CARTEA

Const. MIU

– Să trăiți, domprimar! Cu ce vă pot fi de folos?

– Dacă vii pân la primărie, o să afli, spuse misterios Marinel Iordăchescu, la telefon.

– Nu pot, domprimar! Tre să plec după marfă!

– Poți să te duci și după-masă, că ăia țin deschis la depozit pân la doișpe noaptea! Preciză supărat primarul.

– N-am cum, că tre să stau la coadă și mie nu-mi place, explică fiul preotului Demirel.

– Dacă nu vii, pierzi autorizația la barele de streap-teas! amenință Iordăchescu.

– Nu mi-am băut cafeaua! încercă tânărul să se eschiveze.

– O bei la mine! mai spuse omul, pe un ton poruncitor.

– Dom primar, nu se poate, continuă Pantelică, în aceeași tonalitate negativistă.

– Cum îndrăznești să-mi zici că nu se poate? se răsti primarul.

– Nu se poate, repetă tânărul. După ce beau cafeaua, întorc ceașca și coana preoteasă îmi ghicește… Așa că, îmi pare tare rău, nu-se-poa-te! Apăsă Pantelică fiecare silabă a refuzului său.

– Ei, cum să nu se poată?!… Îți ghicesc eu… O să-ți ghicesc dacă-ți mai dau autorizație pentru clubu de noapte!

– Ai că vin… Da cafeaua să nu fie fierbinte, că nu vreau să fac riduri! Ceru Pantelică.

*

 

– Cafeaua e cum ai cerut-o, preciză primarul.

Lângă platoul cu pișcoturi, Pantelică zări o carte. Marinel Iordăchescu urmări atent privirea curioasă a tânărului și se văzu nevoit să-i dea câteva lămuriri.

– Am cerut de la bibliotecă o carte despre combaterea ridurilor. Ia-o și documentează-te, îndemnă edilul.

– De-aia m-ați chemat?

– Asta e ca bonus… Bea liniștit cafeaua și-apoi te lămuresc ce vreau de la tine.

După ce sorbi zgomotos din licoarea aromată, semn că-i plăcea, Pantelică se apucă să frunzărească broșura frumos ilustrată.

– Ia uite, au și măști de zi și de noapte! Exclamă el entuziast. Dom primar, te iubesc pentru surpriza-asta!… Mă scuzați: vă iubesc!… M-a luat gura pe dinainte!… Bucurie mare!… Știți ce bucurie mi-ați făcut?!… Îmi vine să vă pup!

– Chiar așa, mă, Pantelică?! se minună cel din fața tânărului.

– Păi, io n-am mai citit o carte de pân clasa-șasea! păru Pantelică a se lăuda.

– Acu, ai ce citi!

– Ei, p-asta o dau gata repede-repede, că are și poze multe!

– Dac-o dai gata, înseamnă că ai timp și pentru ce-o să te rog, făcu misterios Iordăchescu.

– Pentru dumneavoastră, oricând! se lăudă tânărul, îmbujorându-se.

– Așa te vreau, mă, băiete!… Ia, ascultă tu, aici!…

– Io sunt băiat ascultător! … Așa m-a-nvățat tata!

– Uite despre ce-i vorba… O să te duci la biblioteca municipală…

– Să nu mă trimiteți la sala de lectură! se sperie Panelică.

– Păi, acolo vreau să ajungi. Dacă nu vrei, nu mai pupi autoriația-aia!

– Mă duc, cum să nu mă duc, făcu Pantelică, strângând din dinți… Dați ceva să notez ce-am de făcut.

– Las că ții minte!… Da, mai bine scrie: cum intri în sala de lectură, pe partea stângă, o să vezi niște rafturi, care au pe ele cărți… Al treilea, în ordine alfabetică… E un autor, cu numele de botez de sfânt-împărat…

– …nume de botez de sfânt-împărat, repetă Pantelică.

– Aa-șa!… O să vezi că pe raftu-ăla are cinci cărți… De fapt, avea… Acu au mai rămas patru… Notezi?

– Cum să nu!

– Mă gândisem să fi luat restu de cărți, da, mi-e teamă să nu te prindă alea de la bibliotecă!

– Chiar că o să mă prindă, că la chestii d-astea, mie îmi cam tremură mâinile.

– Las că m-am gândit: o să lași o carte, ca să iasă la număr…

– Și dacă se prind?

– Ei, și la asta m-am gândit, așa că n-o să ai probleme!… Iei o carte – așa de-un deget grosime, întinse Iordăchescu arătătorul.

