INVENTAR

Const. MIU

De când obţinuse aprobările de la Arhiepiscopie şi de la Primărie pentru cimitirul privatizat, la care visase atât, preotul Demirel nu mai avea somn. Voia ca totul să fie ca la carte!

A chemat de la Bucureşti un arhitect şi i-a spus cum vrea el să fie Casa Ceremoniilor, pe care avea s-o ridice în apropiere de Casa Parohială, poate chiar lipită, cu uşă care să dea dintr-una într-alta. Nici nu apucase bine omul să despacheteze bagajele, că preotul nerăbdător a început să deseneze pe o coală de hârtie cum avea să arate „casa” cu pricina, după ce mai înainte pusese pe masa din sufragerie un teanc de schiţe. Explicaţiile dovedeau simţ practic şi rafinament:

– Uite, domle Manlache, a început preotul să turuie, trăgând primele linii paralele, la capătul cărora scrise deasupra  unei săgeţi – CORIDOR –, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! şi indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului. Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie, mai adăugă el.

– Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul! l-a complimentat admirativ arhitectul, după ce Demirel a desenat câte un dreptunghi în stânga şi în dreapta liniilor ce închipuiau „coridorul de acces”.

Preotul mâzgăli în fiecare dreptunghi câte o cifră. În dreapta trecu 1, iar în stânga 2. Reluă aceste cifre într-o legendă, pe care o notă în josul paginii.

– Ştii ce sunt astea? Se interesă el, punând degetul în dreptul fiecărei cifre.

– Ia, să vedem ce fantezii mai ai, părinte! mimă arhitectul o curiozitate vădit exagerată.

– Uite, la număruunu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor, preciză el şi desenă apoi în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul.

– Ai, că e interesant…

– Păi, cum să nu fie!… Tot salonu-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la  ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu lu ăla micu puţa mare!

Domnul Manolache râse cu poftă.

– Am zis eu că ai fantezii!… Da, ia, zi, la număru doi ce-o să fie?

– Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu pentru priveghere.             Sala va fi la fel de mare, ca la număruunu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.

– Ai că te iau în echipa mea, că eşti bun ca proiectant! explodă arhitectul, într-un entuziasm nedisimulat. Trebuie să dai de băut!

Pe când gazda se pregătea să îndeplinească solicitarea musafirului său, se auzi soneria de la intrare.

– Ooo, damunceşti, părinte, nu te-ncurci! Remarcă noul venit, văzând hârtiile împrăştiate pe masa mare din sufragerie.

– Naşule, proiectăm cu domnu arhitect Manlache ceea ce-ţi spusesem c-am de gând să fac: o Casă a Ceremoniilor, se grăbi gazda să dea explicaţii. Ţi-am vorbit de proiectu-ăsta, de când făceam demersurile la cimitirul privatizat. Dacă tot ne privatizăm, trebuie şi o casă din asta!

Continuă lectura

Reclame

14 CRUCI

Cristina ILEA

Cei mai grei ani ai veţţi sale trecuseră cu mari greutăţi şi frământări sufleteşti. Acum, că toate erau gata, se ridică de pe iarba umedă de rouă şi-şi îndreptă privirea spre capătul şirului de lemne, spre vârful dealului, acolo unde se afla biserica. În sfârşit, erau gata! Cele paisprezece cruci de lemn se ridicau stingher din dealul aspru către cerul senin cu neobişnuit de puţini nori. Matei, căci aşa il striga lumea, deşi numele său era cu totul necunoscut, încheiase în sfârşi socotelile cu trecutul, iar un nou capitol al vieţii sale se deschise o dată cu acea zi superbă de mai. Totuşi, o tristeţe sfâşietoare se citea în adâncul privirii sale melancolice de fiecare dată când privea spre una din crucile sale.

Preotul bisericuţei din deal sosi şi el cu un vas cu apă şi sfinţi ultima cruce, bătându-l pe umăr, prieteneşte, pe Matei. Părintele avea o barbă stufoasă, care-i acoperea mai mult de jumătate din faţă, ascunzându-i cu şiretenie vârsta. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu ochi blânzi şi albaştri ca cerul amiezei de mai.

-Ai terminat, Matei. Toate’s gata… mai rămâne un singur lucru de făcut, îi spuse cu o calmitate neliniştitoare.

