ARTA ÎNCIFRĂRII MISTERULUI

Prof. Dr. Const. MIU

În abordarea prozelor care alcătuiesc volumul Cutremur în aer (editura StudIS, Iași, 2018), semnat de doamna Ștefania Oproescu, trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la manifestările straniului, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autoarea posedă arta încifrării straniului, în sensul că mai la tot pasul  graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „La început, a crezut că i se năzare când a văzut crucile mici de piatră semănate pe tot islazul, și acolo unde cosise, și acolo unde cosise, și acolo unde iarba era încă în picioare. Cred că preotul vrea să mute cimitirul – s-a gândit – și a pus crucile drept semne, cât am dormit eu (…) Cosea atent, să nu strice tăișul când, ocolind o tufă de măceș, a tras o brazdă mai lungă, iar coasa a trecut printr-o cruce ca printr-un abur, fără nici un zgomot. Uluit, a lăsat coasa jos și a început să pipăie pietrele presărate peste tot, dar nu erau decât umbre fără consistență. <Am dormit sub nuc, apoi m-a bătut  și luna asta plină în cap, își zise. Iaca, nu credeam când ziceau unii că poate să te lovească damblaua, ori de la nuc, ori de la luna plină. Dacă-i așa, să cosim atunci, măi tată, până se duce urâtul pe pustii…> Trăgea cu sete brazdele mari.” (Cosind prin cimitir, p. 121).

În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „Am ieșit pe ușa magazinului, ca pe poarta dintre două lumi. Am mers pe sub umbra iluzorie a câtorva castani mutilați și aproape uscați din fosta Grădină Publică, al cărui natural a fost amputat și înlocuit cu proteze hidoase și inutile (…) Pe drumul spre casă, (…) se aude slujba de duminică, potențată prin stația de amplificare, vălurind aerul cu miros de salcâm înflorit (…) Mă așez pe o bancă la umbră și ridic ochii spre cer, acolo unde știam că se împletesc de mulți ani coroanele arborilor purtători de nostalgii biblice (…0 Așteptam albul pur al florilor, profilat pe cerul albastru, așa cum știam că arătau salcâmii înfloriți, care rezemau dealul din spatele casei copilăriei mele (…) Ceva ce era pe cale să  închege clipa aceea în memorie, s-a sfărâmat ca o oglindă, în care cineva a aruncat o piatră.” (Să scuturăm salcâmii, p. 153-154).

În raportul de care aminteam (aparenţă – esenţă), se merge de la real spre imaginar, încât se ajunge la conturarea a două tipuri de real – unul al personajului, celălalt al autorului, cel care contemplă primul tip de real –, iar prin alăturarea acestor două categorii, acestea contrastează. Acest aspect este elocvent în Femeie cu batic: „Mă întreb ce mă ține aici și îmi dau seama că sunt atrasă de o femeie de la masa cea mai apropiată, femeie ce care nu se potrivește nici cu timpul, nici cu locul în care se află (…) Mănâncă singură, cu sfințenie pentru bucate. O desprind din cadru și o așez la masa ei din bucătărie. Îi recunosc gesturile, doar că aici stă cu coatele atârnate în aer (…) Mică și slabă, nu se încadrează în diemnsiuni. Masa pare prea înaltă și scaunul prea scund, ca să-i ofere tihna mâncării. Văd două tablouri, transformate în două holograme suprapuse. În spate un Breugel cel Bătrân, <Joc de copii>. Refuz asocierea cu alte picturi în care este exagerată veselia mesenilor. În față, un N. Grigorescu: <Coliba din pădure>. Sau <Casă țărănească> a lui Corneliu Baba. Mi-ar fi plăcut să pun în spate un Botticelli, dar nu-l văd prin hărmălaia nestăpânită. Femeia cu batic, reală, se suprapune peste un tablou modern, cu amestec violent de culori și linii contorsionate, care-mi provoacă amețeli… (…) Martoră la istoria care tocmai se scrie, prea devreme s-o înțeleagă, prea târziu s-o trăiască, femeia care a terminat cuminte de mâncat, își aranjează gândurile în oglinzi de tăceri (…) Chelnerul mă trezește din halucinații (…) Decid să-mi salvez femeia din tablou. Închid ochii, o decupez și o duc în curtea ei, în casa ei. O ajut să se dezbrace de de hainele bune, trudită cum este, ca după o zi lungă de muncă la câmp. De aici, o las să se descurce singură.” (p. 130, 132-134).

Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea privirii, devine animat, provenind parcă dintr-o realitate paralelă, un rol important avându-l estetica priviriii. Aşa se întâmplă în Omul care punea blacheuri : „Din mirarea aceea te-ai înălțat, și acum, dacă te ridici puțin pe vârful adfucerilor aminte. Ajungi să privești spre afară, pe fereastra boltită a bisericii, prin sticla ei vălurită de vreme, sau poate cristalul ochilor tăi s-a aburit în cearcănul golului din jur (…) La capăt de drum, sub poalele unui deal, scundă, năpădită de iarbă, printre copaci noduroși, acoperiți de licheni, casa goală privește speriată, prin geamurile neșterse la timp, la blocul hrăpăreț din poarta ce stă s-o înghită (…) De cuierul prins de ușa care desparte două camere, o bluză înflorată, uitată acolo de vara trecută, privește patul care mai păstrează forma celei care a dormit în el mare parte din ani.” (s. n., p. 145).

Modalitatea aceasta de încifrare a straniului, pe raportul aparență – esență realul glisând în imaginar, cele două categorii confundându-se amintește de tehnica folosită în prozele semnate de Artur Silvestri, în volumele Perpetuum mobile și Apocalypsis cum figures.

 

Reclame

ANUNŢUL

Const. MIU

 

Rămase mirat, când îl văzu pe Pantelică intrând la el în birou, bine dispus şi frecându-şi mâinile. Nu-l mai văzuse  demult aşa.

–          Da, ce vânt te-aduce? întrebă preotul Demirel.