– Al meu e mai gros! râse Pantelică, arătându-l pe al său.

– N-or să măsoare alea cu rigla!… Și, ca să nu dăm de bănuit, uite-aici o etichetă, pe care am scris numele autorului și titlul… Și lipești eticheta pe cotor.

După  câteva ore, Pantelică se trezi iar sunat.

– Ia, zi, ai rezolvat?

– Nu era nimeni în sală și-am avut timp să lipesc eticheta, ba să văd și ce-a mai scris autoru-ăla.

– Da, ce carte ai pus în loc?

– Una de bucate.

– Du-te și ia-o de-acolo, că-mi trebuie! se răsti primarul.

– Doar nu vă pregătiți pentru emisiunea-aia – Chef la cuțite?

– O trimit pe nevastă-mea.

– Dom primar, da, unde e a cincia carte?

– Alea de la bibliotecă mă bănuiesc pe mine c-aș fi furat-o…

– Și-ați furat-o?

– Am luat-o și-am făcut-o pierdută.

–  Da, ce v-a cășunat?

– În cartea-aia ar fi un personaj… un primar, care aduce cu mine…

– Da, de unde știți? Ați citi cartea?

– Mi-au zis cititorii mei de încredere. Am și eu oameni, care se duc la bibliotecă, nu numai la crâșmă.

– Și dacă se-nșală?

– Ce, nu se știe ce-nvârte un primar?! Toată lumea știe!

– Și-atunci, de ce vă mai agitați?

– Ca să nu mă mai bănuiască alea! Eu nu-s hoț!… Eu sunt consumator de cultură!

– Că bine ziceți!

– O să mă duc personal la bibliotecă, preciză Marinel Iordăchescu.

– Gata, v-apucați de citit?

– O să mai iau câteva cărți!

– Luați toate cărțile ăluia ce v-a încondeiat?

– Nu, mă, Pantelică, iau cărți de bucate.

– Nu v-ajunge aia ce-am lăsat-o eu?

– La emisiunea-aia, se merge în familie, de data asta! se mai lăudă primarul.

– Bravo!… Bravo! Măcar să le faceți ălora pagubă mai mare! se bucură Pantelică.

– Pagubă-n ciuperci!

*

 

Când a trecut pe la primărie, să-și ridice autorizația, Pantelică a intrat și la protectorul său, așa – ca să-l salute. Era tare curios cum s-a descurcat edilul la bibliotecă.

– Și ce-ați lăsat în locul cărții de bucate?

– Cartea mea de vizită! spuse cu mândrie Iordăchescu.

– Cartea de vizită?! repetă cu mirare Pantelică.

– Cine mai citește în ziua de azi?… Dă-o dracu!… Tot carte e!

 

 

 

 

Reclame

CURIOZITATE

Const. MIU

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se trezi vorbind într-o zi coana Fulvina, imitând-o pe o damă, dintr-o reclamă publicitară.

Preotul Demirel își făcea de lucru la birou, scriind ceva într-un registru și nu dădu importanță unei întrebări de-a dreptul stupide.

– Te faci că n-auzi, părinte? Sau te deranjează sinceritatea mea!?

Preotul își puse ochelarii și o cercetă cu luare-aminte. Nu se grăbi să răspundă. Își văzu mai departe de scris.

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se auzi iar întrebarea.

Și pentru că preotul continua să-și vadă impasibil de ale lui, coana Fulvina se ridică de pe fotoliu și începu să se apropie de birou, repetând:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

Preotul ridică ochii în tavan, ca și cum s-ar fi gândit bine ce răspuns ar trebui să dea unei astfel de întrebări existențiale. Apoi, își văzu liniștit de lucru.
Când preoteasa ajunse în dreptul biroului și tocmai se pregătea să mai pună încă o dată întrebarea, aceasta tresări la gestul brusc al părintelui Demirel, care ridicase brusc capul din registru, își sprijini cotul stâng de birou, cu degetul mare întins lateral, iar cel arătător depărtat şi îndoit, încercă să prindă în fanta dintre cele două degete capul preotesei.

– Jumătatea mea, veni sec răspunsul.

Cu siguranță nu era cel așteptat. Femeia se trânti pe fotoliu și își acoperi fața cu palmele. Oftă din greu.

– Jumătatea plină sau aia goală? ceru lămuriri coana Fulvina.

