poeme de Justin DUMITRU

o mică istorioară de familie

aveam 9 ani când am venit cu olivia acasă

şi ne-am făcut temele împreună.

mama ne aducea ciocolată şi prăjituri cu

vişine, iar eu scriam lecţia de data trecută.

apoi ne-am jucat pe consola terminator, celebrele

console chinezeşti ale copilăriei noastre şi

tu mă băteai de fiecare dată. mă enervam şi scoteam

caseta şi strigam remiză.

înainte să ne cheme la masă mi-ai cerut un şerveţel

pe care ţi-ai imprimat perfect conturul buzelor,

ştergând tot luciul acela roz, asortat perfect cu

pălăria franţuzească şi cizmuliţele îmblănite.

 

după câteva zile l-am găsit jos lângă birou.

am mângâiat cu degetul forma ondulată şi lipicioasă,

după am desfăcut din ramă o poză de la serbare

şi l-am pus în ea, presat de un carton în spate,

l-am aşezat la loc de cinste, chiar sub o poză

cu taică-miu tânăr cu pletele ude suflate de briza mării.

l-am privit zile, poate chiar săptămâni, conturul buzelor

tale, arta feminităţii, ceva nou pentru mine. era, dacă se

poate spune, o introducere în studiul erotismului tentacular.

cel care îţi smuceşte inocenţa şi îţi pune în loc un colibri,

căruia tu îi decizi libertatea şi captivitatea.

dragostea e un colibri. în sec. XXI eu nu îi dau drumul

decât în armură de kevlar. pe cât de mulţi colibrii răvăşiţi

pe atât de mulţi condori planând în cercuri hipnotice.

 

olivia, buzele tale, conturul perfect, şerveţelul acela,

buze, contur, şerveţel, olivia, perfect.

 

tata l-a văzut târziu, şoşotea cu mama ceva prin bucătărie,

iar eu ascultam atent, după care am intrat ca şi când nu aş

fi auzit nimic şi am întrebat ceva legat de mate.

 

într-o zi voi fi un om foarte fericit

cu toată nebunia de a nu regreta nimic

voi zâmbi politicos oricăror factori incisivi ai stresului

şi inima va şti singură când să-şi otrăvească poftele

 

într-o zi voi scrie pe clădirile publice îndemnuri optimiste

ca acel pacifist care a scris pe filiala de bancă:

,,şi tu meriţi! eşti minunat!”

logică tristă: nu trebuie să fii minunat ca să meriţi,

ci trebuie să te minunezi de cum se obţin acum meritele

 

trebuie să fii iluzionist şi nu numai

trebuie să calci pe tendoanele celor care se

căsnesc să supravieţuiască în plină glorie a ultrajului.

înţelegi? trebuie să îi prăbuşeşti pe cei slabi

ca un călău gustând sângele cald, proaspăt de pe mâna vânjoasă

a execuţiei.

 

într-o zi voi arunca dintr-un aerostat petale de trandafir

peste cartierele ucigaşe, peste cămine abandonate

de jos se vor ridica la cer lampioanele luminoase ale unor

copii care îşi construiesc case din lego,

speranţe din scobitori, fericirea pe stomacul gol.

şi ochii lor vor fixa acele luminiţe de încurajare pe bolta

cerului senin. palmele le transpiră şi tremură de emoţie.

râd şi aclamă ploaia de petale la fel de caldă şi liniştitoare

ca lacrimile părinţilor stoarse pe ascuns.

 

dar într-o zi vor fi nişte oameni foarte fericiţi.

 

când vrei să salvezi

nu poţi striga să nu sperii mulţimea

şi faci semne de undeva din afara

acţiunii. în disperarea de a percepe

cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,

terifiată de fumul apocaliptic de deasupra

mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa

valului negru de fum toxic.

îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi

născocesc noi metode de productivitate,

îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,

iar tu speri într-o agitaţie patologică

la minunea de a fi observat (în final)

cineva ochii tăi lucioşi

oglindind surâsul unei guri de foc

care înghite nesăţioasă

atâta indiferenţă.

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s