–          Vânt de primăvară, tată… Putem sta de vorbă puţin? vru să ştie tânărul.

–          Aşa, ca-ntre bărbaţi, cum să nu, veni imediat răspunsul. Te pomeneşti că ai de gând să-ţi pui pirostriile?… Ei, să fie-ntr-un ceas bun, da’, să ştii că-ţi zic de la bun început: n-avem bani de nuntă, vorbi preotul cu sinceritate aproape dezarmantă… Ştii care sunt priorităţile familiei – cimitirul privatizat!

–          Privatizează-l sănătos!… Iar de nuntă nu-i nevoie de bani!…

–          Aaa, înseamnă că socru-tu plăteşte toată distracţia! se bucură Demirel. Aşa socru mi-aş fi dorit şi eu… Ai, că am băiat descurcăreţ! grăi el admirativ.

–          Bre, tată, mie nu-mi arde taman acu de nuntă! mărturisi fiul.

–          Ei, bravo, aşa mai merge! făcu tatăl, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Biiine că ţi-a venit şi ţie, în sfârşit, mintea la cap! adăugă el admirativ… Însurat o să fii toată viaţa!… Iar de soacră, o să ţi s-acrească, ascultă-mă pe mine, că sunt păţit, vorbi Demirel sfătos… Mai bine să mai copilăreşti!

–          Da, tată, ai dreptate, aprobă Pantelică.

–          Şi… până una-alta, o să ai timp să prinzi şi niţel cheag… Eu aşa cred c-ar fi mai înţelept din partea ta…

–          Buuună asta!

–          Auzi, da, să nu mai fii aşa risipitor, să pui şi tu un ban de-oparte! îndemnă părintele.

–          Păi, o să fac rost de bani, n-avea grijă!

–          Cum, Pantelică, tată, tot aşa, intrând noaptea pe geam, în magazin, să mă furi?

–          Ţi-am mai spus c-aveam şi eu nevoie, ca tot omu, de bani de buzunar

–          De fapt, parcă te lăudai în noaptea aia, când m-ai speriat de moarte, că veniseşi să-mi ţii de urât, nu-i aşa?…

–          Păi, doar aşa ţi-ai putut da seama cât ţin la dumneata…

–          Eşti obraznic! se supără Demirel.

–          Nu sunt, părinte, vai de păcatele mele!… Şi ca să-ţi dai seama că ţin la dumneata şi la prestigiul familiei pentru cimitiru’ privatizat, am venit să-ţi propun o afacere…

–          Eu nu discut cu bişniţarii!

–          Stai-aşa, nu te-nfierbânta!…

–          Ia, zi, ce vrei, că n-am timp de taclale! îl luă tatăl din scurt.

–          Adineauri, mi-ai pus în vedere că tre să fac ceva, ca să scot un ban…

–          Aşa e…

–          Şi chiar nu vrei să ştii la ce m-am gândit?…

–          Dace, ai apucat să spui ceva?

–          Dacă mă iei mereu cu morala, cum să mai apuc să spun ce-am pe suflet?!…

–          Ai că te las, se îmbună tatăl, mai mult din curiozitate.

–          O să fac echipă cu prietenul meu, Cosmin, să lucrăm împreună la un proiect, se lăudă Pantelică.

–          Ei, nu mă-nnebuni, cu veterinaru?

–          Exact. Cu el, cu veterinaru

–          Tu nu ştii nimic să faci şi vrei să faci echipă cu el… Poate doar să-i cari geanta…

–          I-oi căra şi geanta, numai să ştiu că mă laşi să fiu asistentu lui!…

–          Şi dacă te-oi lăsa, tot nu-nţeleg ce-o să faci tu în echipă cu veterinaru?

Pantelică puse pe masă o sticluţă. Părintele Demirel o răsuci spe el, ca să vadă ce scrie pe etichetă: „FLU CAT”, citi el cu voce tare. O luă într-o mână, o suci şi iar o răsuci. De mai multe ori. Apoi, o trânti pe masă, în semn că nu-l interesează şi nu pricepe ce-i cu flaconul acela.

–          Ce prostie mai e şi asta? vru el să ştie.

–          Nu e prostie, e o comoară!

–          Ei, cum să fie o comoară!

–          Trei sticloanţe de whisky am dat pe comoara-asta!

–          Iar m-ai furat?

–          Cum era să încalc una din cele zece porunci?!

–          Să nu fi luat din sticlele-alea din magazia de la mini-market, că alea sunt botezate.

–          Nu, tată, că mi-au zis alde Bebe şi Angheluţă ce-au găsit în ele, când au fost într-o noapte de pază.

–          Ai găsit ce-am primit de la cununia lu Romică?

–          Ştiu eu de la ce cununie le-oi fi având?… Important e că am avut cu ce achiziţiona flaconu-ăsta!…

–          Hai, uimeşte-mă, ce puteri miraculoase are, de-a costat atât!

–          E din America…

–          Aşaaa… Şi…

–          L-a adus Cosmin.

Preotul Demirel îşi aminti că Pantelică îi spusese într-una din zilele trecute că se bucură că s-a-ntors prietenul său din America, unde fusese şi lucrase ca veterinar, la o fermă de vaci. Cu ce adunase de pe-acolo şi cu ce mai strânge de pe aici, avea de gând – cică – să se-aşeze şi el la casa lui.

–          Şi la ce-i bună chestia-asta? spuse el, arătând spre sticluţă.

–          Acolo, e la modă… Gripa felină – aşa-i zice… Cum noi am avut parte de AVIARĂ şi GRIPA PORCINĂ, ei au acu ultima fiţă –  CAT FLU, adică, pe româneşte: GRIPA FELINĂ… Aici, e un vaccin contra gripei ăsteia ce se ia de la pisici.

–          N-avem noi aşa ceva!

–          O să avem, că o să am eu grijă!…

–          Ai înnebunit?

–          De fericire, c-o să facem o groază de bani…

–          Cum aşa?

