotic (…) Faptul de a fi, în definitiv, <<autentic>> nu mă consolează. Am decis deci să renunţ la această primă versiune şi să rescriu întreaga <<poveste>>.” (p.7). Având în vedere că avem de-a face cu o carte de memorialistică şi de gestul rescrierii vieţii sale de mare singuratic, credem că autorul, nemulţumit de oglinda prea subiectivă care ar fi dezvăluit-o aceste însemnări, a încercat să atenueze această imagine, cu gândul la cititorii săi postumi. Cine va citi această carte va sesiza, de la un capăt la altul al ei, atitudinea de veşnic nemulţumit, care se lamentează uneori a fi fost neînţeles de o lume refractară şi absurdă în egoismul ei.

Orice carte de memorialistică are două coordonate ale temporalităţii: timpul pierdut şi timpul regăsit, ca să ne exprimăm în termenii <<esteticii>> lui Proust. Timpul pierdut are accepţia de timp consumat, care a fost, a trecut – e timpul fizic şi cel biologic, iar timpul regăsit este unul afectiv, pe care memorialistul îl recuperează, prin trăire, pe baza memoriei afective. În cartea sa Memorii… „ficţionale” (volumul I, Editura Comphys, Râmnicu Vâlcea, 2008), George Mirea discută, printre altele, felul cum memorialiştii înfăţişează adevărul vieţii (lor), care nu trebuie cosmetizat: „Ştim exact cum a fost. Dăm o formă, o interpretare actuală a ceea ce a fost şi când aşezăm în pagină, amintirea mai suportă, involuntar, o <<ultimă>> metamorfoză. Ea nu trebuie să se supună adevărului obiectiv (vieţii trăite!), ci doar să nu-l contrazică, să nu-l falsifice.” (George Mirea, op. cit., p. 189-190). Chiar dacă  nu recunoaşte, Adrian Marino, prin a doua versiune a acestui op, face exact ceea ce opina George Mirea.

De la bun început, Adrian Marino mărturiseşte că anumite perioade ale vieţii sale, încărcate de un dramatism care l-a afectat, ar fi vrut să le dea uitării, însă spiritul adevărului de care e animat l-a <<constrâns>> să le evoce totuşi: „Trebuie să fac un deosebit efort de rememorare şi obiectivare (…) Sunt perioade întregi pe care aş fi dorit pur şi simplu să le şterg din memorie, să le <<uit>> (…) Vreau să fug însă de orice dramatism, de orice melodramă autobiografică (…) Rămâne însă un semn de întrebare (…) cât din dramatismul acestei perioade dificile poate fi efectiv evocat. Cu decenţă şi, în acelaşi timp, în spiritul cel mai riguros al adevărului.” (p. 21).

Adrian Marino are îndreptăţite rezerve faţă de jurnalele intelectualiste, care sunt departe de autenticitatea pe care o reclamă acest tip de scrieri: „A scrie jurnale livreşti, împănate de citate, eseistice, gen N. Steinhardt, reprezintă nu mai puţin un gen lipsit de orice autenticitate. Nu contest, de bun nivel intelectual. „ (p. 80).

Afirmaţia categorică, prin excluziune de sorginte negativă, pe care Adrian Marino o face în legătură cu memorialistica lipsită de portrete literare nu trebuie totuşi aboslutizată: „Cu excepţia Memoriilor lui E. Lovinescu, preocupate în mod esenţial de portretistică literară şi anecdote, nu cunosc o încercare similară în <<memorialistica>> română.” (p. 123). În cartea deja amintită a lui George Mirea, acesta aminteşte sau evocă personalităţi marcante ale vieţii cultural-literare: de pildă Al. Piru, Şerban Cioculescu, Gabriel Ţepelea au trecut (cum se spune: cu arme şi bagaje) în tabăra celor care până mai ieri îi oprimaseră. Din lumea literară sunt evocaţi trei oportunişti: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nina Cassian şi Nicolae Manolescu. Prima nu s-a sfiit să se afişeze alături de soţia dictatorului – „academiciana repetentă”, cum i se spunea imediat după Revoluţia din 1989 Elenei Ceauşescu –, iar la Congresul al XIV-lea PCR să-l ovaţioneze pe Întâiul Cârmaci al ţării, ca în momentele fierbinţi din decembrie 89 „a dorit ori a acceptat să ia cuvântul la Televiziune şi să atace pe cel slăvit cu o lună mai înainte, atrăgându-şi nu aplauze, ci huiduieli.” (I, p. 48).  A doua „personalitate” este o profitoare fără scrupule, căreia i se publică la Fundaţia Culturală Română (patronată de Institutul Cultural Român, al cărui director reconfirmat este nimeni altul decât H. R. Patapievici, cel care se văicărea ca o ţaţă în Piaţa Matache Măcelaru că-i e ruşine să scrie în limba română!) aventurile amoroase din tinereţe, evocate în alt fel de memorii. Reproducem câteva pasaje din cartea lui George Mirea, remarcând ironia în conturarea portretisticii: „Luasem la plecare din ţară, început de decembrie 05, şi câteva publicaţii literare. Mă preocupau (…) memoriile Ninei Cassian. Le confruntam cu <<memoriile>> mele (…) nescrise (la acea dată – n. n.), dar foarte vii şi nepurificate de duhoarea roşie în care ne-a îndoctrinat 45 de ani, Ninocika. Apoi, ne-a lăsat/ părăsit, fără regrete, şi s-a dus la <<imperialiştii>> americani. Noi, bolşevizaţi până la sânge, nu putem s-o uităm. Avem nevoie de versul ei înaripat. De scrierile ei, ca de aer. O invităm vară de vară la Neptun [pe banii cui oare?! – n. n.] (…) O premiem. Îi tipărim cu fonduri de la FCR şi mai recent de la ICR. Să-l tot fi cântat pe Stalin (…) Voluptoasa Rosinantă (aluzie la faciesul cabalin al poetei! – n. n.) delirează poziţionându-se între două falusuri dorice. Aflăm de amorul lubric în patul reginei, la Pelişor (Casă de creaţie şi… procreaţie!) cu Marin Preda (…) Am revăzut-o pe octogenara vicioasă (…), povestind doamnei Brânduşa Armanca, la TV Naţional, din trecutul ei vampiric, nocturn, în palate şi castele, ca oricare poetă comunistă, ilegalistă, ce se respectă în stil <<perestroika>>. Nu a fost întrebată şi nu a spus un cuvinţel despre soarta altor scriitori care nu au încasat premii <<de stat>>.” (I, p. 117, 118, 119). 

