TĂCEREA DIN CUVINTE

CARMEN RADU

Judecata de aici

 

Moto: „Mor poveşti, se nasc poveşti

Numai sunt şi numai eşti

jumătatea unui zbor

ucis de dor”

George Ţărnea

 

Rădăcina iubirii noastre –

cochilie de melc

izgonită

din paradisul marin…

 

între viaţă şi moarte-

nisip de clepsidră…

între rai şi iad

măsura cu care

am dăruit

şi primit

viaţa…

 

purgatoriul meu?

e tăcerea

de tine.

 

 

Dezlegare de timp

mi-a curs timpul

ca o lacrimă

pe obrazul lui Dumnezeu…

Inima tăiată felii

am dat-o îngerilor

pentru aripi.

 

Lacrima n-a făcut minuni

iar îngerii

aveau o aripă frântă…

 

Arsura rugăciunii

m-a izgonit în viaţă.


Reclame

MELANCOLICUL NELINIŞTIT

 

Prof. Dr. Const. MIU

 

               De la un capăt la altul al plachetei de versuri semnate de Mihai Sultana Vicol – Melancolia mea cerească (Editura Muşatinii, Suceava, 2008) – sesizăm tectonica unui suflet de poet veşnic neliniştit.

Sunt autori care, abordând o asemenea tematică, îşi etalează zbuciumul, iar la sfârşitul cărţii se liniştesc. Ei, bine, în cazul lui M. S. Vicol, frământarea sufletului său atins de morbul iubirii devastatoare e la fel de intensă şi nu scade din intensitate nici la sfârşitul volumului: „Inima-mi este soră geamănă cu neliniştea, / melancolia mea cerească abia de mai poate  să-i/ rostească numele scris pe poarta raiului.” (p. 38).

Dintre obsesiile poetului, amintim, mai întâi, voluptatea suferinţei, de sorginte dostoievski-ană: „Gura-i o rană prin care cuvântul geme/ inima e născătoare de iluzii şi de haos.” (p. 6) sau „Chem moartea care-mi este prietenă de viaţă/ şi chin, duşmănit mă las de al ei întuneric./ (…) o veşnică tristeţe mă-mpinge-n dureri, / Femeia (…) / nepăsătoare îmi şterge numele din inima ei.” (p. 15).

               Poezia care ilustrează pe deplin obsesiile şi frământările acestui îndrăgostit, care iubeşte fanatic (după cum mărturiseşte într-un loc: „Credinţa mea în tine/ e ca a întâilor creştini” – p. 19) capătă forma unei rugi: „Doamne, iartă-mi neputinţa/ de nu-ţi sunt credincios pân la moarte. / (…) // Dar tu, Doamne, mi-ai dat patimi, / să iubesc mai mult femeia/ decât icoana ta// (…) mi-ai dat gura să-mi blestem/ chinul tău de a fi cunoscut femeia. // (…) Doamne, dă-mi pedeapsa/ de-a fi stâlpuit pe cruce pentru al / meu păcat de a iubi pântecul femeii.” (p. 20, 21). Conştientizând acest păcat de a fi iubitor de pântec de femeie, poetul îşi salvează sufletul, mai cu seamă că se nevoieşte ca un nou Simeon Stâlpnicul (prăznuit de Biserica noastră la 1 septembrie al fiecărui an, dată la care începe calendarul bisericesc).

Continuă lectura

Gânduri

de Marian Ciuraru

 

în noapte  alerg ca o nălucă,
cu fruntea plină de sudoare,
iubirea, parcă-i o poruncă,
iubirea -i taină izbitoare.

iubirea-i tot ce am mai sfânt,
e o mică floare ce răsare
în veci de veci pe-acest pământ,
ca şi o rază a unui soare.

umblu doar noaptea, mă feresc
de blânda rază a lunii,
şi văd spectacolul ceresc 
pe bolta-ntinsă a lumii.

văd sus pe cer steluţa mea,
sclipeşte şi m-aşteptă
iubita mea, stai nu pleca 
când norii se arată!

dar vai, un roşu sângeriu
brăzdat-a ceru-n zare,
acum totul e pustiu,
acum iubita-mi moare!

o, capul meu , ce te-ai plecat
în urma despărţirii,
sub ‘cel pumnal însângerat
ce-a luat locul iubirii?  

Continuă lectura