–          Păi, când o să se ducă pretenaru-ăsta, al meu, pe la oameni, să vaccineze pisicile, o să le injecteze microbu, c-a adus o doză cu aşa ceva… Iar stăpânii, când or să vadă că le mor mâţele pe capete, ne vor chema tot pe noi să le tratăm, pricepi?!

–          Poate află lumea şi dăm de dracu, Doamne, iar- tă-mă!

–          Dacă dumneata n-o să baţi toba, cum ţi-e obiceiu, n-o să se afle!

–          N-o s-o bat!… Fii pe pace, că şi eu vreau să iasă banu!

–          Ca să nu mai spun că dacă nu le dăm imediat antidotu-ăsta, de-l vezi aci, şi stăpânii or să dea colţu… Că se ia şi la om!

–          Vaaai de capu meu, în ce mă bagi! Se sperie preotul Demirel.

–          Nu te văitai dumneata că în cartierunostru nu se mai moare de câteva decenii?…

–          Aşa e…

–          Cu ocazia-asta, îţi dau o mână de-ajutor… Mai faci şi dumneata un ban grămadă cu slujbele de-nmormântare… Că-ţi trebuie bani, nu glumă, pentru cimitiru’ privatizat!

–          Tot la bani te gândeşti!

–          Da, că vreau să-mi iei de ziua mea un merţan!

–          Ne mai gândim…

–          M-am gândit eu cum o să facem… Am conceput deja şi un anunţ, pe care

o să-l publicăm în ziarele din judeţ ţi îl dăm şi pe postul teve local:

Bine-aţi venit în cartieru’ nostru! Aici, se poate muri liniştit, fără scandal între moştenitori!

Serviciile funerare de calitate sunt asigurate, la standarde UE, numai de CASA FUNERARĂ DEMIREL!

Pentru pensionari, acceptăm şi tranşe lunare, în rate.

Cei interesaţi sunt rugaţi să sune la telefon…

Eternitate

Valentina JIANU – clasa a X-a A

 

Mi-era sete. Şi cald. Şi mă sufocam. Cum se sufocă peştele pe uscat. Simţeam cum mi se uscau buzele. Mi se crăpau. Era praf. Mult praf. Şi auzeam în surdină un bocet.Încet şi totuşi tare. Trist şi totuşi nu-mi venea a plânge.

—      Trezeşte-te, Ana!

Şi mi s-au deschis ochii. Lumina m-ar fi orbit. Ciudat, nu simţeam decât o simplă plăcere de a mă uita la cer. Un cer fără nori, fără soare. Doar cer. Doar lumină. Şi m-am ridicat. În faţa mea,o fată în rochie de mireasă alerga râzând. Şi apoi disparu. Cum dispare o picătură de apă într-o zi ploiasă. Simţeam o respiraţie caldă în ceafă. Credeam că e El. Dar nu. Era un alt El. Un El cu ochii cei mai verzi. Un El urât şi totuşi frumos.

—      De ce nu-mi vorbeşti, Ana? Şi-aşa te-am aşteptat destul! Zi-mi ceva, Ana.

—      Mi-e sete.

„Sete?” Cuvântul era frică. Mi-era frică.Mi-era groază. Şi nu puteam să respir. Parcă cineva mă sugruma.

—      Ana, tu nu poţi fi însetată.

Doamne, nu puteam vorbi! Era din cauza corsetului.Trăgeam de şnururi şi nu se desfacea. Era irespirabil. Am încercat să mă ridic. Picioarele mă dureau îngrozitor. Ce pantofi frumoşi aveam. Albi,exact aşa cum îmi plăceau. Dar nu-i puteam purta. Îmi tremurau picioarele. Şi-am încercat să mă descalţ.

— Degeaba încerci, aşa ai venit, nu te mai poţi schimba.

Unde eram? Aş fi vrut să ştiu. Aş fi vrut s-o văd pe mama. Măcar o clipă. Măcar un minut. Mă simţeam aşa de singură. Şi locul ăsta era doar nisip. Atât. Nu mare. Doar nisip. Sec. Gol.

— Unii se răzgândesc Ana, şi le pare rău şi se roagă. Şi sunt iertaţi. Tu de ce nu te-ai razgândit? Tu de ce ai închis ochii şi ai zâmbit?

„Răzgândit? La ce se … Ah! Geamul, bulevardul, maşinile, oamenii, televizorul. Munca. Am facut-o? S-a terminat?”

—      Eşti blestemată. Aici, cu mine, Ana. Nu te-ai gândit ce faci? Nu te-ai rugat?

—      Nu, am spus sugrumată.

Se învârtea totul: nisip, cer, ochii lui verzi. Rochia mea. Era albă. Eram mireasă. „Dar părul meu? Ce mi-au facut? M-au tuns? De ce?”

—      Îţi pare rău?

—      Nu.

„Ba da. Dar ce-am făcut?! De ce sunt aici?”

Lumina devenea roşiatică. „ Şi bocetul?” Încetase. Era linişte. Fără vânt. Fără zgomot. Era doar el, care se juca precum un copil cu o monedă găurită. Şi se juca fără zgomot.

— Ai renunţat la tine, Ana. Puteai renunţa la oricine, dar nu la tine. Nu ştiai ce te aşteaptă. Nu-ţi pare rău. Ei nu înţeleg. Nu le-ai spus de ce. Ei te vor. Tu nu-i vrei. Nu ai încercat. Doar ai deschis un geam. Nici n-ai vazut că în copac era o pisică. Doar ea te-a vazut. Urăşti pisicile, nu, Ana?

„ Ana, Ana, Ana… Aşa mă cheamă? Aşa fusese scris? Atât am avut eu?” El pleca. Unde? Lumina devenea roşiatică. „Şi eu? Eu ce fac?” Mai bine plec şi eu. Asta a fost prima zi Dincolo. N-a mai rămas decât o eternitate.