Nicolae Manolescu – actualul Preşedinte al USR – este „judecat” pentru oportunismul său, concludent în trei situaţii: cursul universitar, care „la a XX-a aniversare a <<Eliberării>> se transformă într-un volum intitulat chiar Literatura română de azi (în colaborare cu Dumitru Micu).” (I, p. 193), unde se vorbeşte despre literatura realist-socialistă (şi din care George Mirea va reproduce, spre ilustrare, ample fragmente); articolul infamant – Adio, domnule Goma! –, de care nu s-a dezis nici până în ziua de azi, şi în care îl „punea la zid” pe cel care a îndrăznit în 1977 să se opună făţiş regimului comunist; interviul publicat în România literară – al cărei proaspăt director devenise – cu Ion Iliescu – post mineriada din 13-15 iunie 90 – intitulat (de pomină!) el, Iliescu <<Omul cu O mare>>.” (I, p. 193).

Mai bine de jumătate din cartea lui Adrian Marino face referiri la relaţiile sale cu regimul represiv-comunist. Şi în acest caz, îşi propune „să le evoc fără nici un fel de scuze şi complezenţe. Doar cu maximă luciditate şi răceală şi cu toată demistificarea obiectivă posibilă.” (p. 227). Autorul vorbeşte despre aşa-zisa adaptare a scriitorilor la sistem/ regimul comunist. „Adaptarea presupune conştiinţa unei alte realităţi (…) Or, imensa majoritate a <<scriitorilor>>, intelectualilor, <<oamenilor de cultură>> (…) nu aveau nici pe departe această conştiinţă.” (p. 231). În acest sens, autorul distinge două categorii: cei oneşti şi oportuniştii: „La cei mai oneşti, funcţiona un cuvânt de ordine: <<Să ne scriem cărţile>>. Şi nimic mai mult (…) A doua categorie, a scriitorilor care îl <<glorificau>> pe Ceauşescu, era carieriştilor puri: <<agenţii>> cultului personalităţii.” (p. 113). Făcând referiri la această a doua categorie descriitori, Adrian Marino se opreşte la psihologia scriitorului oficial şi p ilustrează prin două „portrete”: „La Steaua (revistă literară – n. n.) trona un nomenclaturist feroce, o mediocritate proletcultistă (…), un anume vag poet de mâna a treia, un anume Aurel Rău. Parvenit etern, mare activist, deputat (la Congresul al XIV-lea PCR, din noiembrie 1989, pe postul naţional TV, acest redactor-şef de la revista clujeană Steaua îşi exprima cu nonşalanţă adeziunea pentru realegerea „celui mai iubit fiu al poporului” – n. n.), amator de <<case de protocol>> (a şi cumpărat una), prototip de nomenclaturist cultural (…) Eugen Simion – un carierist implacabil, un parvenit…” (p. 113, 331).

          Dincolo de spiritul vădit negativist faţă de regimul comunist şi, în unele locuri, aproape nihilist congenital – dar absolut îndreptăţit – în raport cu pseudovalorile vremii (înainte şi după 1989), slujitori aberanţi – şi unii şi alţii – ai regimurilor totalitar şi, respectiv, pseudodemocrat, cartea lui Adrian Marino reţine atenţia cititorilor prin rememorarea a şase decenii de existenţă a unui om, care a cunoscut, deopotrivă, iadul social şi cultural, dar şi purgatoriul, într-o Românie, la cumpăna a două milenii.

IPOSTAZE ALE EROSULUI

Prof. Dr. Const. MIU

În poeziile Odă (în metru antic) şi Leoaică tânără, iubirea, Eminescu şi Nichita Stănescu ilustrează puterea de transfigurare a erosului, care modifică raportul eu-lui individual cu lumea exterioară, dar şi forul său interior.

Poeziile aduse în discuţie relevă trei momente ale manifestării erosului:

– apariţia intempestivă a dragostei;

– modificarea raportului celui contaminat de „morbul dragostei” cu lumea, precum şi schimbările ce au loc în forul său interior;

– nevoia de ieşire de sub zodia erosului şi revenirea la starea contemplativă, respectiv perpetuarea jocului imprevizibil al erosului.

Metaforele simbol din prima strofă a poeziei Odă… („manta-mi”, „steaua singurătăţii”), ca şi registrul verbal („nu credeam să-nvăţ a muri”, „înfăşurat” „nălţam”) evidenţiază cu pregnanţă atitudinea contemplativă a eroului liric, una asemănătoare cu cea a „protagonistului” din poemul Floare albastră, abstras din contingent, pe calea reveriei şi a spiritualizării. Primele două versuri comunică acomodarea cu un nou modus vivendi, pe care nu-l consideră a fi fost posibil: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi”.

