UN POET CONTEMPORAN CLASICIST

Prof. Dr. Const. MIU

 

 

Constantin Ghiţă este unul dintre laureaţii concursului de creaţie literară Vara visurilor mele, obţinând menţiune la ediţia a X-a, 2011.

Cartea semnată de Constantin Ghiţă – Cugetări sub clar de lună (Editura Amurg sentimental, 2011) are parte de o prefaţă şi o postfaţă – una mai anostă ca cealaltă, în sensul că autorii lor se autocomunică (într-un soi de narcisism literar), în loc să comunice semnificaţiile poemelor ce alcătuiesc volumul, demonstrând în felul acesta de ce au ales – unul să-l prefaţeze, celălalt să semneze postfaţa. Prefaţa  semnată de un oarecare profesor Gr. Hampu este o compunere şcolărească, şi aceea mediocră. Postfaţa se vrea, în opinia semnatarului – Eugen Cojocaru –, un pamflet  la adresa celor care promovează o „literatură nocivă, a sexului şi a spurcăciunilor instinctuale, imorală şi insalubră, în care mulţi autori (…) arată cât de jos sunt pe o ipotetică <<scară>> a sănătăţii mentale.” (p. 115). Unei astfel de pseudo-poezii – crede prefaţatorul i se opune lirica de tip clasicist a lui C. Ghiţă.

Primul aspect pe care îl putem sesiza în acest tom este cultivarea cu precădere a poeziei în forma fixă a rondelului. Bunăoară, în Noi l-am avut pe Caragiale, poetul dă o replică unui alt confrate, care tot într-un rondel regreta că     n-avem un Mollière să şfichiuiască moralitatea de ieri şi de azi a societăţii noastre. Replica lui C. Ghiţă e pe măsura creaţiei maestrului Doru Lazăr, versurile relevând ironia înţelegătoare: „Astăzi, renasc la unison, / Din vechi potăi de haimanale, / Printre naivi şi Mangafale, / Mojici cu ştaifuri de salon…// Cât ne lipseşte Caragiale!…” (p. 28).

Al doilea aspect cu privire la tomul în discuţie este acela că putem să-l socotim pe Constantin Ghiţă drept poet al toamnei şi al nocturnului.

Fie că iau forma rondelului sau cea a sonetului, poeziile dedicate anotimpului galben au acea melancolie tipic eminesciană: „Când pe sub norii cenuşii, / Trec păsărele călătoare, / Se-aşterne toamna peste vii // (…) În vraja plină de candoare, / A crizantemelor ruginii, / Te-aştept iubito, iar să vii, / Să vezi cât de fermecătoare// Se-aşterne toamna peste vii.” (p. 21) sau în Sonetul toamnei „Tot mai firave raze aurii/ Răsar greoi în orizontul blând, / Vestind posac, venirea în curând, / A doamnei cu miresme ruginii.” (p. 107).  În alt loc – Când se aşterne toamna… –, tonul nostalgic justifică preferinţa pentru acest anotimp, care în plan afectiv este dorit a fi eternizat: „De câte ori se-aşterne pe-alei/ (…) // Un freamăt inima-mi cuprinde/ Şi cald noian de nostalgii/ (…) // De-ai fi eternă, toamnă dragă, / (…) Eu ţi-aş rămâne viaţa-ntreagă/ Şi-n veci, cu versul, slujitor.” (p. 38-39).

A treia secţiune – Sub clar de lună – îl relevă pe autor ca poet al nocturnului. Pe un ton vădit nostalgic, rememorarea îi facilitează autorului aducerea în prim-plan afectiv a unei nopţi de august, alături de fiinţa iubită, „decorul” fiind specific clasicizant: „A fost noaptea mea frumoasă, / Mii de greieri îşi struniră/ Violinele târzii/  Când pe boltă răsăriră/ Policandre mii şi mii. // Raza lunii, furişată/ Prin dantela din perdea, / Trimetea vraja ei toată/ Peste-ntreagă fiinţa ta.” (p. 93).

Toamna este anotimpul propice creaţiei, destinul poeţilor fiind legat tot de acest anotimp al abundenţei: „Se tânguie toamna cu frunzele-n vânt/ (…) Când basme de-aramă se-aştern pe pământ/ Şi ocrul surâde- tablouri. // (…) Din vii curg poeme-n culori de rondel, / Strângând veşnicia-ntr-o clipă. // (…) În nopţile tandre, când luna, visând, / Inspiră-a poeţilor soartă.” (p. 111).

Din cele arătate până aici, reiese o evidenţă: Constantin Ghiţă este un poet contemporan, a cărui creaţie de factură clasicistă salvează sufletul cititorului iubitor de frumos.