POEZII

Ela CRÂNGAŞU – clasa a X-a D

 

Privesc spectacolul
din pragul umanităţii.
Şi inocenţa se pierde
sub paşii plini de păcate.
Râuri de lacrimi
ne ruginesc sufletele,
voci în minţi amăgite,
aşchii ale trecutului,
înfipte-n palme candide.
Respir pustiu
de pe buzele voastre,
Învolburarea gândurilor
mă asfixiază.
Se prelinge un gând
mai bun în mine
şi cioplesc o lume

sub unghia-mi ruptă.
Am înţeles că viaţa
are un sarcasm nedorit.
Ruine

Mâini pline de cenuşa iubirii,
atât a mai rămas după ani în care
sufletele s-au jucat cu focul.
Ai plecat lăsându-mi
o cicatrice pe coapsa inimii.
Se scurge o lacrimă
pe timpanul ochiului
Acum, din tot plinul de trăiri,
au rămas doar ruine pe o foaie.
 

Renaştere tristă

Sensibilităţi, frânturi ireale,
pete într-un amalgam de culori,
zile învăluindu-mă în realitate,
deşteptând copilul din mine,
tăindu-i jugulara, oprind tic-tac-ul,
ştergând culoarea amintirilor.
În final, pe covorul vieţii,
plin de scamele zilelor triste,
stă întinsă o altă eu –
filă a unei cărţi cu vers sângeriu.

 

 

Coşmar

Şi mâinile ude
pline de lacrimi scuturate,
din suflete inundate
de iubire, amăgire,
sau greşeli fără intenţie.
Şi picioarele obosite
de atâta mers prin beznă.
Regretul din unghii
ajunge în creier.
Ne scuturăm gândurile
şi le-agăţăm pe-o stâncă
din care ies molii
cu idee de „vechi, prea vechi“
ca sa găsim vreun sentiment.
Simţi furnicile urcând
pe gâtul topit de timp
şi-ai vrea să fie un coşmar.
Mirosul conflictului de azi-dimineaţă
te face să-ţi doreşti un pumn
de ploaie în stomac,
căci e nevoie de mai multe coşmaruri
ca să-nfrunţi realitatea.
Încerci să te târăşti pe sub zile,
ca s-ajungi să zbori prin ani.

 

Poruncă

Infiltrează-te în gândurile mele de toamnă
şi transformă-te-n frunză,
să te răsfiri pe degetele şoselei,
să-ţi desprinzi un ultim sărut
de pe talpa-mi străvezie.
Apoi pleacă…
Înalţă-te-n tăria tainică
şi nu te-ntoarce nici dacă-mi învie

primăvara-n suflet

VAGONUL DE CĂRŢI

Const. MIU

Cu mai bine de o lună înainte de Crăciun, preotul Demirel începuse în acel an pregătirile pentru a merge la casele enoriaşilor cu Naşterea Pruncului Sfânt.

Cumpărase de la o papetărie harta localităţii şi marcase conturul cartierului cu enoriaşi, repartizat de protoierie. Însă, pentru că pe hartă erau trecute doar străzile principale şi cum el avea de gând să vestească marele eveniment la toate locuinţele, preotul a făcut rost de la Administraţia Domeniului Public de o altă hartă: aici erau trecute până şi fundăturile şi aleile dintre blocuri. Mulţumit de o aşa achiziţie, a cumpărat un set de creioane colorate şi a trecut la treabă. Fiecare cvartal era colorat distinct şi ca să nu se-ncurce, notase şi o legendă : fiecărui număr de la legendă îi corespundea o anumită categorie de credincioşi. Primii erau firoscoşii – cum le zicea preotul – adică primarul şi toată protipendada din primărie. Urmau pupătorii de clanţă: şeful poliţiei locale, adjunctul de la jandarmi, jurista de la spital şi administratorul de la morgă… Şi tot aşa, până la numărul doisprezece, unde notase: Şi alţii – oameni nevoiaşi.