La Nichita Stănescu, primele două versuri ale poeziei Leoaică tânără, iubirea pun eul liric într-o postură inedită – aceea de victimă  a atacului făţiş al dragostei: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă”. Registrul verbal evidenţiază faptul că avem de-a face cu o acţiune premeditată : „mi-a sărit (în faţă)”, „mă pândise”, „(colţii albi) mi i-a înfipt (în faţă)”, „m-a muşcat (de faţă)”.

Dacă la Nichita  Stănescu momentul confruntării cu erosul este deja consumat (verbele sunt la un timp trecut), dar foarte aproape de evocarea lui („m-a muşcat leoaica, azi” – s. n.), la Eminescu, apariţia intempestivă a erosului (verbul la perfect simplu este elocvent în acest sens) atrage după sine nu numai uimirea (acesta este rolul lui când în poziţie iniţială de vers), ci şi sau mai ales trecerea la un al mod de a fi („băui”), care presupune acomodarea eu-lui cu această nouă „lume”: „Când deodată tu răsărişi în calea-mi,/ Suferinţă, tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare”. Construcţiile oximoronice („dureros de dulce” şi „voluptatea morţii”) au rolul de a pune în lumină schimbarea dramatică, dureroasă, ce se petrece în forul interior al eroului liric. Ca să poată accepta suferinţa dureros de dulce, acesta trebuia să-nveţe a muri spiritual.

În poezia lui Nichita Stănescu, se pun în evidenţă consecinţele atacului neaşteptat al animalului vorace: paradoxal, natura (lumea exterioară) nu se dezechilibrează, ci intră în reverberaţie, şi prin aportul erosului capătă contur, al cărui simbol – cercul ­întruchipează perfecţiunea: „Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape” (s. n.).

Versurile lui Eminescu detaliază schimbările profunde pe care le înregistrează geografia sufletului eroului liric. Evocarea suferinţelor chinuitoare ale celor doi eroi din mitologia antică are darul de a amplifica durerea mistuitoare a dragostei ce a pus stăpânire pe sinele cândva contemplativ. Afirmaţia exprimată printr-o negaţie totală (st. 3, vs. 3-4) dezvăluie imposibilitatea de a se vindeca de morbul dragostei: „Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate/ Apele mării”. Primele două versuri ale strofei a patra zăbovesc asupra stării de spirit a eroului liric: combustia erotică este totală şi relevă patima devoratoare pe care o implică erosul. Elocvente, sub acest aspect, sunt reflexivele verbelor, ca şi posesivul al meu : „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…” Întrebarea retorică din următoarele două versuri augmentează şi ea dramatismul situaţiei, intensificând sentimentul suferinţei: „Pot să mai revin luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”

Nichita Stănescu augmentează puterea de transfigurare a erosului, care prin atributele sale demiurgice redimensionează cele două lumi – cea exterioară şi cea interioară. În manieră narativă, poetul relevă felul cum acest animal de pradă – iubirea – pune în mişcare şi componentele eului (privirea, auzul), pe o altă dimensiune – verticalitatea –, sugerând prin prezenţa melosului aspiraţia spre frumos şi perfecţiune: „şi privirea-n sus ţâşni / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii”.

Dacă strofele din partea mediană a poeziei lui Eminescu pun accentul pe combustia internă a eroului liric datorată naşterii prin voluptatea morţii, partea mediană a poeziei lui Nichita Stănescu atrage atenţia asupra unui fapt inedit: re-creând lumea interioară, ca şi cea exterioară, după legile proprii, iubirea instituie, prin puterea sa demiurgică, o altă lume, care are cu totul alte atribute, fiind „un deşert în strălucire”.

Al treilea moment al „jocului dragostei” este abordat diferit de cei doi poeţi. Versurile cu iz de imprecaţie ale strofei finale a Odei… statutează dorinţa expresă de revenire la condiţia iniţială a eu-lui contemplativ: „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca sa pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” Nichita Stănescu subliniază ideea fundamentală a acestei creaţii: prin puterea sa de transfigurare, perpetuându-se ca joc imprevizibil, dragostea contribuie la devenirea întru spirit a eului individual: „… trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme…” 

 

CERTITUDINE

Const. MIU

 

Eminescu e în toate,

Eminescu e în noi,

Numele-i rostesc în şoapte,

Căci e viaţa de apoi.

 

Eminescu-i nemurirea

Dorului fără de moarte,

Eminescu e iubirea

Fiecăruia în parte.

 

Eminescu-i tinereţea

Sufletului românesc

Ocolit de bătrâneţea

Efemerului obştesc.

 

15 ianuarie 2011


POEZII

Hulya CURTAMET

clasa a XI-a A (LTNB)

 

Drumul spre tine

nu se mai termină.

Dorul ma inundă.

Grasbesc paşii,

dorul se intensifică.

Te zăresc.

Incep să alerg.

Sunt aproape,

Acum, sunt şi mai aproape.

Dispari.

Era doar fantasma

sufletului tau pur.

 

 

Adu-mă la malul tau

Şi sufletul ţi-l voi trezi.

Salveaza-mă de uitare

Şi in gândurile mele

mereu tu vei fi.

Dă-mi un rost în viaţă:

„Să fiu mereu alături de tine”.

În schimb cere-mi o stea

Iar eu iţi voi da steaua

ascunsă din inima mea.

Strange-mă in braţe

Şi păşeşte în tărâmul

meu de vis.

