o mică istorioară de familie
aveam 9 ani când am venit cu olivia acasă
şi ne-am făcut temele împreună.
mama ne aducea ciocolată şi prăjituri cu
vişine, iar eu scriam lecţia de data trecută.
apoi ne-am jucat pe consola terminator, celebrele
console chinezeşti ale copilăriei noastre şi
tu mă băteai de fiecare dată. mă enervam şi scoteam
caseta şi strigam remiză.
înainte să ne cheme la masă mi-ai cerut un şerveţel
pe care ţi-ai imprimat perfect conturul buzelor,
ştergând tot luciul acela roz, asortat perfect cu
pălăria franţuzească şi cizmuliţele îmblănite.
după câteva zile l-am găsit jos lângă birou.
am mângâiat cu degetul forma ondulată şi lipicioasă,
după am desfăcut din ramă o poză de la serbare
şi l-am pus în ea, presat de un carton în spate,
l-am aşezat la loc de cinste, chiar sub o poză
cu taică-miu tânăr cu pletele ude suflate de briza mării.
l-am privit zile, poate chiar săptămâni, conturul buzelor
tale, arta feminităţii, ceva nou pentru mine. era, dacă se
poate spune, o introducere în studiul erotismului tentacular.
cel care îţi smuceşte inocenţa şi îţi pune în loc un colibri,
căruia tu îi decizi libertatea şi captivitatea.
dragostea e un colibri. în sec. XXI eu nu îi dau drumul
decât în armură de kevlar. pe cât de mulţi colibrii răvăşiţi
pe atât de mulţi condori planând în cercuri hipnotice.
olivia, buzele tale, conturul perfect, şerveţelul acela,
buze, contur, şerveţel, olivia, perfect.
tata l-a văzut târziu, şoşotea cu mama ceva prin bucătărie,
iar eu ascultam atent, după care am intrat ca şi când nu aş
fi auzit nimic şi am întrebat ceva legat de mate.
într-o zi voi fi un om foarte fericit
cu toată nebunia de a nu regreta nimic
voi zâmbi politicos oricăror factori incisivi ai stresului
şi inima va şti singură când să-şi otrăvească poftele
într-o zi voi scrie pe clădirile publice îndemnuri optimiste
ca acel pacifist care a scris pe filiala de bancă:
,,şi tu meriţi! eşti minunat!”
logică tristă: nu trebuie să fii minunat ca să meriţi,
ci trebuie să te minunezi de cum se obţin acum meritele
trebuie să fii iluzionist şi nu numai
trebuie să calci pe tendoanele celor care se
căsnesc să supravieţuiască în plină glorie a ultrajului.
înţelegi? trebuie să îi prăbuşeşti pe cei slabi
ca un călău gustând sângele cald, proaspăt de pe mâna vânjoasă
a execuţiei.
într-o zi voi arunca dintr-un aerostat petale de trandafir
peste cartierele ucigaşe, peste cămine abandonate
de jos se vor ridica la cer lampioanele luminoase ale unor
copii care îşi construiesc case din lego,
speranţe din scobitori, fericirea pe stomacul gol.
şi ochii lor vor fixa acele luminiţe de încurajare pe bolta
cerului senin. palmele le transpiră şi tremură de emoţie.
râd şi aclamă ploaia de petale la fel de caldă şi liniştitoare
ca lacrimile părinţilor stoarse pe ascuns.
dar într-o zi vor fi nişte oameni foarte fericiţi.
când vrei să salvezi
nu poţi striga să nu sperii mulţimea
şi faci semne de undeva din afara
acţiunii. în disperarea de a percepe
cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,
terifiată de fumul apocaliptic de deasupra
mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa
valului negru de fum toxic.
îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi
născocesc noi metode de productivitate,
îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,
iar tu speri într-o agitaţie patologică
la minunea de a fi observat (în final)
cineva ochii tăi lucioşi
oglindind surâsul unei guri de foc
care înghite nesăţioasă
atâta indiferenţă.