Ceai de caramel

Alexandra ANDONE – clasa a XII-a D, LTNB

Mă aştepta destul de tăcută la masa aia oribilă  şi murdară a acelui restaurant de la parterul blocului ei. Parcă era o tăcere ruptă din cer şi lăsată să se ofilească în vaza goală de pe masă şi să apese drumul nostru spre infinit. Nu credeam, la început că în mijlocul ţipătului  absurd o să fie tot ea, cea calmă, cea cu mâinile reci şi mici, mereu îndrăgostită de soare. Zâmbetul ei, asemenea unui curcubeu mecanic, acum se scufundă în umbra ochilor albaştri, ca aripile unui fluture de cerneală, ochi destui de mari încât să mă pot privi pe mine, cel gol de cuvinte, gol de fapte, cel care a devenit un simplu om ce conta doar pentru ea!

Am înaintat cu gândul că nu mă mai priveşte, dar  paşii mei  mei s-au oprit în faţa zilei de ieri, pentru că totul se rezumă la ieri:a fost ziua în care m-am născut, ieri a fost ziua în cai re te-ai născut, ieri a fost ziua în care te-am văzut şi am pus acel pariu prostesc, ieri a fost ziua în care m-am îndrăgostit de tine ,ieri… toată viaţa  mea, a ta, a noastră a rămas plantată în umbra zilei de ieri, când tu ai spus că o să pleci. Şi dacă pleci, ce? Crezi că o să îţi simt lipsa? Nu chiar… poate că mi-aş deschide ferestrele. Le voi aprinde spre ţărm şi apoi spre larg şi atunci aş putea adormi singur pe plajă, luna devenind singura mea clipă de eternitate.De fapt o să îi simt lipsa al dracului de mult… o să îmi lipsească tot soarele pe care ea îl aducea picătură cu picătură din cafeaua arsă lăsată pe masă în fiecare dimineaţă.

Se uită la mine şi începea să îmi zambească. Începusem să mă întreb de ce, dar apoi începusem să o compătimesc pentru că ştiam ce urma. Ştiam ce vroiam … sau poate nu! Şi apoi în gândul meu sinistru se plimbă doar urma trecutului, momentul când o să îi ucid fiecare părticică din zâmbet , momentul în care o să o fac să renunţe la toate  planurile de viitor. De atâtea ori mă ameninţase că pleacă, va fugi printer valuri,  va călători şi că o să viseze cu marea, iar pe mine mă va lăsa singur cu norii, cu valurile pentru că marea le-a abandonat aşa cum ea mă abandonase pe mine. Apoi eu voi înceta să mă plâng în singurătate şi mă voi duce să o caut. Mă voi îneca, voi muri în fiecare minut şi voi învia în fiecare secundă. Voi cădea în meduze de stele şi în lună de alge, mă voi zbate şi nu o voi găsi şi în final voi întâlni neantul, unde ea, o zână mă va purta pe cai de spumă. Spuma mării! M-am trezit brusc din visul meu şi am ajuns la masa aia nenorocită unde era o faţă de masă în carouri ca prima cămaşă pe care ea mi-a cumpărat-o. Ar trebui să mă obişnuiesc să vorbesc cu ea la persoana a III-a. Acum e doar o altă ea!Scrumul lăsat pe masă făcea ca atmosfera să fie sufocantă. Nu fumase ea, pentru că ea de fel nu fumează! Dar zeii cruzi, ce au stat la masa asta nenorocită şi-au lăsat urmele. Zeus a fost dur, rece iar ursitoarele au luat firul nostru din Roata Sorţii şi l-au întins prea tare până s-a rupt…s-au poate l-au întins prea puţin.Privesc masa şi iar îmi trece prin gând cum mi-ai dat cămaşa în carouri. Mi-ai lăsat-o pe pat înainte să pleci la facultate. Oh, îmi amintesc clipele alea ca şi când ar fi ieri. Iar ieri! Am zis că totul se leag de ieri.

–          Vino şi stai lângă mine…trebuie să vorbim.Crede-mă, avem ce vorbi şi…

–          Crezi că e ceva de vorbit? Crezi că mai e ceva?

O priveam, parcă, ea fiind doar un zid!Nu am putut plânge, nu am putut să o implor să rămână, chiar dacă eu îi ziceam să plece… credeam că se sfârşeşte din cauza ei şi de fapt cam asta făceam eu, nu ea! M-am încruntat brusc  apoi am zâmbit ironic. Acum vroia să vorbim? Nu crede că e cam  tarziu? Măuitam şi mai pierdut, apoi, mă aşteptam la o reacţie dură , gen dărâmat masa şi momente în care cei din jur, oameni banali, absurzi, să se uite la noi şi să spună “ Ce oameni nebuni! Dragoste cu năbădăi dom`le”. Mă aşteptam să înjure, să mă apuce de mână şi să mă zgâlţâie. Apoi să îmi spună că între noi totul e sfarşit.. între noi e doar o prăpastie pe care am încercat să o acoperim cu ziua de mâine…dar ea era acolo,iar eu, literalmente, înnebuneam. Ea a făcut ca ziua aia să pară doar o filă ştearsă din calendar, pe care aş fi dat orice numai să nu existe.

–          Uite ce e… am început stângaci iar eu, chiar dacă încercam să mă împotrivesc, cuvintele curgeau…iar eu regretam că venisem acolo! Mie,  unul mi-a ajuns. M-am săturat! Vreau totul sau nimic iar acum singura alternativă pe care mi-o oferi e nimicul. Mereu pleci sau spui că pleci..mereu îmi spui că voi rămâne cu marea sau cu cerul…

–          Bine, dar acum eu te chemasem să îţi zic despre noua mobilă de bucătărie…dar…acum că tot ai spus toate astea…ar fi mai bine să plec…

–          Desigur, ai putea face şi asta!

Un răspuns  nu mi-a putut da! Însă, în cateva secunde m-am întors. O priveam cum tăcea, cum încerca să se gândească la o scuză,să se întoarcă la mine, să mă implore!

–          Să nu uit! Ai putea face ceva?