 

Scenariul erotic

in poeziile De ce nu-mi vii (M.Eminescu)

si De-abia plecasesi (T. Arghezi)

 

Cristina Ilea – clasa a XI-a A (LTNB)

„De ce nu-mi vii” este o poezie a dezamagirii suferite de eul liric. Opera lirica se deschide cu motivul toamnei – cadru natural dezolant care intra in armonie cu sufletul pustiit al eului liric. Intrebarile retorice ale eului liric se regasesc in strofele I, III si VI; repetitia sintagmelor sugereaza intensitatea sentimentelor de dezamagire si disperare care survin prin singuratarea dezolanta in care se afla eroul liric.

Spre deosebire de lirica eminesciana in care singuratatea este o certitudine, eul liric fiind convins ca fiinta iubita nu va veni, eroul liric arghezian este ezitant. Sentimentul general in „De-abia plecasesi” este redat de starile ambigue, lupta interioara a incertitudinilor.

Strofa a doua a poeziei „De ce nu-mi vii” reprezinta dorinta de a regasi fiinta iubita, sugerata de prezenta chemarii „vino” si folosirea la sfarsit de strofa a semnului exclamarii. Aceeasi dorinta este partial sugerata si de Arghezi, prin sugestia unei posibile intoarceri a iubitei: „Ti-as fi facut un semn, dupa plecare”;  totusi,  Arghezi  incearca sa scuze gestul sau de a nu face un semn iubitei prin urmatorul vers: “Dar ce-I un semn din umbra-n departare”. Se poate observa o pseudo-clarificare a sentimentelor in mintea acestuia.

Natura din poezia argheziana este diferita de cea eminesciana. Eminescu nu mai crede in posibilitatea fericirii iar natura este prezentata de elemente care sugereaza nestatornicia, trecerea. Toamna este considerata anotimpul sfasitului: “lanurile sunt pustii”. Arghezi nu ofera un cadru natural bogat ci se concentreaza pe exprimarea sentimentelor si incercarea de impacare cu sinele.

Natura lui Eminescu capata alte nuante in cazul rememorarii din strofa a III-a, unde acesta isi aminteste toposul in care cuplul erotic isi desfasoara actiunea. In strofa a IV-a, eul liric ridica fiinta iubita  pe un piedestal, considerand-o idealul feminin prin comparatie cu alte femei: “In lumea asta sunt femei (..)/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”, ca in urmatoarea strofa, sa o incadreze pe iubita ca pe o fiinta de sorginte astrala: “Mai mandra decat orice stea”. Arghezi pe de alta parte, nu contureaza “tabloul” fiintei iubite, si o incadreaza teluricului “Pan-ai pierit, la capat, prin trifoi.”.

Eroul liric eminescian este dezamagit de iubita care nu se intoarce, insa acesta continuie sa spere, spre deosebire de cel arghezian care este convins de inutilitatea intoarcerii iubitei “De ce-ai mai fi ramas?”. De asemenea, convingerea lui este data de hotararea cu care fiinta iubita l-a parasit, aceasta dand ascultare primului gand. Desi predomina sentimentul de ambiguitate, se poate observa si aici o usoara nota de dezamagire, sau chiar neintelegere a plecarii iubitei, aceasta opera asemanandu-se celei eminesciene.

 

