CALIGRAFIA

Const. MIU

Îl găsi fumând pe casa scărilor. Stătea chircit pe ştergătorul pentru pantofi şi fuma.

–          Ce-aţi păţit, domle? V-aţi pierdut cheile de la uşă?… Sau v-a pedepsit femeia?

–          Nu răspunse la întrebări. Oftă îndelung, se ridică şi începu să se caute îndelung prin buzunare.

–          Dom Popovici, spuse musafirul, punând pe masă sacoşa ce-o avea la el, nu stau decât să-mi trag sufletul şi vă las să fumaţi mai departe.

Gazda păru că nu ia seama la ironie.

–          Cum o să plecaţi aşa repede?Mai ales că veniţi prima oară la mine!… Când veniţi la sorella, de ce nu urcaţi şi la mine, să mai stăm de vorbă/

–          Las, că stăm destul la taclale, la şcoală… Am venit să vă spun că mă cheamă Emil Târşoagă şi sunt elevul dumneavoastră, la a douăşpea de la uman…

Apucă sacoşa şi scoase din ea un cartuş de KENT şi o sticlă de whisky.

–          O mică atenţie pentru profu de mate preferat

–          Ai, domle, nu mai umblaţi cu prostii! păru supărat profesorul. De ce nu mi-aţi spus la şcoală că vreţi să v-ajut în privinţa puturosului ăluia?

–          Pereţii şcolii au urechi!… Acolo, nu facem politică de-asta, mai spuse omul, arătând spre mica atenţie.

–          Ia, faceţi-vă comod, până pun eu de-o cafea!

Musafirul alese de pe masă un ziar şi-ncepu să-l răsfoiască.

–          Flăcăul e rudă cu dumneavoastră, domnule Mironescu? se interesă profesorul de matematică.

–          E nepot de uşă de apartament! veni repede răspunsul celui care zâmbi cu subînţeles.

Vasile Popovici tocmai pusese pe masa din sufragerie tava cu ceştile de cafea, aburinde. Se uită mirat la colegul său. Ştia că acesta e un tip pontos, dar nu se aştepta la un asemenea răspuns. Aşa că insistă:

–          Vorbiţi serios?

–           Mă-sa e o mahalagioaică fără diplomă, iar ta-su e neam prost, că nici bună-ziua nu dă… Băiatun-are nicio vină, e în banca lui!… Predau la clasa lui şi, pentru că ştie că suntem amici, m-a întrebat dacă pot să-l ajut, că are bube la mate… I-am spus bancul cu Bulă, care întrebat de doctor de ce stă în pielea goală, ţinând mâinile în faţă, acela i-a săspuns nevinovat că ta-su la avertizat – La doctor nu se duce cu mâna goală!

Vasile Popovici râse cu poftă. Văzând că musafirul său se ridică şi se-ndreaptă spre uşă, se grăbi să-l oprească:

–          Unvă duceţi, domle?

–          Mi-am uitat ţigările în maşină. Eu am prostu obicei să fumez la cafea!… Mă-ntorc repede.

–          De ce nu mi-aţi spus de la-nceput?… Am eu ţigări, nu vă mai duceţi!

Îl găsi fumând pe casa scărilor. Stătea chircit pe ştergătorul pentru pantofi şi fuma.

–          Sile, dragă, eu ţi-am spus să nu mai fumezi în casă, iar tu ai luat-o de bună! îi strigă soţia, în timp ce urca.

–          La felucum urlai astă-noapte, numai bună nu era, spuse omul morocănos.

–          Ai în casă, c-or să ne reclame vecinii c-am făcut bar pe casa scărilor! îndemnă femeia grijulie.

–          Lască vin, nu mai ţipa, că nu sunt surd!

Se gândea de ce oare plecase profesorul Mironescu aşa, pe nepusă masă, foarte precipitat. „Cafea i-am făcut, ţigări i-am pus pe masă, socoti el în gând. Ce nu i-o fi convenit?… Ah, fir-ar să fie, am uitat: nu i-am dat ţigaret, că omu-ăla nu fumează ţigări fără filtru!

 

*

Doamna Bianca primise o înştiinţare, prin care era invitată să se prezinte de urgenţă la sediul Domeniului Public. S-a învoit de la şcoală şi s-a prezentat cu o jumătate de oră înainte de ora închiderii.

–          Aveţi la noi o reclamaţie, îi preciză femeia de la birou.