–          Ce anume?

–          Să îţi cauţi alt petic de cer!

–          Adică…?

–          Să laşi cheia pe masă când pleci… eu vorbesc serios! Şi nu mai zâmbi, copil prost!

Nici măcar nu mă uitam la ea ca să  văd dacă ea zâmbeşte dar cu siguranţă nu făcea asta. Nici măcar o adiere de seninătate pe chipul ei nu cred că rămăsese în urma discuţiei. S-a ridicat si a plecat.

Eram acum singur într-un blestemat de restaurant de la periferia oraşului, nemaiauzind nici măcar marea, nici vântul, nici inima! Suferinţa înseamnă tăcere,  iar eu eram condamnat la tăcere! Oricum…ştiu că a plecat definitive iar acum sunt doar un alt “eu” rătăcit.

–          Doriţi ceva?  Domnişoara se întoarce? Îi comandaţi ceva?

Era o doamnă roşcată, tipic unei chelneriţe de periferie. Nu aveam chef să o văd, nu aveam chef să îi zâmbesc şi, nepăsător, i-am răspuns. Desigur, a durat cam câteva minute până m-am dezmeticit,plecarea  lui R. mă pusese rău pe gânduri.

–          Aş dori un ceai de caramel! Asta doar pentru mine. Domnişoara nu se mai întoarce dar pentru ea aş vrea să las în urmă un pahar de melodii franţuzeşti ce sunt cântate la radio!

–          Păi dacă nu se mai întoarce….de ce comandaţi pentru ea?

–          Pentru că doar aşa îmi pot satisfice ego-ul meu cel nebun de dulce-amărui!

Încetasem să îmi pun problema existenţială a suferinţei mele. Tot ce ştiam acum era că totul făcea parte dintr-un tablou dezolant, lăsat să sufere într-un cui de pe peretele unei periferii…

 

Îţi aduci aminte? Cineva spunea: ”să nu te-ncrezi în mine…” dar tu ai făcut-o!

INTEGRAME PENTRU DAME

Const. MIU

 

– Fe-te-lor, ia-ui-te! silabisi Brânduşa Sumaru, vădit emoţionată de surpriza făcută de cei trei colegi.

Câteva femei, mai curioase din fire, se repeziră spre măsuţa unde cea entuziasmată tocmai desfăcea al doilea pachet.

Pentru florile noastre, de la cei trei grădinari! citi cineva inscripţionarea de pe tortul de ciocolată.

– Bravo lor! strigă altcineva.

– Ia-ia, ia, să vedem, p-ălalalt au scris ceva? vru să ştie alta.

– Da, dragă… Ne-au dat şi notă… Sunteţi de nota zece! scrie pe tortu de şarlotă.

Cea care citise inscripţionarea pe al doilea tort era Anda Ţăranu, o blondă spălăcită, ce se închipuia a fi femeia fatală, căreia toţi bărbaţii ar trebui să-i cadă la picioare.

Egoismul acestei femei era cunoscut şi recunoscut de toată lumea din universitate. Voia cu tot dinadinsul să i se recunoască merite pe care nu le avea, ci poate doar le visase. Avea o plăcere diabolică, atunci când un coleg venea şi se căciulea la ea, pentru o semnătură, absolut necesară şi contra cost – faimosul plic –, în vederea demarării unui proiect cultural. Făcuse pe dracu-n patru şi convinsese conducerea Senatului că numai ea este capabilă să preia şi să controleze acest departament aducător de resurse financiare pentru instituţie.

Titlul ştiinţific de doctor îl obţinuse prin trafic de influenţă şi arta de a desface picioarele, căci „Femeia – le explicase ea apropiatelor sale – e înzestrată de mama natură cu paranteze, care trebuie desfăcute.” Drept e că în cazul ei, de atâtea aşa-zis exerciţii, picioarele semănau mai mult cu două acolade, dar ei nu-i păsa; se desfăceau şi asta era de ajuns ca să mai obţină ceva.

În egoismul ei cras, Anda Ţăranu ajunsese să nu suporte ca vreo colegă să fie mai bine îmbrăcată ca ea. Luată în vizor, aceea era pur şi simplu desfiinţată, prin aceeaşi încrengătură de intrigi şi turnătorii.

Nu puţini erau cei care cunoşteau trecutul său „glorios”. Fusese, în celălalt regim, secretară la Casa Pionierilor şi de atunci tăia şi spânzura: nicio activitate nu se făcea, fără ştirea ei, iar la începutul anului şcolar mai aproba înfiinţarea câte unui alt cerc, însă numai după ce primea „mici atenţii”. Dacă ea era de acord, apostila pusă pe hârtie de director era doar o formalitate. Prinsă că face bişniţă cu blugi, cafea video-uri şi valută – recompense primite de soţul, medic ginecolog, „băieţii cu ochi albaştri” au forţat-o să semneze un „angajament de colaborare” şi ca bonus pentru comandant câte o noapte de amor sălbatic, ori de câte ori era chemată la raport.

– De data asta, ne-au dat gata! remarcă Ana Buricu, nevenindu-i să creadă de ce-au fost în stare colegii lor, mai cu seamă Aurel al ei, care nu se dădea în vânt după zilele de opt martie. „Adică de ce voi, femeile, să fiţi mai cu moţ şi să aveţi ziua voastră şi noi, bărbaţii, să fim nişte caraghioşi? Să avem şi noi o zi a noastră!” se revolta bărbatul. Şi de fiecare dată mergea împreună cu Mircea Dicu – naşul lor – la Valerian Dospitu şi jucau poker până dimineaţa. „Se spune că ziua bărbatului, a lăsat Dumnezeu să fie în fiecare zi!” încerca Ana să-l consoleze, de fiecare dată, când pierdea la cărţi. „Glumă tâmpită, comenta înciudat Aurel, scornită – cred – tot de una ofticată, care-a dorit să fie ea deasupra!…” „Şi ţie nu ţi-o fi plăcând?!” „Dacă n-ai mai trăncăni ca o ţaţă, n-aş mai avea migrene!…”

– Cum, dragă, Aurel nu ţi-a zis nimic de gestu lor? făcu neîncrezătoare Brânduşa.