Peste câteva ceasuri, toată zona Sovatei vuia de ştirea terminării crucilor. Unii bătrâni vedeau în acest fapt un lucru rău prevestitor, iar alţii nu băgau în seamă gestul ridicării lor, ci doreau să le vadă. Însă turiştii din zonă erau de acord cu cei mai tineri şi ardeau de nerăbdare să zărească cele paisprezece cruci ridicate una în continuarea celeilalte.

***

Cerul se înnorase spre un albastru-gri, iar soarele dispăru încet, cufundându-se în necunoscutul orizontului. Cei doi tineri care veniseră în drumeţie încă făceau fotografii crucilor şi aprinseseră o lumânare la bisericuţă.

-Andrei, mai bine am pleca, îi zori Cornelia pe tânărul care dorea să prindă cadre cât mai bune. S-a întunecat aproape de tot. Şi parcă mai şi picură…

-Mai stai puţin, aproape am terminat, îi spuse cu o voce gravă. Am nevoie de acest editorial.

Peste câteva minute, începuse să plouă de-a binelea astfel că terenul devenise atât de mocirlos încât nu au reuşit să coboare dealul cu bine. Cornelia se impacienta pe cât întunericul şi ploaia se ascuţeau mai mult.

-Ţi-am spus… dar nu ai vrut să asculţi, îi tot repeta fata.

-Taci! strigă Andrei, punându-i mâna la gură. Se aude ceva!

Se strecurară lângă nişte copaci, aşteptând în tăcere necunoscutul, dar cu ochii ţintă la acele bucăţi de lemn ce străluceau parcă şi în întuneric, când, deodată, văzură în faţa ochilor o siluetă neclară care se apropia cu paşi repezi de ei. Rămăseseră încremeniţi, fără să scoată niciun sunet atunci când silueta era la trei paşi în faţa lor. Un scârţâit scurt întrerupse liniştea ploii, iar un felinar se aprinse luminându-le chipurile: în faţa lor se afla un bărbat înalt, neîngrijit, cu un felinar aprins în mâna dreaptă.

-Aveţi nevoie de un adăpost? Uneori, seara poate fi foarte periculos aici.

Tinerii se uitară uimiţi când la bărbat, când unul la celălalt. După câteva clipe de schimb de priviri neînţelese, Cornelia rupse tăcerea:

-Da. Ne-a prins ploaia. Ar fi bine dacă am avea unde să ne adăpostim.

-Atunci, veniţi cu mine. Cabana mea este în apropiere.

Ce faci? Îi şopti Andrei.

Ce este bine, se smuci din strânsoarea puternică a fotografului. De ce spuneţi că este periculos? Există vreun criminal în zonă pe care poliţia nu l-a prins, sau tâlhari?

-Hmmm…, se întoarse bărbatul, acestea sunt lucruri omeneşti ce, cu greu se întâmplă aici; ceea ce este cu adevărat mai periculos… este tulburarea altor orânduieli sufleteşti.

Cornelia şi Andrei au rămas imobili pentru câteva secunde. Nu ştiau dacă acest om care le lumina calea către un adăpost era întreg sau nu la minte, dar paşii hotărâţi ai tinerei continuară căutarea unui loc ferit de ploaie.

Doar fulgerele năprasnice luminau din când în când poteca şi cabana care, în ochii năpăstuiţilor, părea ruptă dintr-un film de groază. Obloanele vechi apărau pe jumătate geamurile murdare, iar draperiile deveniseră gri cu trecerea timpului. Când păşiră înăuntru, un miros greu de smirnă arsă le traversară căile respiratorii, conducându-i la o tuse seacă. Bărbatul aşeză felinarul pe masă şi aprinse focul în semineu. Deasupra flăcărilor se afla un mic ceaunel.

-Doriţi un ceai?