POEZIA SINGURĂTĂŢII ŞI-A SUFERINŢEI

la MICHELANGELO BUONARROTI

Carmen RADU

Poezia lui Michelangelo – nevoie de absolut – este formula prin care explică / dezvăluie elementele de echilibru dintre viaţa sa şi credinţa în frumos. „Trăirile aparte ale vieţii îşi află aici un cod tradus pe jumătate: epica iubirii lipseşte aproape total, în timp ce întrebările generale extrase din faptul iubirii îşi găsesc loc de afirmare. Străbat doar regrete, dorinţi greu stăpânite, zbuciumări şi linişti cosmice cărora le găseşti înţelesul mai greu în adăncimea vieţii şi mai uşor în a filosofiei sale. Această bogăţie de sensuri, metafore, aluzii, conferă versurilor ceva din densitatea pietrei sale dăltuite.” (Michelangelo, Poezii, p.IX). „Ostenit ori hărţuit permanent de istovitoarea luptă cu materialitatea steiurilor, Michelangelo caută în fragilitatea aparentă a cuvintelor supleţea lutului şi tandreţea mulajului, dar mâinile sale, deprinse cu duritatea statui, vor tresări de multe ori însângerate în faţetele de diamant ale sonetului.” (George, Tudor, Cartea sonetului , p. 50) Începuturile poetice ale lui Michelangelo ezită între două dominante: poezia Dulcelui Stil Nou şi poezia burlescă. Dulcele Stil Nou contravenea austerităţii lui Michelangelo, dar mai ales, nu se suprapunea sufletului zbuciumat şi însingurat. Elementele Dulcelui Stil Nou  – din poezia timpurie – au fost împrumutate de Michelangelo, dar n-a intrat în sfera lui de interes aflarea paradisului existenţei prezente sau viitoare. A fost mai curând obsedat de urmările unei existenţe morale, de suprimare a tentaţiilor simţurilor. „Efortul poetului Michelangelo se consumă în a integra viaţa simţurilor în rosturile minţii, ceea ce înseamnă – într-un fel – a le lipsi de viaţă. Dar nu e nici ascet, deoarece îi este greu să se refuze artei, ale cărui rosturi sunt trezite, cultivate şi înălţate de tot ce e frumuseţe… Conştient de aceasta, poate prea conştient, poetul îşi trimite strigătele din adâncul văilor păcatului, cu vigoarea şi credinţa de fier ale puţinilor profeţi care s-au bucurat de darul teofaniei.” (Michelangelo, Poezii, p.XIII). În poezia ultimilor ani, elementele burleşti, mai mult „râsu-plânsu”, vor fi proiecţia în exterior a gustului pentru supradimensional, izbutind să realizeze mai mult o alegorie, pentru simplul motiv că ele vor fi reflecţia temperamentală a artistului şi mai puţin reflectia caracterului său, deci mai mult din solitudine decât din viaţa socială. „Aşa stând lucrurile, vechea preocupare a poeţilor Dulcelui Stil Nou, arta „di trobar” (arta găsirii), a descoperirii expresiilor fericite în poezie, care să se afle, dacă se poate, şi în rezonanţă cu muzica, lipseşte la Michelangelo. Artistul nu era făcut pentru a trăi micul spectacol al fericirii de îndrăgostit. Viaţa lui a fost un parcurs, ea nu a fost punctată cu nici un capăt de drum, care să-i permită largul respiro al celor fericiţi… Singura lui speranţă de drumeţ a fost moartea, viaţa de după moarte.” (Michelangelo, Poezii, p.XV). „Dac-ai fi fost din piatra cea mai tare, te-aş fi iubit atât de credincios, încât să mă urmezi în graba mare şi de-ai fi fost în cer te-aş fi adus jos, iar moartă-ai fi-nceput o cuvântare la plânsul şi suspinul ce-aş fi scos. Dar cum eşti vie pe pământ, nu-n sfere, Un sclav ce te iubeşte ce să spere? (…) Iubirea arde-n mine ca o pară Prin care aş ajunge şi la stele; Când uneori doresc s-o scot afară, n-am gaură atât de mare-n piele, căci altfel ar ieşi prea micuşoară, cel mai urât din lucrurile mele. E-un har în faţa ei mărturisirea: Zbori sus de tot când nu-ţi prea spui iubirea.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 54, p.34, 36.) Michelangelo şi-a dovedit, fără doar şi poate, apartenenţa în cadrul Renaşterii. Răspunsurile sale au fost sculptura, pictura, arhitectura, ingineria militară şi poezia.   Michelangelo a fost poetul poeziilor ocazionate şi nu ocazionale. Sunt poezii dedicate, sunt frânturi de suflet aşternut în calea pietrei. „Michelangelo îşi sculptează gândurile în materialul îndărătnic al lexicului cu tenacitatea desprinsă de mânuirea boceardei şi daltei.” (George,Tudor – Cartea sonetului, p.306).   Ciclul de epitafuri închinate lui Cecchino de’ Bracci (sonetele 179- 228) sunt scrise la cererea lui Luigi del Riccio – unul dintre puţinii prieteni ai lui Michelangelo, şi care va trece prin tragedia pierderii nepotului de 15 ani.  Unui singur epitaf solicitat, Michelangelo îi va răspunde cu 48 de poezii. Aceste epitafuri sunt dintre cele mai stranii din lirica lui Michelangelo. Adună în ele tema platonică a îndumnezeirii prin contemplarea frumuseţii omeneşti, viaţa ca formă a morţii, moartea – calea spre eternitate, purificarea prin durere şi sacrificiu, trupul – temniţă a sufletului, frumuseţea divină –  modelul frumuseţii naturii. „De-i drept, cum e, că sufletul trăieşte după ce-a fost de trup să se dezlege, trup dat prin sfântă lege, şi mai-nainte nu – atunci e-o bucurie; căci moartea-i hărăzeşte sfinţenie, iar naşterea, pieire. Deci, nu e rătăcire Să schimbe-orice durere în râs, pentru-ai săi morţi, oricare, când, dintre stări mizere şi trup fragil, ajunge-n pacea mare, prin ultimul său ceas, când moartea-l cere. Prietenul cel mort o bucurie, Nu întru ţărnă, ci-ntru Domnul fie.” (Michelangelo, Poezii, Madrigal 19, p.125)   „Mort sunt mai viu decât eram în viaţă şi mai scump cui mă smulse moartea; dacă i-s drag mai mult azi, moartea mea să-i placă, de cresc prin lipsă: asta-i dau povaţă.” (Michelangelo, Poezii, Epitaful 204, p.131)   Poeziile dedicate lui Tommaso Cavalieri sunt scrise în perioada celei de-a doua jumătăţi a vieţii. Nutreşte pentru acest tânăr roman adânci sentimente de afecţiune. Sonetele închinate lui sunt printre cele mai frumoase din întreaga operă poetică a lui Michelangelo, dar şi dintre cele mai frumoase ale veacului. Aceste sonete sunt „lupta” principiilor filosofice aflate în confruntare directă cu realitatea conştiinţei. Aceste sonete au reprezentat modalitatea de a-şi expune gândurile despre om, iubire, arte, natură. Sunt apogeul poeziei platonice ale artistului. „Michelangelo descoperă în Tommaso Cavalieri o fereastră către idealul suprem de frumuseţe, căruia i s-a dăruit în întregime şi pentru care a trăit într-un continuu delir al creaţiei. Scrie în aceşti ani versuri trădând o durere a fericirii, o transfigurare şi o totală uitare de sine. Luptă cu el însuşi. (…) Lupta se dă între doi uriaşi de egală putere: sinceritatea şi conceptualismul. Meditează. (…) Sfidează moartea trupească şi se înfioară la gândul morţii sufleteşti (…). Înăbuşă arsura simţurilor, îndreptat fiind către iubirea limpezită prin suferinţă. Sinceritatea este derutantă, chinul tantalic… Frumosul estetic şi frumosul moral se întrepătrund în frumuseţea unică. Frumosul izvorăşte din fântâna milostivirii… Ştie şi-o descurcă cel înţelept şi-atotpătrunzătorul…” (Michelangelo, Poezii,  p.XXI.) Pentru Michelangelo iubirea reprezintă un mijloc de reîntoarcere în eternitate, prin contopirea destinului, voinţei şi-a suferinţei. Mărturisirea adevăratelor simţăminte – în câteva scrisori adresate lui Tommaso – este greoaie, anevoioasă, motivul fiind firea lui refractară mărturisirilor directe.