– De la un mort, tot mai scoţi o beşină, da de la mutu meu – ba!… Mai acu vreo două săptămâni, l-am întrebat aşa, într-o doară, dac-a auzit că se organizează ceva de op martie, da, s-a făcut că n-aude şi s-a dus, cum are obiceiu, cu naşu la Valerian, ca să piardă la poker.

Când apărură băieţii, aşa ca din întâmplare, în sala de festivităţi a universităţii, femeile se repeziră să-i pupe. Se îngrămădeau, care mai de care s-ajungă mai repede în faţă. Nimeni nu băgase de seamă că Mircea Dicu venise şi cu soţia. Abia după ce se mai potoliră, în entuziasmul lor debordant, îi dădură şi ei atenţie, însă mai mult de complezenţă, că – de – doar soţul ei era şefu’ tuturor.

– Cum ai făcut, de l-ai dresat aşa bine pe nărăvaşu tău? vru să ştie Anda Ţăranu, în timp ce-i întindea o cupă cu şampanie.

– L-am învăţat pe soţu meu să protejeze animalele de menajerie, răspunse ţâfnos Victorina Dicu. Şi-i întoarse spatele.

– Las-o, fato, în plata Domnului, nu-i mai da atâta atenţie, că nu merită! o sfătui Brânduşa. Nu vezi ce s-a băşicat?!

– Da, ce-ai cu ea, de-ţi stă în gât?… Doar a recunoscut un adevăr: bărba-su doar protejază femeile, nu lucrează, că nu e în stare!

– Am aflat că şefu’ nostru de catedră n-a pus nici un ban pentru chestia asta. Doar şi-a dat acordu… Alcineva a fost cu ideea-asta năstruşnică. El e cel de-al treilea grădinar, care a semnat şi textele sunt tot ale lui. Şi arătă cu mâna spre un colţ de sală.

Anda se uită spre colţul acela de sală, unde un bărbat aşeza lumea pentru  poze. Era Florin Bratosin, profesor la Litere. „Dom-nu-le pro-fe-sor, cre-deţi că fe-me-i-le-as-tea or să ne iu-beas-că vreo-dat?” psalmodiase pe nas Mircea Dicu, în ziua când Bratosin îi dezvăluise planul său de a organiza un opt martie surpriză. „Mai bine, prin gestu-ăsta le facem să-şi dea seama că le preţuim”, replicase organizatorul. Femeia se duse glonţ spre Florin Bratosin şi-ncepu să se pisicească.

– Vai, Florine, ce cool eşti azi!… Şi surpriza voastră, de fapt, a ta, accentuă femeia, m-a dat gata… Se vede că retragerea aureliană dintre colegi ţi-a priit, încercă Anda să lege o conversaţie.

Bărbatul nu răspunse pe moment şi observă că cea din faţa lui era îmbrăcată ţipător: eşarfa galbenă de la pălăria croşetată distona cu bluza roz, ostentativ decoltată, spre a se vedea sânii obraznici, şi cu ciorapii mov, iar fusta de un verde prăzuliu nu atrăgea atenţia decât prin crăpătura generoasă; la urechi avea nişte clipsuri grosolane, viu colorate, dar de proastă calitate, luate de la Avon.

– Îndrăzneşti să intri cu mine în vorbă?! se miră omul.

– Ce te-a apucat? se răţoi Anda, căci nu se aştepta la o asemenea replică. Eu vin să te felicit şi tu te porţi ca şi cum aş fi una de pe stradă!

– Tu ai spus… Te-ai dat de gol!

– Câtă neobraăzare! se revoltă ea.

– Dar neobrăzarea ta de a duce vorba de colo-colo despre mine?… Şi telenovelele scornite şi colportate la toate fufele din universitate? De-astea nu-ţi aminteşti?

– Zău, dacă-mi aduc aminte să fi zis eu ceva despre tine! se jură cea care se simţea ofensată.

–          Înseamnă că ai creieru-n chiloţi!

*

Florin Bratosin îşi aminti că într-un an, de Florii,

Continuă lectura

OUĂLE

CONST. MIU

Valerian Dospitu era în mare formă în acea seară târzie. Îşi invitase colegii de catedră, pe Aurel Buricu şi Mircea Dicu, la un pokeraş. Ca de obicei, jucau cu mână moartă, iar Valerian era în mână, cum se spune în limbajul cartoforilor. Rând pe rând, „se-ntâlnise” fie cu Aurel, fie cu Mircea, şi unul şi celălalt având carte mare, însă mai de fiecare dată potul îl luase Valerian.

– Cum dracu, domle, de ai norocu-ăsta chior? se miră Mircea Dicu. Şi mie îmi intră carte, da dumneata eşti de

speriat! Jucăm de cinci ore, mai spuse, uitându-se la ceas, şi aproape m-ai lefterit! se tângui el.

– Ei, pe naiba! făcu a lehamite Valerian. Dacă zici   că-s de speriat, scuipă-ţi în sân!

– Naşule, te-ajut şi eu! păru Buricu a fi de partea rudei sale.

– Finule, nu te mai îmburica atâta, că parcă văd că rămâi primu în curu gol, se supără şeful de catedră.

– Aurele, dă mai bine cartea şi lasă-l pe naş-tu, ştii că se cam oftică pe noi… Uite, fac blaint, preciză Valerian, punând două fise pe masă.

– Băieţi, mai fac un rând de cafele? se interesă Fănica, băgând capul pe uşă.

– Lasă, doamnă, mai încolo, se grăbi şeful de catedră s-o expedieze pe gazdă. Da să ştii că atunci o să te rog să-mi ghiceşti, preciză el mieros, spre a nu o supăra pe ţigăncuşă.

