INVITAŢIA

Const. MIU

Ger de crapă pietrele! Mai bine de trei ore trecuseră de când îl schimbase pe părintele Demirel de la intrarea în cimitir şi îngheţase mai rău ca un rahat!

Rămăseseră fără porţile mari de la intrarea în cimitir. Părintele făcuse un scandal monstru! Îi adunase urgent pe toţi, la el în birou: coana preoteasă, Pantelică, groparul Angheluţă, nea Lucică – administratoru şi el, şi începuse să urle ca un apucat, că n-a mai văzut aşa ceva – să fie furate porţile din fier masiv, de la intrarea în cimitir. „A ieşit necuratu pe pământ, n-am mai pomenit aşa ceva, de când mama m-a făcut!” se tânguise preotul. Şi începuse să blesteme, încât cei de faţă rămăseseră gură-cască: „Aleagă-s-ar prafu, să se-aleagă de golanii-ăia, care-au furat porţile!… Cădea-le-ar mâinile să, să le cadă!” spusese el mânios. Bătuse repede câteva cruci şi, după ce repetă o implorare de iertare, le spusese tuturor că până vor fi gata porţile noi pe care le va comanda, or să stea de pază, cu rândul, douăzeci şipatru de ore din douăzeci şi patru, la intrarea principală a cimitirului.

Bebe clopotarul dăduse pe gât, cât ai bate din palme, sticla de Săniuţă, pe care i-o lăsase părintele, să se mai dezmorţească… Nici de Bobotează nu fusese aşa ger!… Aflat în faţa intrării principale a cimitirului, Bebe bătea pas de defilare. La un moment dat, observă o maşină, care staţiona în apropiere. Se opri, când văzu cum geamul portierei de pe partea şoferului coboară şi o mână îi face semn de chemare. Ajuns lângă maşină, dădu cu ochii de o tânără.

–          Na, ia de-aici! spuse aceasta, întinzându-i o bancnotă de zece lei. Stai de mult?

–          De vreo două, trei ore…

–          Şi pe geru-ăsta te-ai găsit să vii?

–          N-am încotro!

–          Chiar aşa rău ai ajuns?

–          Rău, nerău, n-am de-ales!

–          Zi, cât ai strâns!

–          Ce să strâng?

–          Bani din cerşit…

–          N-am venit la cerşit! se răsti supărat clopotarul. Părintele m-a pus!

–          Eşti mână-n mână cu popa?

–         Nu cucoană!… Nu vezi că nu mai avem porţi!… Stau de pază!… Că cine ştie ce-o să mai dispară…

–          Da, cin le-a luat?

–      Ţiganii!… Le-au furat şi cred că le-or fi dat la fier vechi, să facă bani de păcănele…

–          Mai bine, ia-ţi o sticlă de ceva, să te-ncălzeşti! recomandă tânăra din maşină.

Se retrase tăcut. Frumuseţea acesteia îl tulburase. Gândul îi zbură la fetele de la club…

Noaptea trecută, fuseseră invitaţi de Cosmin – veterinaru – prietenul lui Pantelică, să petreacă în pub: el şi Anghetuţă groparul se alăturaseră celorlalţi doi. Toată noaptea băuse şi se uitase la fetele-alea dezbrăcate, care se frecau de câte o bară. La miezul nopţii, patronul anunţase un program surpriză pentru toate damele din club: un număr special cu şase streperi. Cuconetul fusese în delir. La fiecare mişcare lascivă a băieţilor, care-şi lepădau hainele pe ritmul muzicii, toate damele aplaudau şi urlau ca apucate. „Astea fac aşa, că nu-s duse la montă!” îi urlase veterinaru. „N-au mamă, n-au tată!” îi răspunsese, dând aprobativ din cap. Se uitase şi la ceilalţi doi comeseni. Pantelică şi Angheluţă aplaudau şi ei îmbujoraţi. La un moment dat, Pantelică arătase cu mâna spre câteva femei mai în vârstă, care se dezlănţuiseră furibund. „Băăă, le strigase el, ia uitaţi-vă la iepele-alea bătrâne!… Zici că n-au mai văzut în viaţa lor talani despuiaţi!” Lumea ajunsese la paroxism. Două fete, cu tupeu, se aşezaseră, rând pe rând, în braţele băieţilor, rămaşi numai în slip. Şi, după ce le vârâseră câteva bancnote la betelie, se ocupaseră insistent de partea lor anatomică şi intimă. La vederea acelei scene, Pantelică îi dăduse un cot şi-i strigase: „La cât le-au frecat la ăştia ouăle, cred că le-au făcut omletă!”