A mai cumpărat trei cofraje cu ouă de prepeliţă. Ca să-şi dreagă glasul – îi explicase el coanei preotese. Găsise într-un almanah o reţetă care – se specifica – fusese folosită de preoţii daci pentru vocalize. Preotul Demirel trebuia s-o urmeze cu sfinţenie: trei gălbenuşe băute dimineaţa – pe burta goală –, două la prânz şi unul seara. Săptămâna următoare trebuia băut doar albuşul… Ca alimentaţie – grâu încolţit.

Cu banii strânşi de la colindat, părintele avea de gând să-i cumpere coanei Fulvina trei perechi de pantofi cu toc-cui, din sticlă de Murano. Lui Pantelică – student la Teologie şi a treia oară picat la examenul de muzică bizantină – voia să-i facă o surpriză: Moş Crăciun o să-i aducă un sistem karaoke touch – de ultimă generaţie. Va trebui doar să înveţe pe de rost manualul de utilizare, ca să-i iasă play-back-ul fără cusur… Pentru el, părintele o să se mulţumească doar cu o perucă din păr de cămilă. Văzuse câteva exemplare într-o revistă Play boy şi se declarase mulţumit.

 

În seara de Ajun, pornise la colindat, de la periferie, spre centru. La amărăşteni, dăduse rasol cu Naşterea. În schimb, la VIP-uri, se străduise, la fiecare în parte să cânte cu evlavie.

Când ajunse la colonelul Costică Ştefănescu, începu să cânte de la poartă. Văzuse luminile aprinse şi s-a bucurat, ştiind că domnul colonel avea să-l cinstească, aşa cum făcea în fiecare an, c-un uischian de la mama lui.

Trânti poarta, ca să se-audă că cineva  a intrat în curte şi începu să psalmodieze baritonal:

Naaaş-te-rea Ta, Cris-toaaa-se,

Dum-ne-zee-ul nos-truu…

 

Preotul Demirel nu avea cum să ştie că domnul colonel lăsase liberi pe cei doi dobermani. Auzind gălăgie, aceştia au venit la poartă şi au început să-i dea târcoale intrusului, mirosindu-l.  Văzând că aceştia se-nvârt în jurul lui, fără să latre, părintele îşi văzu de cântare:

Naaaş-te-rea Ta, Cris-toaaa-se…

– Marş, futu-ţi dumnezeu’ mă-ti! spuse preotul, dând cu piciorul într-unul din câini, care-l apucase de anteriu.

Când deschise uşa, colonelul Ştefănescu îl văzu pe colindător încercând să smulgă pulpana anteriului din gura câinelui.

– Cum, Doamne, iartă-mă, oi vrea părinte să-ţi mai pup icoana, dacă dumneata înjuri de cele sfinte?

– Coloneleeee! Ia câinii de pe mine, că te afurisesc şi focu’ iadului o să te ardă! strigă Demirel.

Auzind vocea stăpânului, câinii nu-l mai băgară în seamă şi dispărură în curtea largă.

– Degeaba eşti dumneata om citit, dacă dai drumu’ la câini, să mă sfâşie!

– Ce-are sura cu prefectura, părinţele? se interesă gazda, zâmbind.

– Nu râde, dom’le, că mie nu-mi arde să glumesc!

– Mie, nici atât… Hai, mai bine, să te cinstesc, ca pe vremuri, ca să-ţi treacă supărarea…

După ce dădu peste cap paharul ce-i fusese întins, preotul făcu semn că mai vrea. Sorbi dintr-o înghiţitură, se scutură zgomotos, apoi îi spuse gospodarului încruntat:

– Un intelectual de rasă nu face-aşa ceva!

– Da’, ce-am făcut, părinţele, vai de păcatele mele?!

– Ştii ceva?… Între mine şi dumneata e o mare diferenţă!

– Ia, spune, că m-ai făcut curios! îndemnă colonelul.

– Chiar vrei să ştii?

– Tot suntem la ora adevărului!…

– Între noi doi ştii ce distanţă e?… Un vagon de cărţi! se lăudă părintele.