– Să nu-mi spui că ţi s-a subţiat portofelu, că nu te cred! se supără Valerian Dospitu. Numai când te lefteresc la poker, vrei să-ţi ghicească Fănica. Al ceva nu vrei să ştii, cân se uită-n ceaşcă: banu şi iar banu!…

– Las că-ţi dau eu, naşule, o mie de euroi, sări Aurel Buricu. Aşa că poţi să mai pierzi o sută, două, că nu ţi numără paralele naşa!… Da, să ştii că numai pentru o stămână!… Parcă ziceai că vinerea viitoare pleci la Bucureşti, să mai dai cu băţu la Comisia de Acreditare? Că mai sunt facultăţi care vor noi acreditări… Şi pentru o semnătură, în comisia-aia, nu strică să mai iei o mie cin sute…

– Vezi, mai bine, că tu ai să-mi dai cinci sute de euroi de la basarabeanu-ăla, cu lucrarea de doctorat la Vieru, că al fel ţi-l pic la susţinerea lucrării! Şi mai ai două restanţe: câte trei sute de la fufele-alea cu licenţa! strigă ofensat Mircea Dicu.

– Aurele, mergi la blaint-ul meu? zise preocupat de joc Valerian, ca şi când cearta celor doi era un fleac.

– La ce să mai merg! se răţoi acesta, nu mai merg deloc, gata, mi-ajunge! mai spuse el şi aruncă pe masă cărţile.

– Ai mă, Aurele, nu te-nfierbânta aşa, spuse gazda, vrând să pară împăciuitoare.

– Domle, am spus: GA-TA!… Mai avea puţin şi cred că mă scotea dator-vândut!

– O fi zis şi el la supărare, nu ştii cum e omu, la nervi, zice muuulte…

– Să ia lecitină, dacă n-are ţinere de minte!… N-am nicio restanţă la el! Iar pe basarabeanu-ăla poa să-l pice, pentru că a făcut cerere că se transferă la Piteşti, că cică ăia au tarifu mai mic, nu ca la noi, unde-l stabileşte domu Conu – nimeni altu decât naşu meu şi şefunostru de catedră.

*

Dar supărarea finului pe naş n-a ţinut decât o săptămână şi nici aceea încheiată. Se apropiau examenele şi fiecare avea nevoie de celălalt, căci făceau parte din aceeaşi comisie. De, aşa sunt neamurile: se mai şi ceartă, dar la nevoie se ajută. Mai ales când e vorba de examene, naşul şi finul uită de supărare.

Acum, erau în meritata vacanţă de vară. Se aflau în Taiwan. Universitatea lor încheiase un parteneriat cu o cunoscută universitate din Taipei. Rectorul de acolo, îi invitase pe cei trei universitari români pentru un schimb de experienţă, pe o perioadă de trei săptămâni. Singura care-i însoţise la aeroport fusese Fănica. L-a atenţionat de mai multe ori pe Valerian să nu uite să-i ia de pe-acolo un colier de perle veritabile. Dar să caute numai la magazinele guvernului. Să nu meargă în altă parte, că i-a zis ei Carmen Ţibanu, când a fost vara trecută, că peste tot sunt numai ştifturi. Alea veritabile, numai în magazinele-alea o să le găsească. Să-l ia deoparte pe rector şi să-l roage să-i dea adresa.

Într-o seară, gazda i-a invitat la un restaurant „simandicos”,

Continuă lectura

REPORTERII

Const. MIU

 

Ţi-ar grădina să-ţi fie!… Nu mai am nicio clipă de intimitate!

– Ce-ţi veni, dragă? Ce-ai cu grădina? Ce ţi-a mai căşunat?

 

Florin Ionescu îşi aminti că iubita lui îi ceruse insistent să amenajeze curtea pensiunii: în spate, pe cei două sute de metri pătraţi a amenajat un solar ca la carte, unde a cultivat tot soiul de ierburi, cum spunea el la verdeţurile pentru ciorbe – pătrunjel, mărar, leuştean, ba chiar şi rozmarin şi busuioc –, apoi roşii, castraveţi, ardei, vinete şi gogoşari. De acestea se îngrija ecologista, cum îi plăcea să-i spună cu mândrie lui Carmen Ţibanu, care într-adevăr se interesa îndeaproape şi urmărea atent zilierii, lucrători la solar, cărora le supraveghea munca după reţetarul său: fără chimicale, numai cu îngrăşăminte naturale!

În faţă, pe restul de trei sute de metri – tot pătraţi –, angajase o firmă, ca să-i facă – într-o parte – o piscină, după gusturile Carminei. Femeia arătase şefului de lucrări mai multe schiţe, nu numai cu forma – nu-i plăceau formele geometrice, pentru că, spunea ea, inspiră monotonie –, ci chiar şi cu fundaţia şi poziţionarea piscinei în curte. În cealaltă parte, tot ea a comandat – şi Florin Ionescu a plătit imediat –un umbrar, care să aibă într-un colţ un hamac, unde diva avea să răsfoiască reviste italiene de modă, iar restul spaţiului să fie ocupat de o masă mare, de 24 de persoane, la care să mănânce numai ea, el şi Sorinel, fiul din a doua căsătorie. De jur împrejurul umbrarului, fuseseră plantaţi palmieri, iar spre stradă, în locul banalului grilaj din fier forjat- gard viu, adus din Grecia.

Dar moftul cu gardul viu n-a durat decât vara aceea şi până pe la începutul iernii, Când Carmen a început să mârâie că s-a săturat să stea numai în casă.

„Mă sufoc între pereţii ăştia!”

„Cum poţi spune aşa-ceva, când ai patru camere, cât toate zilele, plus sufrageria, de poţi face curse auto, mai ceva ca de formula unu! a replicat cu năduf Florin Ionescu. Ai vrut să fie la parter, să ai în faţa ochilor peisajul grădinii… Dacă ai fi stat la unul din etaje, unde cazăm turiştii, să fi zis că ai dreptate şi te sufoci în cutiile-alea de chibrituri!”