Dimineaţă, Bebe venise direct la intrarea în cimitir, spre a-l schimba pe părintele Demirel. Acum, bătea pas de defilare, ca să nu-ngheţe, căci votca se terminase de mult…. Se apropie iarăşi de maşină. Când gemul portierei se lăsă, îl izbi căldura din maşină.

–       Duduie, dacă tot mai stai pe-aici, lasă-mă şi pe mine înăuntru, să             mă-ncălzesc.

În maşină, privirea îi rămase lipită de picioarele celei de la volan. Avea o fustă scurtă, de două palme, ce lăsa a  se vedea nişte picioare superbe! Simţi cum inima îi bate nebună, gata-gata să-i spargă pieptul. Îşi frecă palmele şi i se adresă acesteia:

–   Duduie, ca să nu-mi degere degetele, lasă-mă să le ţin între picioarele dumitale!

Fata se uită insistent la el şi râse.

–    Hai, curaj! invită ea. Da, vezi, nu te mişca, pentru că mă gâdil! mai avertiză ea.

–    Nu mă-nmoi eu, aşa repede!

După câteva ore, petrecute la căldură, fără a-şi lu mâinile de unde ceruse, Bebe coborî şi mulţumi frumos.

–    Data viitoare, să ştii că te las să ţii capu în poală, ca să-ţ  încălzeşti şi urechile! îi strigă tipa.

–      Săru mâna, da, să vii fără chiloţi, că e prea cald în maşină, de te sufoci!

Reclame

SIMULARE

Const. MIU

 

–          Ştii de ce te-am chemat, părinte, aşa, cam pe nepusă masă?

–          Nu, Înalt Preasfinţite, recunosc că nu ştiu…

–          Ei, ia gândeşte-te puţin! îndemnă înalta faţă bisericească. Credeam că te vei fi gândit, din momentul primirii fax-ului de la Cancelarie, prin care erai convocat la o discuţie cu mine…

Fax-ul cu pricina fusese trimis noaptea, târziu. Preotul Demirel îl găsise abia dis-de-dimineaţă, când a intrat la el în birou. Norocul lui că fusese convocat pentru după-amiază.

Se aştepta ca postul de consilier eparhial, de-atâta amar de vreme vacant, să-l ocupe el. Şi-l dorea cu ardoare, pentru că îi asigura nemijlocit prezenţa în imediata apropiere a Înaltului, la toate acţiunile ecumenice. Era de la sine înţeles pentru restul prelaţilor că cel care ocupa un asemenea post, atât de râvnit, fiind recunoscut drept mâna dreaptă a aceluia, putea lesne să-i urmeze în scaunul episcopal.

–          Poate e nevoie şi de părerea mea pe aici, îndrăzni preotul Demirel să ducă discuţia spre vestea aşteptată.

–          Ştii prea bine că vocea dumitale se face bine auzită aici şi acolo, dar încă n-a sosit vremea ei, să fie clară şi să se distingă de toate celelalte!