„Intensitatea trăirilor îl înspăimântă şi-l aruncă pe orbita interpretărilor metafizice ale unui simplu eveniment afectiv.” :

„Trăiesc din însăşi moartea mea divină,

preafericit c-o soartă neferice;

cel ce nu înţelege cum, aş zice

în focu-n care ard şi pier să vină!” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 56, p.38.)

O prietenie de 30 de ani. „Această prietenie, căreia Tommaso Cavalieri îi  răspundea cu deferenţă a ţinut peste trei decenii, până la moartea lui Michelangelo, la care Cavalieri a asistat în calitate de executor testamentar. Tot el i-a închis ochii…” (Michelangelo, Poezii,  p.XXII.)

Poeziile ultimei părţi a vieţii sunt dominate de prietenia pentru Vittoria Colonna (1492-1547), marchiză de Pescara, poetă strălucită a epocii. Marchizei îi dedică unul din strălucitele sale sonete:

„Artistul genial un gând nu are

ca marmura în ea nu-l încapă

cu prisosinţă! Drum spre el îşi sapă

doar mâna ce dă minţii ascultare.

Si-n tine, doamna harurilor rare,

râvnitul bine, răul ce mă-ngroapă

se-ascund. Dar arta, ca să mor, adapă

speranţa mea doar cu urmări contrare.

N-au vină frumuseţea sau iubirea,

dispreţ, cruzime, tot ce-mi este parte,

că răul mi-e sortit, că laolaltă

tu porţi în piept şi viaţa şi pieirea

şi că bicisnicul meu geniu arde

ieşindu-i numai moarte de sub daltă.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 151, p.105.)

Vittoria Colonna i-a inspirat lui Michelangelo o iubire spiritualizată, contribuind la adâncirea lui în religiozitate. Sunt poezii scrise la bătrâneţe, sub aripa morţii, sunt poezii care ajung să renege trăiri anterioare, sunt poezii din care transpare o religiozitate severă, profundă, chinuită şi chinuitoare, o energie intensă şi aspră pe care până şi ruga o mărturiseşte:

„Sosi, pe-o mare prinsă în furtună,

viaţa mea, cu-o barcă-aproape spartă,

în portul ce păcatele nu iartă

şi nu primeşte decât fapta bună.

Văd bine că grreşit-am împreună

şi eu şi fantezia mea deşartă,

ce idol şi monarh făceau din artă

şi tot ce mintea-şi vrea spre rău, nebună.

Iar azi când merge spre două morţi, din care

de una-s sigur şi mă paşte alta,

iubirea, vană ieri, und’ mă va duce?

Nu-mi dau odihnă nici pensula, nici dalta,

ci doar Acel ce pentru-mbrăţişare

spre noi desface braţele pe cruce. ” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 285, p.173.)

Cioplitorul în marmură va fi sculptat în miezul sufletului, în binele şi răul unui trup ce adăposteşte sentimente. Sunt anii în care artistul numai râvneşte cunoaşterea prin intermediul frumuseţii, nici a operei de artă, nici a trupului omenesc. Sunt anii în care cunoaşterea vine din moarte:

„Nu înţeleg, Doamne, vârsta verde

cum vrerea, dorurile şi iubirea

se pot schimba când bătrâneţea vine.

Câştigă sufletul  când lumea-şi pierde…

Nu-i între moarte şi-artă împăcare:

în ce să-mi pun speranţa, cum e bine?” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 283, p.172.)

„Nu pot gândi la Tine şi în faţă

să nu-mi apară-nchipuirea morţii,

prin care arta piere, pier şi genii.

Dar de mai viu, cum alţii cred, în viaţă,

viaţă voi da artei, urmând sorţii,

slujindu-Te prin multele-mi smerenii.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 284, p.172.)

Vittoria Colonna va modela în sufletul lui Michelangelo, prin această prietenie spirituală, aşa cum artistul şlefuia piatra. „Pentru Michelangelo, Vittoria Colonna este o entitate în ordinea lucrurilor divine (151-153, 236, 239), de o elocvenţă virilă sau chiar dumnezeiască. Femeia transpare rar sau pur şi simplu nu există.” (Michelangelo, Poezii, p.XXXI.).

După moartea Vittoriei, Michelangelo scrie şi distruge o mare parte din scrieri, renunţă la publicarea volumului de poezii. Nu-şi va vedea „numele adunat pe-o carte”.

Pentru viaţa pe care a trăit-o, Michelangelo a plătit preţul sacrificiului, a crezut că poezia îi va da mai multe răspunsuri decât piatra.

LA MORMÂNTUL lui ADRIAN PĂUNESCU

Cristian NEAGU

Academii, biblioteci, condeie,

Ornaţi cu doliu simboluri şi lucrări…

Din măreţia FLĂCĂRII de ieri, ultima scânteie

S-a transferat fitilelor de lumânări.

Iată că pe pământ nu mai avem de toate

Pământul de fapt ne are pe toţi,

Şi nu există recurs la sentinţa de moarte,

Există doar certitudinea neiertătoarei morţi.