Preotul Demirel se lăsă pe spate și aruncă pixul, care căzu cu zgomot peste registru. Se văzu nevoit să explice situațiile posibile, îndoind câte un deget:
– Dacă spun plină, o să-mi scoți ochii că nu văd decât că ești cam plinuță, ca să nu spun grasă… Dacă spun goală, e mai rău!… Parcă te și aud urlând: „Părintele se uită la filme deochiate!”
– Și ce, ori nu e așa?!
– Vezi că spui prostii!
– Jură că nu te uiți la filme d-alea! ceru preoteasa.
– Ei, cum o să jur?!… E păcat! se apără preotul.
– Măcar recunoaște că așa e…
– Nu mă uit, cum să mă uit! se răsti Demirel.
– Da’, ce faci, dacă nu te uiți?
– Mă documentez.
– Cum adică te documentezi, când io văd că te uiți!
– Ca să le vorbesc oamenilor, să se ferească de păcatul trupesc, trebuie mai întâi să văd și eu ce-i cu el… Nu o pot face pe deasupra!… O să zică lumea că vorbesc ca din cărți. Oamenilor trebuie să le vorbești pe înțelesul lor, adică lor le trebuie exemple concrete!
– Aaa, și tu le povestești scenele fierbinți, ca exemple concrete…
– Păi, în școala generală, am luat premiu’ pentru cel mai bun povestitor! se mândri părintele Demirel.
– Acum pricep de ce te-ascultă cu gura căscată toate babele, se lămuri coana Fulvina.
– Ai, că și pe tine te-am văzut așa, se apără preotul. Dacă nu ți-ar plăcea, n-ai rămâne ca ele!
– De mâine, îl pun pe Pantelică să strângă semnături, spuse coana preoteasă, fără să ia în seamă ironia.
– Ce să faci cu ele?
– Când ducem cotizația la Patriarhie, le spunem să-neapă negreșit demersurile pentru canonizare.
– A cui?
– A ta, părinte.
– Cum să mă canonizeze?
– Dacă e nevoie și de credincioși drept-mărturisitori, Pantelică face rost și de-așa ceva!… Cu câte zece euro de căciulă, strângem două-trei milioane!… Avem de unde, nu te zgârci!
– Bine, da’ crezi că o să vrea? și aici preotul îndreptă capul în sus de câteva ori.
– Se duce lumea peste el, dacă nu vrea! asigură coana Fulvina. Lumea vrea să vadă pe noul Ioan Gură de Aur, încă din viață!
– Știi cum îl dăm pe brazdă?
– ‘Ai, s-auzim!
– Instituim o taxă dublă.
– Cum adică dublă?
– Una la intrare și alta la ieșire: aia de la intrare, ca să intre în transă, iar ailaltă, ca să nu rămână gură-cască!
– Și taxa dublă o dăm acolo?
– Numai aia de intrare! Ailaltă o păstrăm noi, ca să ne recuperăm investițiile pentru semnături și mărturii!

După ce primi listele cu semnături și casetele video și audio ale drept-mărturisitorilor, casierul de la Patriarhie îl întrebă pe părintele Demirel:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

 

VAGONUL DE CĂRŢI

Const. MIU

Cu mai bine de o lună înainte de Crăciun, preotul Demirel începuse în acel an pregătirile pentru a merge la casele enoriaşilor cu Naşterea Pruncului Sfânt.

Cumpărase de la o papetărie harta localităţii şi marcase conturul cartierului cu enoriaşi, repartizat de protoierie. Însă, pentru că pe hartă erau trecute doar străzile principale şi cum el avea de gând să vestească marele eveniment la toate locuinţele, preotul a făcut rost de la Administraţia Domeniului Public de o altă hartă: aici erau trecute până şi fundăturile şi aleile dintre blocuri. Mulţumit de o aşa achiziţie, a cumpărat un set de creioane colorate şi a trecut la treabă. Fiecare cvartal era colorat distinct şi ca să nu se-ncurce, notase şi o legendă : fiecărui număr de la legendă îi corespundea o anumită categorie de credincioşi. Primii erau firoscoşii – cum le zicea preotul – adică primarul şi toată protipendada din primărie. Urmau pupătorii de clanţă: şeful poliţiei locale, adjunctul de la jandarmi, jurista de la spital şi administratorul de la morgă… Şi tot aşa, până la numărul doisprezece, unde notase: Şi alţii – oameni nevoiaşi.

A mai cumpărat trei cofraje cu ouă de prepeliţă. Ca să-şi dreagă glasul – îi explicase el coanei preotese. Găsise într-un almanah o reţetă care – se specifica – fusese folosită de preoţii daci pentru vocalize. Preotul Demirel trebuia s-o urmeze cu sfinţenie: trei gălbenuşe băute dimineaţa – pe burta goală –, două la prânz şi unul seara. Săptămâna următoare trebuia băut doar albuşul… Ca alimentaţie – grâu încolţit.