Continuă lectura

MĂŞTILE lui Adrian PĂUNESCU

 

Prof. Dr. Const. MIU

Din lista cărţilor de care dispun Fundaţia Iubirea şi Editura Păunescu, am ales şi volumul Măştile însângerate – proze scurte scrise între 1969-2001 (Editura Păunescu, Bucureşti, 2001), împins şi de curiozitate: Ia, să vedem – mi-am spus – dacă prozele scurte ale Maestrului se ridică la nivelul poeziei? Trebuie spus, din capul locului, că de la prima scriere – O maimuţă şi atâta tot – se vede mâna artistului! Îmi vine în minte dictonul latinesc „Pauca sed matura”. Comparativ cu volumele de versuri, deocamdată singurul volum de proză scurtă, prin conţinut şi tehnici de realizare, relevă cititorilor talentul incontestabil al lui Adrian Păunescu şi ca prozator. Spun aceasta, pentru că scriitorii noştri consacraţi au rămas în istoria literaturii fie numai ca poeţi, fie numai ca prozatori. Cazul lui G. Călinescu ori Arghezi sunt rarisime: la primul, istoricul şi criticul literar copleşesc romancierul şi, mai cu seamă, poetul, la cel de-al doilea, poetul e mai presus de prozator şi pamfletar. Ar mai trebui amintit, pentru literatura contemporană, mai aproape de zilele noastre, Marin Sorescu – poet şi dramaturg în egală măsură de valoroşi. Prin cartea noastră, Publicistica lui Marin Sorescu (Editura Cellina, Craiova, 2006), am încercat să relevăm faptul că publicistica soresciană nu este cu nimic mai prejos, chiar dacă istoria literară l-a reţinut deocamdată pe scriitorul născut la Bulzeşti doar ca poet şi ca dramaturg.

 

 

Proza scurtă a deceniilor 7 şi 8 a secolului trecut se bazează, în speţă, pe situaţii paradoxale, personaje groteşti şi absurde, toate acestea fiind agrementate cu umor şi ironie înţelegătoare. În cartea lui Adrian Păunescu, aceste caracteristici sunt recognoscibile şi în prozele scrise după 1989, dând astfel unitate volumului în discuţie.

Proza care deschide volumul de care ne ocupăm – O maimuţă şi atâta tot – aminteşte, nu atât prin subiect (cu toate că sunt unele similitudini), cât mai ales prin ironie şi absurd, de schiţa Gemenii, scrisă de subsemnatul, spre sfârşitul anilor ’80. Acolo, protagonistul, datorită habitudinilor, capătă trăsături ale animalului – tot o maimuţă. Aici, maimuţa capătă nu numai nume – Take – ca al stăpânului, dar prin prezenţa unor obişnuinţe comune, se ajunge – paradoxal – la substituire. Am făcut aceste precizări, în legătură cu cele două proze, ale căror autori nu aveau cunoştinţă de posibila lor existenţă, spre a se înţelege că asemănarea, fie şi parţială, este rodul intuiţiei.

Voi zăbovi asupra acestei proze, mai cu seamă că la publicarea ei în urmă cu 40 de ani, directorul de pe atunci de la România literară, George Ivaşcu, – după cum mărturiseşte autorul – „a afirmat că, o dată cu ea, se deschide un nou orizont al prozei” (p. 3).

La scurt timp după pensionare,

Continuă lectura

ŞOPÂRLA

 

Const. MIU

 

               Liviu Pitilică era îmbrăcat la patru ace. În cancelarie, fremăta de nerăbdare, să vină comisia-aia odată şi să scape de stress-ul ce-l chinuia de mai bine de o lună.

Cu mai mult de trei ani în urmă, de când se hotărâse la titlul lucrării de grad, stătea în fiecare noapte on-line, la calculator, căutând cu înfrigurare materiale, care să-l lumineze măcar pentru tema de care era mândru pentru alegere. Însă, în ciuda acestor investigaţii nocturne şi aproape detectivistice, Liviu Pitilică nu găsise măcar o frază, care să-i satisfacă exigenţele de teolog adevărat, cum îl socotea soţia, lăudându-l în stânga şi în dreapta.

Abia aştepta să scape de povara susţinerii lucrării şi să se vadă cu poetul Dima Zer, ca să-i recite ultima lui compoziţie – un poem fantastic despre o şopârlă ce se visează dragon.