–          N-am reclamat pe nimeni, în viaţa mea! se apără Bianca Popovici. Sunt femeie serioasă, eu nu mă ţin de prostii!

–          Staţi liniştită, nu dumneavoastră sunteţi autoarea…

–          Dacă nu sunt eu, ce mă mai puneţi pe drumuri?! se răţoi femeia.

–          Aşa-s formalităţile, veni explicaţia.

–          Nu ştiu, dragă, ce formalităţi veţi fi având, da eu am treabă şi să reţii că m-am învoit de la şcoală, ca să vin aici…

–          Bine aţi făcut! aprobă lucrătoarea.

–          Asta-i culmea! se revoltă profesoara. Cum să fie bine, dacă voi ziceţi că am o reclamaţie, iar eu ştiu că nu sunt implicată.

–          Ba da…

–          N-am lămurit adineauri că  nu eu am făcut reclamaţia?

–          Desigur…

–          Şi-atunci, de ce mă fierbi, cucoană?

–          Vă rog, nu mai ţipaţi. Calmaţi-vă, doamnă!

Turnă apă într-un pahar şi i-l întinse.

–          După ce vă mai liniştiţi, am să vă rog să mă lămuriţi, răspunzând la nişte întrebări…

Dădu din cap că a înţeles.

–          Aici scrie că nu v-aţi consultat soţul, remarcă femeia, bătând hârtia cu dosul palmei.

–          La ce să mă consult? vru să ştie doamna Bianca.

–          Aţi depus o cerere la noi…

–          N-am depus nimic, cucoană, fii serioasă! se supără cea chestionată.

–          Aşa scrie aici

–          Da, voi nu faceţi săpături, nu verificaţi? Vă luaţi după toţi tâmpiţii, care n-au ce face şi se distrează cu reclamaţii la adresa bieţilor oameni?

–          O luăm şi noi, din aproape-n aproape…

–          Foarte bine!… Foarte bine!… Ia să văd şi eu hârtia-aia!

Se repezi şi smulse hârtia.

–    Doamne, Maica Domnului!… Doamne, Maica Domnului! exclamă profesoara, închinându-se de zor. Nu se poaaate!… Nu se poate-aşa ceva!

–          De ce vă-nchinaţi, doamnă?

–          Dumneata nu vezi ce scrie aici?… Am făcut cerere – cică – fără să consult soţul, citi ea apăsat, şi am dat banii lui de pensie pentru un acont la un loc de veci în zona centrală a cimitirului…

–          Şi?

–          Nu-i nimic adevărat se revoltă şi mai nervoasă reclamata.

–          Da de unde ştiţi?

–          Ăsta a-nnebunit de tot!

–          Cum puteţi spune-aşa ceva despre soţul dumneavoastră?

–          Las, că ştiu eu ce spun!… De când a ieşit la pensie, n-are alceva mai bun de făcut decât să reclame vecinii, pentru toate fleacurile – cele mai multe închipuite de mintea lui bolnavă!… Se vede că i-a terminat pe toţi şi acu, ca să nu se plictisească, m-a luat pe mine la ochi…

–          Îmi pare rău, s-aud aşa ceva, o compătimi femeia de la birou.

–          Da, ştii dumneata ce mă intrigă?

–          Chiar că m-aţi făcut curioasă…

–          A crezut că mă păcăleşte, dacă şi-a schimbat scrisul!

–          Nu e scrisul soţului?

–          Inepţiile debitate de el îl dau de gol!

Reclame

FELICITARE

Const. MIU

 

Luă teancul de reviste, ziare şi plicuri din cutia poştală şi, după ce intră în casă, le aruncă pe masă. „Iar a venit scadenţa la facturi! ” îşi spuse Tică Pricopsitu.

Lucra ca programator IT la o companie multinaţională şi nu se putea plânge de salariu, însă în afară de îmbrăcăminte şi alimente, tot ce-şi cumpărase, inclusiv maşina, fusese luat pe credite de la trei bănci, care la vremea când încheiase contractele – numai cu buletinul –, îl ademeniseră cu o seamă de oferte care mai de care mai tentante. Toate au fost bune şi frumoase, dar după primele şase luni, a primit de la fiecare bancă înştiinţare că începând cu data cutare, dobânzile nu numai că se măresc, dar sunt şi variabile, în funcţie de cursul galopant al euro… Din acel moment, n-a mai avut linişte sufletească.