Maestre drag… dascălul meu de vers,

Nu mă gândeam să-ţi scriu aşa devreme

Poemul despărţirii fără sens,

La trecerea-ţi spre umbrele eterne.

Se murmură prohod la Torda, Trăsnea, şi la Ip,

În munţii Iancului buciumul emite nostalgic

Echivalentul morţii spirituale-n acest anotimp,

Şi-n evidenţele de Bârca e minus un localnic.

E greu, şi-n plus ne este şi mai greu

Pierzând repere, idoli, spirituale rude,

Căci astăzi tu maestre, depus la ateneu,

Eşti plâns de gloatele sărace şi flămânde.

Pe aleea de la Bellu, Bacovia acordă nuanţe

Unui soare exploziv la început de brumar

În cinstea celui care azi, ne spunem condoleanţe,

Şi ne-a fost (cu tot deranjul) geniu naţional.

Oglindite-n ochii plânşi, lumânările aprinse,

Fac posibile ecouri printre crucile pustii

Iar mulţimea-nlăcrimată legănând braţele-ntinse

Îţi cântă: „La adio tu,” cel plecat dintre cei vii.


concursul literar ARIPI DE DOR, ediţia a VI-a, 2011

Redacţia revistei METAMORFOZE din Medgidia organizează concursul de creaţie literară ARIPI DE DOR, ediţia a VI-a, 2011.

La concurs, pot participa elevi şi studenţi, la secţiunea: poezie.

Doritorii, pot trimite grupaje de 10 poezii, în trei exemplare (tehnoredactate în word, font: ARIAL 11), pe adresa redacţiei, cu menţionarea:

PENTRU CONCURSUL LITERAR

„ARIPI DE DOR”

 

Revista METAMORFOZE

Str. SCARLAT VÂRNAF nr. 2

905600 MEDGIDIA

Jud. Constanţa.

Lucrările vor fi semnate cu un moto, care se va regăsi pe Fişa de concurs a participantului. Aici, vor fi trecute datele personale (nume, prenume, adresa, e-mail, data naşterii, şcoala sau facultatea unde activează), eventualele premii la alte concursuri literare, colaborări la reviste literare.

TOATE DATELE SUNT OBLIGATORII !

Lucrările şi plicul ce conţine CV-ul, vor fi introduse în alt plic, acesta fiind expediat pe adresa menţionată, până pe data de 8 aprilie 2011 (data poştei). Plicurile sosite după această dată nu intră în atenţia juriului!

Câştigătorii vor fi anunţaţi în timp util, spre a participa la festivitatea de premiere, ce va avea loc în cadrul SERBĂRILOR METAMORFOZE, în  data de 4 iunie 2011.

Ora şi locaţia vor fi anunţate din timp, pe blogul revistei:

http://metamorfoze.woprdpress.com

Redacţia revistei METAMORFOZE în parteneriat cu sponsori locali, va acorda premii.

 

INTEGRAME PENTRU DAME

Const. MIU

 

– Fe-te-lor, ia-ui-te! silabisi Brânduşa Sumaru, vădit emoţionată de surpriza făcută de cei trei colegi.

Câteva femei, mai curioase din fire, se repeziră spre măsuţa unde cea entuziasmată tocmai desfăcea al doilea pachet.

Pentru florile noastre, de la cei trei grădinari! citi cineva inscripţionarea de pe tortul de ciocolată.

– Bravo lor! strigă altcineva.

– Ia-ia, ia, să vedem, p-ălalalt au scris ceva? vru să ştie alta.

– Da, dragă… Ne-au dat şi notă… Sunteţi de nota zece! scrie pe tortu de şarlotă.

Cea care citise inscripţionarea pe al doilea tort era Anda Ţăranu, o blondă spălăcită, ce se închipuia a fi femeia fatală, căreia toţi bărbaţii ar trebui să-i cadă la picioare.

Egoismul acestei femei era cunoscut şi recunoscut de toată lumea din universitate. Voia cu tot dinadinsul să i se recunoască merite pe care nu le avea, ci poate doar le visase. Avea o plăcere diabolică, atunci când un coleg venea şi se căciulea la ea, pentru o semnătură, absolut necesară şi contra cost – faimosul plic –, în vederea demarării unui proiect cultural. Făcuse pe dracu-n patru şi convinsese conducerea Senatului că numai ea este capabilă să preia şi să controleze acest departament aducător de resurse financiare pentru instituţie.

Titlul ştiinţific de doctor îl obţinuse prin trafic de influenţă şi arta de a desface picioarele, căci „Femeia – le explicase ea apropiatelor sale – e înzestrată de mama natură cu paranteze, care trebuie desfăcute.” Drept e că în cazul ei, de atâtea aşa-zis exerciţii, picioarele semănau mai mult cu două acolade, dar ei nu-i păsa; se desfăceau şi asta era de ajuns ca să mai obţină ceva.

În egoismul ei cras, Anda Ţăranu ajunsese să nu suporte ca vreo colegă să fie mai bine îmbrăcată ca ea. Luată în vizor, aceea era pur şi simplu desfiinţată, prin aceeaşi încrengătură de intrigi şi turnătorii.

Nu puţini erau cei care cunoşteau trecutul său „glorios”. Fusese, în celălalt regim, secretară la Casa Pionierilor şi de atunci tăia şi spânzura: nicio activitate nu se făcea, fără ştirea ei, iar la începutul anului şcolar mai aproba înfiinţarea câte unui alt cerc, însă numai după ce primea „mici atenţii”. Dacă ea era de acord, apostila pusă pe hârtie de director era doar o formalitate. Prinsă că face bişniţă cu blugi, cafea video-uri şi valută – recompense primite de soţul, medic ginecolog, „băieţii cu ochi albaştri” au forţat-o să semneze un „angajament de colaborare” şi ca bonus pentru comandant câte o noapte de amor sălbatic, ori de câte ori era chemată la raport.