Cei doi poeţi locali îşi făcuseră bunul obicei de a se întâlni săptămânal la o cafea, citindu-şi unul altuia poeziile şi filosofând îndelung pe marginea lor. Şi unul şi celălalt aveau propriile fixaţii în aşa-zisele comentarii: dacă Dima Zer vorbea despre geometria cuvintelor şi repeta de fiecare dată aceeaşi „teorie”  (al cărei unic părinte se revendica), spunând cu emfază că numai un matematician cum era el poate fi şi poet autentic, pentru că fiecare cuvânt are o geometrie interioară, venită de la geometria dorului divin, profesorul de religie, Liviu Pitilică, nu se lăsa mai prejos şi-i repeta amicului său aceleaşi fraze despre cuvintele îndumnezeite şi revoluţia negativistă în gândire, făcută de Nice, al cărui discipol se considera a fi.

După miezul-nopţii, când terminase poemul-fluviu, la care lucrase febril aproape o săptămână, se dusese în baie, spre a-l declama în faţa oglinzii. Îi plăcea teribil să-şi studieze mimica, pe care o considera definitorie pentru înţelegerea mesajului de către public. Şi pentru că cineva bătuse în ţeava caloriferului, îşi mutase „scena” în holul mare de la intrarea în apartament, unde teatraliză fiecare strofă, modulându-şi vocea, însoţită de o gamă întreagă de gesturi hamlet-iene.

     Actor trebuia să te faci, puiuţ! îi spusese admirativ soţia.

Îşi aminti că Doina îl aplaudase îndelung, din pragul sufrageriei. Venise apoi cu agenda ei – mica biblie a sufletului, cum îi plăcea ei să alinte agenda ce avea copertele în filigran auriu – şi-i ceruse un autograf. „Pentru îngerul meu blond, cu ochi nenumiţi de căprioară labişiană!” – îi scrisese el şi semnase citeţ, aşa, „pentru eternitate”.

     Mă simt onorat să scriu în biblia sufletului tău, ca slujitor preaplecat!

      Pentru mine e o noapte sfântă, dragule, că te-a luminat Bunul Dumnezeu, fiindcă prea te căzneai să scrii poemu’ ăsta afurisit!

               –  Nu afurisi, păgâna mea neştiutoare şi iubitoare,

Continuă lectura

CASCA ECO

 

Const. MIU

 

 

            La început, a vândut câteva sute. După numai o săptămână, avea comenzi din toate localităţile învecinate. Seară de seară, după ce făcea „casa”, îşi freca palmele de bucurie că, în sfârşit, a dat lovitura. În mai puţin de o lună, îi ieşiseră şi actele pe firmă şi ajunsese să aibă un lanţ de magazine în toată ţara. Afacerea mergea ca pe roate: ajunsese să fie number one  în lume.

            Avea un prieten, ofiţer la unitatea de artilerie, de la marginea oraşului. Împreună, mergeau deseori la pescuit şi chiar dacă nu totdeauna veneau cu peşte, bucuria lor erau micii şi pieptul de pui la grătar, dar mai cu seamă berea, care niciodată nu era îndestulătoare, căci lui îi plăcea să povestească şi, la poveşti, avea nevoie de udătură.

            Îşi aminti că într-o seară, ofiţerul îl sunase că ar vrea să se întâlnească la „o blondă” – aşa spuneau ei, când aveau chef de bere.

             Salut, Cosmine! Ia zi, doctoraş, merge treaba? se interesă ofiţerul.

           – I-am sunat p-ăia de la Braşov, să-mi spună dacă au vreo veste din America… Îţi spusesem acu’ o lună că am de gând să plec la o fermă din Texas.  Patronu’  are porci şi vaci şi are nevoie de veterinari… Aci nu mai merge! Un tratament, două pe zi şi aşa, din an în paşti, mă mai duc împreună cu doctoru’ Tilică, prin satele apropiate, să-l ajut la jugănit porci… Ce să-i faci, dacă n-au venit americanii, când îi aşteptau alde bunicu, o să meargă nepotu la ei!

   Şi ce-au zis?

            – Să mai aştept. Ştii că americanii-s scrofuloşi la datorie, când e vorba de acte…

           Paul Miu umplu iar paharele, ciocniră şi, după ce-şi aprinse o altă ţigară, îi zise prietenului său:

   Io zic să nu te grăbeşti cu plecatu’ !… Am ceva tare!

