ARTA ÎNCIFRĂRII MISTERULUI

Prof. Dr. Const. MIU

În abordarea prozelor care alcătuiesc volumul Cutremur în aer (editura StudIS, Iași, 2018), semnat de doamna Ștefania Oproescu, trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la manifestările straniului, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autoarea posedă arta încifrării straniului, în sensul că mai la tot pasul  graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „La început, a crezut că i se năzare când a văzut crucile mici de piatră semănate pe tot islazul, și acolo unde cosise, și acolo unde cosise, și acolo unde iarba era încă în picioare. Cred că preotul vrea să mute cimitirul – s-a gândit – și a pus crucile drept semne, cât am dormit eu (…) Cosea atent, să nu strice tăișul când, ocolind o tufă de măceș, a tras o brazdă mai lungă, iar coasa a trecut printr-o cruce ca printr-un abur, fără nici un zgomot. Uluit, a lăsat coasa jos și a început să pipăie pietrele presărate peste tot, dar nu erau decât umbre fără consistență. <Am dormit sub nuc, apoi m-a bătut  și luna asta plină în cap, își zise. Iaca, nu credeam când ziceau unii că poate să te lovească damblaua, ori de la nuc, ori de la luna plină. Dacă-i așa, să cosim atunci, măi tată, până se duce urâtul pe pustii…> Trăgea cu sete brazdele mari.” (Cosind prin cimitir, p. 121).

În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „Am ieșit pe ușa magazinului, ca pe poarta dintre două lumi. Am mers pe sub umbra iluzorie a câtorva castani mutilați și aproape uscați din fosta Grădină Publică, al cărui natural a fost amputat și înlocuit cu proteze hidoase și inutile (…) Pe drumul spre casă, (…) se aude slujba de duminică, potențată prin stația de amplificare, vălurind aerul cu miros de salcâm înflorit (…) Mă așez pe o bancă la umbră și ridic ochii spre cer, acolo unde știam că se împletesc de mulți ani coroanele arborilor purtători de nostalgii biblice (…0 Așteptam albul pur al florilor, profilat pe cerul albastru, așa cum știam că arătau salcâmii înfloriți, care rezemau dealul din spatele casei copilăriei mele (…) Ceva ce era pe cale să  închege clipa aceea în memorie, s-a sfărâmat ca o oglindă, în care cineva a aruncat o piatră.” (Să scuturăm salcâmii, p. 153-154).

În raportul de care aminteam (aparenţă – esenţă), se merge de la real spre imaginar, încât se ajunge la conturarea a două tipuri de real – unul al personajului, celălalt al autorului, cel care contemplă primul tip de real –, iar prin alăturarea acestor două categorii, acestea contrastează. Acest aspect este elocvent în Femeie cu batic: „Mă întreb ce mă ține aici și îmi dau seama că sunt atrasă de o femeie de la masa cea mai apropiată, femeie ce care nu se potrivește nici cu timpul, nici cu locul în care se află (…) Mănâncă singură, cu sfințenie pentru bucate. O desprind din cadru și o așez la masa ei din bucătărie. Îi recunosc gesturile, doar că aici stă cu coatele atârnate în aer (…) Mică și slabă, nu se încadrează în diemnsiuni. Masa pare prea înaltă și scaunul prea scund, ca să-i ofere tihna mâncării. Văd două tablouri, transformate în două holograme suprapuse. În spate un Breugel cel Bătrân, <Joc de copii>. Refuz asocierea cu alte picturi în care este exagerată veselia mesenilor. În față, un N. Grigorescu: <Coliba din pădure>. Sau <Casă țărănească> a lui Corneliu Baba. Mi-ar fi plăcut să pun în spate un Botticelli, dar nu-l văd prin hărmălaia nestăpânită. Femeia cu batic, reală, se suprapune peste un tablou modern, cu amestec violent de culori și linii contorsionate, care-mi provoacă amețeli… (…) Martoră la istoria care tocmai se scrie, prea devreme s-o înțeleagă, prea târziu s-o trăiască, femeia care a terminat cuminte de mâncat, își aranjează gândurile în oglinzi de tăceri (…) Chelnerul mă trezește din halucinații (…) Decid să-mi salvez femeia din tablou. Închid ochii, o decupez și o duc în curtea ei, în casa ei. O ajut să se dezbrace de de hainele bune, trudită cum este, ca după o zi lungă de muncă la câmp. De aici, o las să se descurce singură.” (p. 130, 132-134).

Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea privirii, devine animat, provenind parcă dintr-o realitate paralelă, un rol important avându-l estetica priviriii. Aşa se întâmplă în Omul care punea blacheuri : „Din mirarea aceea te-ai înălțat, și acum, dacă te ridici puțin pe vârful adfucerilor aminte. Ajungi să privești spre afară, pe fereastra boltită a bisericii, prin sticla ei vălurită de vreme, sau poate cristalul ochilor tăi s-a aburit în cearcănul golului din jur (…) La capăt de drum, sub poalele unui deal, scundă, năpădită de iarbă, printre copaci noduroși, acoperiți de licheni, casa goală privește speriată, prin geamurile neșterse la timp, la blocul hrăpăreț din poarta ce stă s-o înghită (…) De cuierul prins de ușa care desparte două camere, o bluză înflorată, uitată acolo de vara trecută, privește patul care mai păstrează forma celei care a dormit în el mare parte din ani.” (s. n., p. 145).

Modalitatea aceasta de încifrare a straniului, pe raportul aparență – esență realul glisând în imaginar, cele două categorii confundându-se amintește de tehnica folosită în prozele semnate de Artur Silvestri, în volumele Perpetuum mobile și Apocalypsis cum figures.

 

Reclame

DELIR APOLINIC

Prof. Dr. Const. MIU

 

              Sub aspect structural, noul volum de versuri semnat de Ştefania Oproescu – Delir în curcubeu şi alte poezii (Editura Valman, Focşani, 2009) se remarcă prin simetrie: 21 de creaţii au titlul culorilor curcubeului (câte trei pentru fiecare culoare), iar alte 21 nuanţează „stările delirante” ale precedentelor.

               În volumul de faţă, există o serie de poezii în care vom recunoaşte implicarea eu-lui liric (în acest caz se poate vorbi de o poetică a privirii), iar o altă serie are ca modalitate de construcţie teatralitatea, în manieră soresciană (mai cu seamă în volumele Apă vie, apă moartă şi Ecuatorul şi polii), mesajul poetic luând, în acest caz, forma unui aşa-zis „reţetar”.

Dacă avem în vedere titlul cărţii şi conţinutul celor două serii de creaţii, putem opina că delirul nu este unul dionisiac, pentru că nu avem de-a face cu o beţie/ risipă de culori, ci este unul apolinic şi el reprezintă şi rezumă tectonica sufletului autoarei. Dar, fie că avem implicarea eu-lui poetic, fie detaşarea acestuia – prin teatralitate–, predominant este eul contemplativ.

Atitudinea de implicare a eu-lui poetic presupune două etape: una este indisolubil legată de privire: „Am văzut/ când asfinţitul a devenit mai roşu/ decât sângele meu” (Roşu, p. 5) sau, în alt loc, – Indigo (p. 29), unde realul dublat de imaginar glisează în oniric: „Văd sângele întunericului/ cum izvorăşte din plafonul peşterilor/ locuite de lilieci orbi în lumină,/ cum se prelinge în vis/ de strugure negru aburind năluciri”; cealaltă notează trăirile, la contactul cu paleta cromatică: „Toate culorile mi-au trecut prin trup,/ mi-au respirat clipele oarbe,/ le-au înălţat până la tăria întunecată/ a viselor,/ (…) M-au rănit cioburi căzute din tăcere,/ care va despica locul trecerii (Violet, p. 17).  Dar trăirile eu-lui se prelungesc şi în plan oniric, unde se poate sesiza un fantastic al imaginarului debordant: „Visez petreceri acvatice/ veselia interzisă întoarcerii/ sufocă imaginarul până la/ respiraţia peştilor din acvarii,/ (…) Merg prin albastrul transparent/ al apei,/ (…) Din ce în ce mai statornic/ refluxul mă soarbe/ în beţia înşelătoare a cerului./ Simt albastru în cerul gurii/ dizolvând piatra acră a trezirii.” (Albastru, p. 27-28).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Continuă lectura