Îşi aprinse o ţigară şi începu să ia la mână plicurile, spre a pune facturile în ordinea zilelor de plată. Desfăcea plicurile, aproape automat şi se uita mai întâi la data limită a scadenţei, apoi nota într-un carnet, unde-şi ţinea toate socotelile cu „dările către stat” – cum numea el taxele şi impozitele.

La un moment dat, îi atrase atenţia hârtia grofată scoasă dintr-un plic. Pe un ton sec, era anunţat că în câteva zile avea să primească cinci mii de euro. Nu a dat importanţă scrisorii, spunându-şi  că o fi o glumă proastă a vreunui coleg de serviciu şi îi păru tare rău că n-are cum    să-şi dea seama cine ar putea fi autorul, că tare ar fi vrut să-i facă o farsă, în stilul celor filmate cu camera ascunsă.

Când a primit înştiinţarea să se prezinte la bancă, spre a-şi încasa suma de cinci mii de euro, fata de la casierie îi dădu şi un plic. Acasă, a descoperit aceeaşi hârtie grofată, pe care era menţionat:

„Banii nu implică nici un efort din partea dumneavoastră. Indiferenţa faţă de vecinii din scara blocului a culminat cu decesul vecinului de la etajul superior al blocului unde locuiţi – mort la data de…

Vă rugăm să verificaţi datele comunicate.”

 

Abia acum înţelese că era ceva serios, dar nu-şi putea explica de unde provin banii şi cine era expeditorul unei astfel de misive subversive. Cercetă cu luare-aminte atât plicul, cât şi hârtia grofată. Pe plic erau trecute numele său şi prenumele, adresa, iar în locul timbrului se vedea o stampilă FREE MAIL. Atât. Fără expeditor. Hârtia grofată    n-avea antet, ci doar dată şi o semnătură ilizibilă. Se interesă discret în legătură cu vecinul respectiv şi află că acesta decedase la data precizată în scrisoare.

A doua zi, merse la bancă şi ceru lămuriri. I se spuse că banii fuseseră expediaţi dintr-o ţară din America Latină. Din ce oraş anume şi de la ce firmă sau persoană anume nu i se putea divulga, pentru că era confidenţial. Asta era „politica” băncii!

După alte câteva luni, se trezi cu alt plic şi de pe aceeaşi hârtie grofată putu citi:

„Dacă în şase luni de la primirea prezentei veţi afla că prietenul dumneavoastră cel mai bun din copilărie, domnul (şi aici erau precizate datele personale ale individului, inclusiv numărul de telefon, seria de buletin şi CNP-ul), a decedat, cu siguranţă veţi mai primi douăzeci şi cinci de mii de euro.

Primiţi consideraţiile noastre cele mai alese.”

 

Fără antet şi fără expeditor! De astă dată rămase pe gânduri… Despre Romică Moraru nu mai ştia nimic de ani buni. Cu vădită strângere de inimă, puse mâna pe telefon şi formă numărul găsit în scrisoare. Îi răspunse soţia, care după schimbul de complezenţe, îi spuse printre lacrimi că Romică e bolnav de leucemie şi în ciuda tratamentului sofisticat urmat la o clinică din Germania, medicii sunt rezervaţi.

„Oare chiar să nu mai aibă şanse de a trăi bietul Romică?” se întrebă Tică Pricopsitu. „Şi de unde dracu’ ştiu ăştia toate astea – până şi CNP-ul omului!?”… De ce tocmai pe el l-au ales necunoscuţii-ăia, care cunosc atâtea despre el? – asta era întrebarea care-l năucea. Cu cât timpul trecea, o altă întrebare se insinua şi nu-i dădea pace: „Chiar va fi la soroc?”

Curând, uită cu desăvârşire de toate aceste întrebări – pe care uneori le considera stupide –, căci patronul său îi încredinţase o lucrare, în care avea să testeze un nou program, la care trudise mai bine de doi ani. Totul trebuia făcut „la milimetru”, cum îi plăcea să explice de fiecare dată, mai cu seamă că programul odată pornit, trebuia sincronizat cu altele de acelaşi tip, ale altor firme.

S-a bucurat enorm, în ziua când a încasat cei douăzeci şi cinci de mii de euro, zicându-şi „O fi fost Romică prietenul meu cel mai bun, dar – vorba aia – Morţii cu morţii, viii cu viii !”

Când a primit următoarea misivă – cu nelipsita hârtie grofată –, la citirea textului, l-a străfulgerat un junghi intercostal. Suma ce i se promitea era colosală:

„Dacă până în nouă luni patronul dumneavoastră moare, va trebui să vă prezentaţi la banca de acum ştiută, spre a vă deschide un cont.