           Şi pentru că văzu că cel din faţa sa îl priveşte cu mirare şi neîncredere, ofiţerul continuă:

Continuă lectura

HÂRLEŢUL

Const. MIU

       Lui Gheorghe Hoancă i s-a rupt hârleţul. Se sculase înainte de răsăritul soarelui şi s-apucase de săpat pe răcoare. Avea de gând să termine gropanul până răsărea soarele. Voia să-şi facă sub streaşina casei un bazin, să aibă tot timpul apă, să nu mai care de la fântână, ca să ude în grădină. După felul cum fredona o melodie, se putea înţelege că e bine dispus şi că are chef de muncă. Săpa cu spor, scuipând când şi când în palme şi ori de câte ori lama hârleţului muşca pământul tare, icnea scurt. Intrase în groapă până la brâu. Acum scotea pământul afară mai greu. Nu-l ajuta nimeni, dar nu voia să se dea bătut. Voia să termine de săpat până nu dădea căldura… La un moment dat, auzi un pârâit surd. Ridică hârleţul şi se uită la el: era bont. Vârful zăcea lângă o vână de salcâm. Nici nu-i dăduse prin minte că rădăcinile bătrânului salcâm, aflat la o distanţă apreciabilă de casă, ar fi putu ajunge până acolo. „Asta-mi mai lipsea acu!” îşi spuse supărat Hoancă, aruncând cât colo ciotul. Nu putea să lase un lucru început şi făcut pe jumătate… Se duse de se spălă, apoi intră în casă şi se îmbrăcă în grabă.

Ieşi pe poartă fluierând. Era duminică şi prin curţile oamenilor nu începuse forfota. Câte o vită, supărată poate că stăpânul a uitat-o în plata Domnului, dădea semnal, mugind prelung, doar-doar va fi auzită şi băgată în seamă. Îi răspundea o alta, cale de câteva case depărtare, parcă mai supărată.

Se opri în dreptul unei case mai arătoase, tencuită cu ciment şi acoperită cu tablă, având grădiniţă cu flori înspre drum. „Doarme boieru, ce-i pasă, nu ca alţii, care la ora asta s-au săturat deja de muncă!…” gândi gospodarul.

-Băăă, nea Titi!… Nea Ti-tiii!…

Se-ntoarse şi luă din drum o piatră, cu care bătu în poartă. De astă dată stârni câinii de prin preajmă. Se chinui să strige mai tare, spre a acoperi hămăiturile.

Dar, când vru să renunţe şi să plece, văzu uşa de la casă deschizându-se. În prag, apăru un bărbat negricios, nu prea înalt şi cu picioarele goale. Îşi trăsese, la repezeală, nişte pantaloni, dar n-avusese vreme să se-ncheie până sus. Era responsabilul magazinului sătesc.

-Ce dracu, mă, Hoancă, nici dumneata n-ai astâmpăr? spuse negriciosul supărat, în timp ce se apropia de poartă.

-Crezi c-am venit doar aşa, să-ţi dau bineţe? întrebă Hoancă la rândul lui.

-Te pomeneşti c-ai venit să-mi ajuţi la cules caise?! se bucură Titi Benguş. Ai picat la ţanc, Gheorghe, că ş-aşa aveam de gând să trec pe la tine, să te chem… Acu, dac-ai venit şi nechemat, nu-i nici o supărare, numai s-aştepţi niţel să mă-mbrac, se rugă el.

-Bă, nea Titi, io n-am venit la caise!… Am treabă acas!… Am venit să-mi dai ceva din prăvălie…

-Ce-ţi trebe, mă? făcu foarte curios responsabilul magazinului sătesc.

-Un hârleţ.

-Acu, duminica?… Tu n-ai minte, Gheorghe!

-Ba am, şi dacă vrei, când mi-o făta, îţi dau doi pui dă prăsilă… Ai dăşchide mai repede, că n-am venit la taifas!…  Ţi-am zis c-am treabă acas

Continuă lectura

PORTOFELUL

de Const. MIU

Din pricina greutăţii, plasticul sacoşei se întinse tare-tare, iar băiatul se trezi cu „mânecile maieului” fluturând ca nişte bretele rupte, în timp ce pe jos se împrăştiase maculatura, adusă pentru acţiunea din şcoală, de colectare.