Cu banii strânşi de la colindat, părintele avea de gând să-i cumpere coanei Fulvina trei perechi de pantofi cu toc-cui, din sticlă de Murano. Lui Pantelică – student la Teologie şi a treia oară picat la examenul de muzică bizantină – voia să-i facă o surpriză: Moş Crăciun o să-i aducă un sistem karaoke touch – de ultimă generaţie. Va trebui doar să înveţe pe de rost manualul de utilizare, ca să-i iasă play-back-ul fără cusur… Pentru el, părintele o să se mulţumească doar cu o perucă din păr de cămilă. Văzuse câteva exemplare într-o revistă Play boy şi se declarase mulţumit.

 

În seara de Ajun, pornise la colindat, de la periferie, spre centru. La amărăşteni, dăduse rasol cu Naşterea. În schimb, la VIP-uri, se străduise, la fiecare în parte să cânte cu evlavie.

Când ajunse la colonelul Costică Ştefănescu, începu să cânte de la poartă. Văzuse luminile aprinse şi s-a bucurat, ştiind că domnul colonel avea să-l cinstească, aşa cum făcea în fiecare an, c-un uischian de la mama lui.

Trânti poarta, ca să se-audă că cineva  a intrat în curte şi începu să psalmodieze baritonal:

Naaaş-te-rea Ta, Cris-toaaa-se,

Dum-ne-zee-ul nos-truu…

 

Preotul Demirel nu avea cum să ştie că domnul colonel lăsase liberi pe cei doi dobermani. Auzind gălăgie, aceştia au venit la poartă şi au început să-i dea târcoale intrusului, mirosindu-l.  Văzând că aceştia se-nvârt în jurul lui, fără să latre, părintele îşi văzu de cântare:

Naaaş-te-rea Ta, Cris-toaaa-se…

– Marş, futu-ţi dumnezeu’ mă-ti! spuse preotul, dând cu piciorul într-unul din câini, care-l apucase de anteriu.

Când deschise uşa, colonelul Ştefănescu îl văzu pe colindător încercând să smulgă pulpana anteriului din gura câinelui.

– Cum, Doamne, iartă-mă, oi vrea părinte să-ţi mai pup icoana, dacă dumneata înjuri de cele sfinte?

– Coloneleeee! Ia câinii de pe mine, că te afurisesc şi focu’ iadului o să te ardă! strigă Demirel.

Auzind vocea stăpânului, câinii nu-l mai băgară în seamă şi dispărură în curtea largă.

– Degeaba eşti dumneata om citit, dacă dai drumu’ la câini, să mă sfâşie!

– Ce-are sura cu prefectura, părinţele? se interesă gazda, zâmbind.

– Nu râde, dom’le, că mie nu-mi arde să glumesc!

– Mie, nici atât… Hai, mai bine, să te cinstesc, ca pe vremuri, ca să-ţi treacă supărarea…

După ce dădu peste cap paharul ce-i fusese întins, preotul făcu semn că mai vrea. Sorbi dintr-o înghiţitură, se scutură zgomotos, apoi îi spuse gospodarului încruntat:

– Un intelectual de rasă nu face-aşa ceva!

– Da’, ce-am făcut, părinţele, vai de păcatele mele?!

– Ştii ceva?… Între mine şi dumneata e o mare diferenţă!

– Ia, spune, că m-ai făcut curios! îndemnă colonelul.

– Chiar vrei să ştii?

– Tot suntem la ora adevărului!…

– Între noi doi ştii ce distanţă e?… Un vagon de cărţi! se lăudă părintele.

 

Colonelul Ştefănescu îşi aprinse o ţigară. Îi umplu iar paharul musafirului său, după care îi zise apăsat:

– E adevărat… Numai că diferenţa de care vorbeai e că eu sunt în vagon, iar dumneata ai rămas pă peron, ca popa-prostu’!

CAP DE CERB

Const. MIU

 

 

–          Nu-i aşa că noua metodă de învăţare vă place?

–          Daaa! se auzi răspunsul în cor.

–          V-am zis eu că o să îmbinăm utilul cu plăcutul! se lăudă profesoara.

–         Facem un adevărat cenaclu literar, profa! O măguli o elevă din prima bancă.

–            Se poate spune şi asta… Noi însă facem ceva inedit: GEOGRAFIE LITERARĂ.