Veţi încasa cinci sute de mii de euro, numai dacă până în nouă luni patronul dumneavoastră moare!

Cu cele mai bune gânduri. ”

 

Pentru moment, s-a simţit vinovat. Cum să-i dorească moartea patronului? Doar boss-ul îl plăteşte!… E drept că salariul lui era de numai cinci mii de lei, dar îi primea, nu-i dădea!… Şi mai avea şi bonusuri: prime de Paşti şi de Crăciun, ba chiar şi de ziua lui. Apoi, şi-a spus că de fapt asta e o afacere şi, în acest caz, cum învăţase de la tatăl său, trebuie să fie om de cuvânt!… Dar ce cuvânt îşi dăduse el?… Şi, mai ales, încheiase el cu cineva vreo afacere?… „Ei, asta-i acum! La ce să-mi fac eu atâtea gânduri pentru un fleac?”, şi-a mai zis Tică Pricopsitu. Nu trebuia să-şi facă atâtea gânduri negre!… Afacere sau        ne-afacere, cinci sute de mii de euro nu erau de acolo! mai ales că nu trebuia decât  să aştepte sorocul!… Cu banii ăştia, avea să-şi achite toate ratele, care-i mâncau zilele şi, după ce-şi va fi dat demisia, are să-şi deschidă propria afacere, că n-o să stea cu mâinile-n sân!

După trei zile, găsi o altă scrisoare:

„Dacă vă faceţi atâtea gânduri inutile, nu veţi mai primi nici măcar un cent!”

 

Aici, binefăcătorii săi aveau dreptate!… Unde s-a mai pomenit ca tu să nu faci nimic şi să te procopseşti totuşi cu o mare pleaşcă – un purcoi de euro!… Aşa că va fi nevoit să se înarmeze cu răbdare!… „Timpul trece, <<leafa>> merge!” , acesta fu „dictonul” care-i readuse liniştea.

După trei luni, încă o scrisoare:

„Aţi început să daţi dovadă de răbdare. Acum, vă încadraţi în standardele noastre! Succes!”

 

Alte trei luni, altă scrisoare:

„Scadenţa se apropie! Dacă aveţi răbdare şi tutun, suma se va dubla! Succes!”

Paradoxal totuşi, vestea primită nu-i cimentă liniştea: începu să fumeze mai rău ca turcii, dar pe zi ce trecea, devenea tot mai nerăbdător. La serviciu, ştiind că intrase în ultima lună, se puse la pândă: urmărea aproape fiecare mişcare a patronului şi vedea că acesta nu dădea nici un semn de slăbiciune!

Nu mică i-a fost mirarea, când sesiză că nu s-a adeverit „proorocire” binefăcătorilor săi: la împlinirea celor nouă luni, patronul său nu dădea nici măcar semne de oboseală. Era sănătos-tun! Abia atunci începu să se-ngrijoreze. Nu atât pentru sănătatea patronului, cât mai ales pentru posibila ratare a recompensei făgăduite.

Timpul trecea neiertător şi nu se întâmpla absolut nimic. Disperat, i-a dat prin gând să pună la cale uciderea patronului. O să tocmească un criminal, care să-l aranjeze.  O să-i dea douăzeci, treizeci de mii de euro, că doar avea de unde să-şi permită…

Şi-a tot aşteptat. Numai că din partea binefăcătorilor săi nu se întrezărea nici un semnal. Exasperat, a început să bată drumul la bancă, întrebând dacă au sosit nişte bani în contul său. Devenise tot mai iritat, pentru că reuşise să trateze „afacerea” cu un ins, pe care numai când îndrăzneai să-l priveşti fie şi pe furiş, îngheţa sângele în tine, iar îngrijorarea sa era aproape de paroxism. Ajunsese să bată drumul la bancă şi de câte două, trei ori pe zi. Zadarnic însă!

 

Până într-o bună zi, când primi, finalmente, mult, poate prea mult aşteptata scrisoare, cu veşnica ei hârtie grofată:

„Sunteţi un norocos! Felicitări, domnule Tică Pricopsitu!

Aţi devenit, în sfârşit ceea ce ne doream – un CRIMINAL ÎNSERIAT – un om al timpurilor moderne, cu o nouă identitate!

Banii – cei un milion de euro – vor fi viraţi în contul dumneavoastră, în termen de trei zile.

Dar numai dacă sunteţi mort!

Felicitări, domnule Pricopsitu!”