– Ce dracu’ ai făcut, mă, Cristi! se răsti diriginta, dând cu piciorul la o carte. Dacă ne vede stăpâna, o să ne pună să măturăm şcoala, zise ea fals sentenţios.

Diriginta clasei a XII-a B convinsese elevii să aducă maculatură, aşa cum făcea şi ea, şi le promisese că dacă şi anul acesta or să iasă pe primul loc, va solicita direcţiunii un calculator pentru clasă. Privind băiatul care se apucase să strângă maculatura împrăştiată, se mai linişti. Se aplecă şi ridică o carte: era cea la care dăduse cu piciorul. O luă şi după ce o lovi de podul palmei stângi, privi poza de pe copertă.

– Dacă află domnu’ Zer că l-ai dat la maculatură, o să treci la mate, când o mai fi bunica fată mare! se sperie femeia.

Cu cele şase volume de versuri publicate (o bună parte fiind scrise pe vremea când era o „sugativă notorie” – cum spunea lumea în târg), Dima Zer se credea poet, mai cu seamă de când se lăudase, arătând la cunoscuţi revista, îi răspunsese Constanţa Buzea, la rubrica Post restant a României literare, şi care îi publicase, spre încurajare, trei poezii. El uitase să precizeze însă că la revistă scriau tineri novice, care aşteptau din partea unei voci autorizate cuvinte de susţinere. Invitat sau nu, participa conştiincios la toate acţiunile Filialei USR, deşi nu era membru. Îşi dorea să fie primit, mai cu seamă că trecut binişor de 55 de ani, se gândea să-şi rotunjească pensia şi cu „suplimentul” primit de la Uniune. De aceea, nu scăpa ocazia să dea „cotizaţia” (ia, acolo, două-trei sticle de „uischiane”) unuia din „veteranii” filialei, ca să pună o vorbă bună pe lângă boss. Nicolae Motroc îi fusese şi redactor de carte la toate volumele publicate şi acceptase bucuros „micile atenţii”, promiţând, de fiecare dată, că va vorbi personal cu domnul Petcu, „Numa’ să nu baţi din palme şi să dai din pinteni, că de nărăvaş – te ştiu cum eşti –, da’ ţine cont că nu-i place!”, a mai avertizat bătrânul.

Cu un teanc de reviste în braţe, tânărul se apropie de dirigintă şi-i şopti:

– Nu cred că ştiţi, doamnă, de ultimu’ „recital” dat de poetu’ zero!…

– Ha-ha-ha! râse zgomotos femeia, ca apoi să ducă repede mâna la gură şi, privind în jur, să vadă nu cumva a fost auzită şi văzută de careva, întrebă misterios:

– Cine-a mai scornit-o şi p-asta?

– Da’ toată lumea ştie că i se spune aşa: poetu’ zero. I-am auzit pe ăia mai mari, din anii anteriori… Când l-am întrebat pe unu’, mai întâi a început să recite: „Banca era acolo…/ În parcul cu nimeni, / doar eu şi crângul cu păsări.” „Ai înţeles, fratello, ceva?” , şi, fără să aştepte răspuns, a adăugat repede: „Nici eu!”… Cică    i-ar fi zis unuia, la clasă: „Domnule, eşti un zero absolut, cum ştiu că zici că e poezia mea neînţeleasă de voi ăştia – generaţia maneliştilor –, care nu mai citiţi nimic şi vă uitaţi doar la filme decoltate, după ce adorm babacii!”

Diriginta îl apucă de braţ şi întrebă:

– Ce ziceai de ultimu’ „recital”… A mai venit la clasă „aghezmuit”?

– Nu, doamnă. S-a lăudat că are o nouă muză… La teză, semestru’ trecut, a pus scaunu’ pe catedră, s-a urcat pe el şi a început „să verse din el ultimele aberaţii” – cum spune colegul meu, Cosmin.

– O să pun problema-asta în primu’ consiliu profesoral! Promise femeia. A luat-o razna, paranoicu’-ăsta. Se crede mare poet naţional-local şi vezi, dragă, Doamne, lumea nu-l înţelege! râse ea cu poftă.

– Cosmin are dreptate. Zice că profu’ face parte din „galeria poeţilor clasici contemporani, din întâmplare încă în viaţă”… Continuă lectura