TEOLOGIA ICOANEI

Prof. Dr. Const. MIU

Idealul creştinismului este Sfinţenia. Esenţa acesteia este de natură spirituală. Concepţia ortodoxă despre perfecţiunea frumosului uman se concretizează în imaginile sfinţilor pictaţi pe icoane din lemn sau sticlă: „În aceste imagini există, pe de o parte – o asemănare cu realitatea; pe de alta – o depărtare de ea, spre esenţial, ideal şi spiritual.”1) Aspectul acesta îl întâlnim în versurile lui Coşbuc, din poemul Nunta Zamfirei: „Şi-avea o fată, – fata lui -/ Icoană-ntr-un altar s-o pui/ La închinat.” Recunoaştem în aceste versuri, care definesc metaforic idealul de frumuseţe feminină, prezentat în termeni superlativi, elemente aparţinând teologiei icoanei.

Aşa cum închipuie poetul idealul acestui tip de frumos, nu se poate face distincţie între sacru şi profan. Estomparea graniţei dintre sacru şi profan este dată, pe de o parte de turnura imperativă a versurilor citate, iar pe de altă parte de construcţia specifică fabulosului basmelor, care uzitează de superlative stilistice calitative. O asemenea construcţie transpare şi din primele două strofe ale poemului eminescian, Luceafărul: „A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărăteşti,/ O preafrumoasă fată./ /Şi era una la părinţi/Şi mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele.”

Să observăm că portretistica celor două fete de împărat este mai aproape de cea a fabulosului basmelor, în sensul că se pune accentul pe unicitate. Dacă la Coşbuc această idee este reliefată prin intermediul repetiţiei („Şi-avea o fatăfata lui” – s.n.), la Eminescu, aceeaşi idee este scoasă în evidenţă, mai întâi, la nivel gramatical, cu ajutorul pronumelui nehotărât „una” („Şi era una la părinţi” – s.n.), iar apoi folosindu-se un superlativ stilistic de ordin calitativ („Şi mândră-n toate cele”). Să mai spunem că în versurile lui Eminescu, fondul de basm este mai accentuat, ideea de unicitate a fetei de împărat fiind pusă în valoare prin câteva „formule” specifice basmului: „A fost odată ca-n poveşti,/ A  fost ca niciodată” (s.n.).

Sub aspect teologic, în cele două poeme Frumosul este înfăţişat iconic, căci icoana este „semnul vizibil al unei realităţi invizibile.”2) În Sensul teologic al Frumosului, Nichifor Crainic opinează că „Frumosul este începutul tuturor lucrurilor.”3) Pentru ambele fete de împărat, „începutul” este unul al unei idile, în poemul coşbucian concretizate cu fericitul eveniment al matrimoniului, în cel eminescian fiind circumscrisă Frumuseţii care „poate fi cugetată sau trăită în epectază…”4) numai de către Hyperion.

Continuă lectura

Reclame