Noua metodă de învăţare – activ-participativă –, pe care o propusese Carmen Ţibanbu elevilor săi, la începutul anului şcolar, a dat roade imediat ce a fost explicată şi exemplificată. Elevii scăpau de corvada învăţării mecanice, fără nicio tragere de inimă! Mai mult chiar, cu ajutorul noii metode îşi puteau etala creativitatea literară, mai cu seamă că li s-a promis că cele mai izbutite creaţii vor fi publicate în revista şcolii şi pe blogul acesteia.

–         Azi, vom lucra mai mult la clasă! avertiză profesoara. Nu vă mqai dau mult hulita – de unii – temă pentru acasă…  Ştiu că expertului în temele aşa-zis lucrate acasă n-o să-i convină, pentru că-i iau pâinea de la gură şi n-o să mai aibă ce fura de pe net…

–          De ce mă faceţi hoţ, doamnă profesoară? ceru lămuriri un flăcău, spre care se uitase cu subînţeles Carmen Ţibanu.

–          Te simţi cumva cu musca pe căciulă, domnule Lupescu?

–          V-aţi uitat la mine, lămuri elevul apostrofat.

–          N-am dat nume! se apără femeia.

Clasa explodă într-un râset zgomotos şi prelung.

„I-a dat peste nas!” comentă cineva.

–           Ziceţi mai bine care sunt noile cerinţe de azi şi o să vedeţi că le voi face faţă, se lăudă cel vizat, fără a lua în seamă chicotelile şi comentariile răutăcioase, care încă se mai auzeau.

–          La notare, voi ţine cont de creativitate, spontaneitate şi originalitate.

–           O. k… Corect… Bun aşa! Ne convine! Se auziră mai multe voci, care încuviinţau cele propuse.

–           Lecţia de azi e în legătură cu Turismul de pe litoralul nostru…  Pentru început, vom discutat despre noutăţile de la Vama Veche.

–          Ce-avem de făcut pentru asta?

–          Spuneţi tot ce ştiţi într-un catren… Timp de lucru – zece  minute!

–          E puţin! protestară elevii.

–          Biine – cinşpe, treacă de la mine… Asta aşa, ca să vă inspire muza ori muzoiul, glumi profesoara.

Spre surprinderea ei, foarte curând văzu mai multe mâini ridicate – semn că se crease o adevărată emulaţie.

–          S-o auzim pe Cristina! ceru profesoara.

–          La Vama Veche ne-adunăm,

Să petrecem, să cântăm…

Iar deviza de turişti:

Noi suntem ECOLOGIŞTI!

–          Bravo!… Bravo!

–          Ce mişto! aprobară câţiva colegi.

–          Asta ai zis-o, că ştii că sunt o ecologistă înrăită, observă Carmen Ţibanu, fără a scăpa ocazia de a se lăuda.

–               Nu doamnă!… Adică, ba da, ştiam… Dar mă gândeam că putem face şi puţină educaţie civică… Nu vedeţi că ăştia la TV arată munţii de gunoaie lăsate după astfel de manifestări culturale!…

–          Ia, să-l ascultăm pe rocker-ul Dănuţ Munteanu, noul poet al clasei…

Acesta se ridică de la locul lui şi se duse în faţa clasei. Le făcu semn altor doi colegi să-l urmeze.

–          Cu Alen şi Adi suntem în formaţie completă, explică el.

În timp ce Dănuţ citi cu voce joasă textul, ceilalţi băieţi mimară acompaniamentul: unul făcea pe bateristul, celălalt pe chitaristul:

–          Rock-ul are capitală

Vama Veche – doar în vară.

La beţie suntem toţi –

Doar „vame” şi vamaioţi!

 

Toată lumea aplaudă frenetic.

–          Vă faceţi publicitate, fu de părere profesoara, zâmbind.

–         Ne pregătim pentru balu’ bobocilor! se lăudă şeful formaţiei. Şi profităm de orice ocazie, să repetăm….

Uitându-se cu atenţie la cei care stăteau cu mâna ridicată, Carmen Ţibanu îl văzu şi pe cel cu care polemizase.

–          Ia, să vedem isprava domnului Lupescu, mimă ea curiozitatea.

Acesta, ridicând un deget în semn de avertisment, declamă:

–          An de an, la Vama Veche

Unii-şi caută pereche…

Altele se dau pe spate,

C-au rămas ne-mperecheate!

 

Râsete înfundate, acoperite de apaluze. Toată lumea ştia la ce făcuse aluzie flăcăul.

*

Continuă lectura