– De data asta, ne-au dat gata! remarcă Ana Buricu, nevenindu-i să creadă de ce-au fost în stare colegii lor, mai cu seamă Aurel al ei, care nu se dădea în vânt după zilele de opt martie. „Adică de ce voi, femeile, să fiţi mai cu moţ şi să aveţi ziua voastră şi noi, bărbaţii, să fim nişte caraghioşi? Să avem şi noi o zi a noastră!” se revolta bărbatul. Şi de fiecare dată mergea împreună cu Mircea Dicu – naşul lor – la Valerian Dospitu şi jucau poker până dimineaţa. „Se spune că ziua bărbatului, a lăsat Dumnezeu să fie în fiecare zi!” încerca Ana să-l consoleze, de fiecare dată, când pierdea la cărţi. „Glumă tâmpită, comenta înciudat Aurel, scornită – cred – tot de una ofticată, care-a dorit să fie ea deasupra!…” „Şi ţie nu ţi-o fi plăcând?!” „Dacă n-ai mai trăncăni ca o ţaţă, n-aş mai avea migrene!…”

– Cum, dragă, Aurel nu ţi-a zis nimic de gestu lor? făcu neîncrezătoare Brânduşa.

– De la un mort, tot mai scoţi o beşină, da de la mutu meu – ba!… Mai acu vreo două săptămâni, l-am întrebat aşa, într-o doară, dac-a auzit că se organizează ceva de op martie, da, s-a făcut că n-aude şi s-a dus, cum are obiceiu, cu naşu la Valerian, ca să piardă la poker.

Când apărură băieţii, aşa ca din întâmplare, în sala de festivităţi a universităţii, femeile se repeziră să-i pupe. Se îngrămădeau, care mai de care s-ajungă mai repede în faţă. Nimeni nu băgase de seamă că Mircea Dicu venise şi cu soţia. Abia după ce se mai potoliră, în entuziasmul lor debordant, îi dădură şi ei atenţie, însă mai mult de complezenţă, că – de – doar soţul ei era şefu’ tuturor.

– Cum ai făcut, de l-ai dresat aşa bine pe nărăvaşu tău? vru să ştie Anda Ţăranu, în timp ce-i întindea o cupă cu şampanie.

– L-am învăţat pe soţu meu să protejeze animalele de menajerie, răspunse ţâfnos Victorina Dicu. Şi-i întoarse spatele.

– Las-o, fato, în plata Domnului, nu-i mai da atâta atenţie, că nu merită! o sfătui Brânduşa. Nu vezi ce s-a băşicat?!

– Da, ce-ai cu ea, de-ţi stă în gât?… Doar a recunoscut un adevăr: bărba-su doar protejază femeile, nu lucrează, că nu e în stare!

– Am aflat că şefu’ nostru de catedră n-a pus nici un ban pentru chestia asta. Doar şi-a dat acordu… Alcineva a fost cu ideea-asta năstruşnică. El e cel de-al treilea grădinar, care a semnat şi textele sunt tot ale lui. Şi arătă cu mâna spre un colţ de sală.

Anda se uită spre colţul acela de sală, unde un bărbat aşeza lumea pentru  poze. Era Florin Bratosin, profesor la Litere. „Dom-nu-le pro-fe-sor, cre-deţi că fe-me-i-le-as-tea or să ne iu-beas-că vreo-dat?” psalmodiase pe nas Mircea Dicu, în ziua când Bratosin îi dezvăluise planul său de a organiza un opt martie surpriză. „Mai bine, prin gestu-ăsta le facem să-şi dea seama că le preţuim”, replicase organizatorul. Femeia se duse glonţ spre Florin Bratosin şi-ncepu să se pisicească.

– Vai, Florine, ce cool eşti azi!… Şi surpriza voastră, de fapt, a ta, accentuă femeia, m-a dat gata… Se vede că retragerea aureliană dintre colegi ţi-a priit, încercă Anda să lege o conversaţie.

Bărbatul nu răspunse pe moment şi observă că cea din faţa lui era îmbrăcată ţipător: eşarfa galbenă de la pălăria croşetată distona cu bluza roz, ostentativ decoltată, spre a se vedea sânii obraznici, şi cu ciorapii mov, iar fusta de un verde prăzuliu nu atrăgea atenţia decât prin crăpătura generoasă; la urechi avea nişte clipsuri grosolane, viu colorate, dar de proastă calitate, luate de la Avon.

– Îndrăzneşti să intri cu mine în vorbă?! se miră omul.

– Ce te-a apucat? se răţoi Anda, căci nu se aştepta la o asemenea replică. Eu vin să te felicit şi tu te porţi ca şi cum aş fi una de pe stradă!

– Tu ai spus… Te-ai dat de gol!

– Câtă neobraăzare! se revoltă ea.

– Dar neobrăzarea ta de a duce vorba de colo-colo despre mine?… Şi telenovelele scornite şi colportate la toate fufele din universitate? De-astea nu-ţi aminteşti?

– Zău, dacă-mi aduc aminte să fi zis eu ceva despre tine! se jură cea care se simţea ofensată.

–          Înseamnă că ai creieru-n chiloţi!

*

Florin Bratosin îşi aminti că într-un an, de Florii,

Continuă lectura