„Vreau să ies în grădină, să mă plimb, să alerg!”

„Pe frigu-ăsta, tu n-ai minte, Carmen!”

„Să faci bine şi mâine dimineaţă să-ţi chemi gealaţii şi să scoată gardu viu!”

„Şi ce vrei să pun în loc?” păru foarte interesat Florin.

„Nu pui nimic… Zideşti!”

„Ce să zidesc?”

„Închizi tot!… O să avem piscină acoperită şi cu apă caldă, iarna. Şi pentru că tot a dat frigu, să faci bine şi să încastrezi calorifere pe toţi pereţii.”

„Al ceva, mai doreşte doamna?”

„Centrală separat”… Şi acoperişul să fie glisant, ca la vară să avem soare. Vreau să mă bronzez uniform!”

„Da, ce biiine te-ai gândit!” făcuse admirativ bărbatul.

Numai că în vara următoare, iar au început mofturile. L-a pus pe bietul om să dărâme pereţii şi să pună iar gard viu. În locul palmierilor, fuseseră plantaţi smochini, curmali, mandarini şi portocali. Carmen Ţibanu se specializase în dulceţuri şi compoturi din fructele acestor copaci exotici, pregătite după un reţetar eco.

 

– Să nu-mi spui că iar vrei să te-nchizi după ziduri!…

– Ştii cum facem, Florinele, ca să nu te mai pun la cheltuieli sezoniere?

– Ia, spune, ce-ai mai visat?

– M-am gândit la Nastratin Hogea… Ştii că ăsta, ca să scape de gura vecinilor şi a prietenilor, cărora nu le plăcea spre ce punct cardinal orientase cuptorul de pâine, l-a pus pe rotile şi-l sucea după pofta ăluia ce venea în vizită şi-şi dădea cu presupusu… O să dai comandă de pereţi glisanţi: iarna îi întindem, iar vara îi facem armonică.

– Ar fi o idee…

– Şi dacă tot facem cheltuiala-asta, hai să fim nişte oameni practici şi să dotăm piscina cu pardoseală – tot glisantă.

– De ce, dragă?

– Mă gândeam să-l scoatem în lume pe Sorinel… Tot a făcut cursurile-alea de pictură, să deschidă în iarna-asta prima lui expoziţie

– Aaa, am priceput!… Va fi ceva inedit: tablourile o să le expună pe pardoseala de la piscină…

– Întocmai. Şi dacă are succes şi le vinde, o să ne recuperăm din banii investiţi.

*

Carmen Ţibanu a făcut pe dracu-n patru şi a intrat pe fir cu o redactoră de la revista Casa de lux. A invitat-o la pensiunea lui Florinel al ei şi i-a spus că poate să stea măcar o săptămână la ei, ca să se documenteze la faţa locului despre felul cum ar trebui să arate o locuinţă eminamente ecologică şi apoi să facă un reportaj trăsnet. Redactora respectivă i-a spus că dacă vrea un reportaj în serial, care să apară în mai multe numere consecutive ale revistei, o să vină cu logodnicul ei, un fotograf meseriaş. „Degeaba scriu eu reportajul şi oricât de bine documentat ar fi, dacă cititorii nu găsesc şi poze; n-or să fie dornici să vadă pensiunea!” a încercat ea să o convingă. Carmen Ţibanu nici n-a mai stat pe gânduri şi s-a-nvoit să vină şi logodnicul redactorei, dar neapărat să facă poze, multe, multe poze.

– Instantaneele să le ia în timp ce eu îşi dau explicaţii despre fiecare componentă a pensiunii, dori Carmen Ţibanu, pe când îşi invitase musafirii la masa mare din grădină.

– Aveţi perfectă dreptate, doamnă, încuviinţă fotograful. Captăm atenţia cititorilor cu fotografii în care o să fiţi number one – adică un fel de ghid turistic…

– Aici, ai nimerit-o! se gudură gazda. Eu am şi şcoala de ghizi, iar Florinel al meu are o firmă de turism.

– Da-da, se-nveseli redactora, o să fiţi ghid în propria casă, pensiune sau cum vreţi să-i spuneţi!

Stăteau la masă de mai bine de trei ore şi aşteptau cu nerăbdare să li se aducă de mâncare. Fotograful începuse să se joace cu tacâmurile, ca să-i atragă atenţia gazdei, dar ea parcă nici nu-l lua în seamă, nici măcar faptul că reportera consumase toate şerveţelele din suport, făcând tot felul de obiecte: avioane, pahare, solniţe, pe care le înşirase sub nasul celei preocupate de cum o să arate în poze.

– Avem şi noi un feed back de la bucătărie? se interesă reportera.

Carmen Ţibanu păru că abia atunci se trezeşte din visarea cu ochii deschişi. Se ridică şi se îndreptă alene spre bucătărie.

– Îmi pare rău, azi nu avem decât ostropel şi cartofi la cuptor, se scuză Carmen.

 

*

La plecare, reportera a fost atenţionată să trimită zece exemplare din numerele revistei, în care o să apară acel reportaj, că vrea să  dea şi la cunoştinţe.

Într-o seară, Florin Ionescu o găsi pe Carmen neagră de supărare.

– A dracu‘, ţoapă! ţipă ea. A stat o lună pe capu meu, cu hăndrălău-ăla şi acu văd că şi-abătut joc!

Bărbatul luă revista, pe care Carmen Ţibanu i-o întinse. În josul paginii, abia putu să citească un anunţ de trei rânduri, cu litere de-o şchioapă, despre pensiunea lor.

– De mâine, m-apuc să-nvăţ!

– Iar?… Nu te-ai săturat?

– O să dau la jurnalism! decretă ea. Iar tu – o să fii fotograf!

– Da, ce-ai de gând?

– Cât sunt eu la cursuri, tu te ocupi de revistă… Te duci la Camera de Comerţ şi la Ministeru Culturii şi iei aprobări pentru o revistă de familie… Ne facem reporteri!