 

Colonelul Ştefănescu îşi aprinse o ţigară. Îi umplu iar paharul musafirului său, după care îi zise apăsat:

– E adevărat… Numai că diferenţa de care vorbeai e că eu sunt în vagon, iar dumneata ai rămas pă peron, ca popa-prostu’!

motivul drumului

în operele literare

Povestea lui Harap Alb, Lostriţa şi La ţigănci

Anca NECA – clasa a X-a E, LTNB

        Toate cele trei opere literare(“Povestea  lui Harap Alb “, “Lostriţa” şi “La ţigănci” ) prezintă numeroase asemănări şi deosebiri.

           O primă asemănare ar fi faptul că cele trei  opere literare prezintă motivul drumului.

Cifra magica -trei- este prezentă în cele trei opere literare.

         In vreme ce drumurile parcurse de Harap Alb şi Aliman  sunt voluntare, drumul parcurs  de Gavrilescu este involuntar, deoarece acesta şi-a uitat servieta cu partiturila Otilia Voitilovicişi a fost nevoit să se întoarcă după ele.

        Dacă în  “Povestea lui Harap Alb” podul face trecerea spre lumea fabuloasă a Spânului, în “Lostriţa” , obiectul magic ( peştele din lemn cu valoarea unui totem pe care l-a primit Aliman de la un bătraân solomonar) şi descântecul ( pe care Aliman trebuia  să-l rostească după ce intra gol în apă, la miezul nopţii) prilejuiesc intrarea in lumea magică a lostriţei, iar în “La Tigănci“ mirosul frunzelor de nuc şi umbra grădinii l-au atras pe Gavrilescu în lumea vrăjită a ţigăncilor.

              Dacă Sfânta Duminică apelează la travesti, cu scopul de a-l ajuta pe Harap Alb, Spânul şi lostriţa apelează la travesti, cu scopul de a ademeni şi a păcăli protagoniştii.

         Harap Alb porneşte la drum cu scopul de a deveni succesorul unchiului său la tron, Aliman porneşte cu scopul găsirii iubirii pierdute, iar Gavrilescu porneste la drum cu intenţia găsirii servietei pierdute.

       Sesizăm atât in “Povestea lui Harap Alb” , cât şi in “Lostrita” prezenta botezului. Protagonistul din “ Povestea  lui Harap Alb” este botezat pentru prima oara cu numele de Harap Alb , iar fata salvata de la inec primeste numele de Ileana.

          Putem observa  în “ Povestea lui Harap Alb” , dar şi în “ La Ţigănci” un timp al rememorării     (un timp afectiv – Harap Alb îşi aduce aminte de sfatul primit de la tatăl său, iar Gavrilescu îşi aduce aminte de marea lui dragoste).

     Motivul jocului îl sesizăm atât în “Povestea lui Harap Alb” , unde protagonistul trebuie sa treacă de probele impuse de către împărat Roş, dar şi în “ La Ţigănci” , unde Gavrilescu trebuie sa numere 7 uşi şi apoi să bată. Şi Harap Alb şi Gavrilescu au de ghicit : unul care e adevărata fată a împăratului Roş , celălat are de ghicit care e ţiganca, grecoaica şi ovreica.

           În toate cele trei opere, drumurile parcurse de protagonist se realizeaza cu scopul întâlnirii sau căutării fiinţei iubite. Gavrilescu simte nevoia de rememorare a poveştii de dragoste cu Hildergard, pe care o va reîntâlni la finalul operei, Harap Alb îşi găseşte jumătatea la împărăţia împăratului Roş, fiind chiar fata acestuia, iar în cazul lui Aliman , fiinţa iubită îi este readusă de apele Bistriţei.

        În vreme ce Harap Alb este înviat de către fata împăratului Roş , Gavrilescu si Aliman după ce îşi regăsesc fiinţele iubite ( Hildergard, respectiv Lostriţa) , îşi refac cuplul erotic pe tărâmul thanatosului.

        NOTA REDACŢIEIş Desenele sunt executate de Elena LUCA (clasa a X-a D, LTNB).