Credea că numirea-asta va fi o formalitate. Toată lumea – slujitori ai bisericii şi enoriaşi – cunoştea starea de sănătate precară a Înaltului şi n-ar fi surprins pe nimeni să-l vadă mai repede în preajma acestuia şi într-o zi, două chiar în jilţul episcopiei. Dar, uite că bătrânul se încăpăţâna să lase succesor!… Amânarea-asta nu-i plăcu! „Ce mai pune la cale moşu ? gândi preotul Demirel, cunoscând firea vicleană a mai marelui său. O vrea să-mi testeze fidelitatea credinţei şi supunerii faţă de el?… Nu i-am demonstrat eu că se poate încrede numai în mine, la bine şi la greu?”… Cine oare îşi pusese obrazul şi făcuse propagandă făţişă, printre enoriaşi, când bătrânul fusese suspendat pentru suspiciunea de a fi fost implicat în traficul de icoane vechi?

Fără să-l roage cineva, preotul Demirel se urcase în maşină şi colindase ţara-n lung şi-n lat, la toate episcopiile, ai căror diriguitori se aflau în Consiliul Episcopal de pe lângă Patriarhie. Ceruse insistent audienţă şi, ori de câte ori fusese primit, crease episcopului Teofil o aură de sfinţenie mai ceva ca a mucenicilor. De fiecare dată, aceia se minunaseră de loialitatea preotului şi promiseseră solemn că vor ţine cont de vorbele lui la judecată.

Nu s-a mulţumit doar cu atât: a fost în audienţă la Întâiul Stătător şi i-a îndrugat o poveste înduioşătoare despre viaţa de privaţiuni şi sacrificii a lui Teofil, pe care ascultând-o şi pietrele ar fi lăcrimat, d-apoi o inimă de om!… N-a stat deloc cu mâinile-n sân! A făcut memoriu chiar şi la Preşedinţie. Consilierul pe probleme de Cultură şi Culte, într-un comunicat, a propus un film, căci memoriul era un veritabil scenariu, care mai mult ca sigur ar fi smuls americanilor un Oscar!

Văzând că ancheta lâncezeşte, preotul Demirel luase la rând patriarhiile din celelalte tări surate în credinţă. După ce repetase pe de rost acelaşi scenariu – bun de lung metraj – al martirajului episcopului Teofil, a spus că va merge la Vatican şi va face toate demersurile pentru beatificarea lui. Atenţionase că prin adăugarea unui astfel de sfânt, calendarul catolic va pune în umbră pe cel al suratei întru credinţă.

Când se terminase ancheta ce durase ani buni, de păruse că nu se mai sfârşeşte, bătrânul Teofil îi ceruse de grabă o întâlnire şi, cu lacrimi în ochi, îi ceruse iertare. Aflase că deşi i se propusese şefia spionajului pe tărâmul enoriaşilor, preotul Demirel refuzase cu demnitate… Alertate de posibila îmbogăţire a sfinţilor catolici, înaltele feţe bisericeşti din întreaga lume necatolică o luaseră ca pe o veritabilă ameninţare şi ceruseră recompensarea prin avansare a preotului. Pentru el, proiectul cimitirului privatizat era mult mai important!

–          Poate e nevoie de un turneu pe la celelalte biserici surate, din Europa măcar, ca pe vremea anchetării Sfinţiei Voastre…, fu de părere părintele.

–          Ei, nu e nevoie să mergi aşa departe, că de data asta sunt urechi ca să te-asculte… Dar, ca să fii credibil, mai trebuie şi ochi, vorbi misterios bătrânul Teofil.

–          Asta ce-nseamnă? ceru lămuriri Demirel.

–          Trebuie să-ţi spun că mi s-a reproşat de sus că nu încasezi bani pe înmormântări!…

–          Păi, dacă la mine-n cartier nu se moare! se apără acesta. Cum să iau bani pentru-aşa ceva, dacă lumea moare decât din an în Paşti?!

–          Am comunicat şi eu treaba-asta, dar n-am fost crezut…

–          Mă duc eu sus, să spun cum e treaba! sări preotul.

–          Degeaba!… Ţi s-a interzis să calci pe-acolo!

–          Oi fi devenit proscris! se sperie Demirel.

–          Nu e chiar aşa, stai liniştit… Doar că… va trebui să zici ca ei…

–          Şi să fac numai ca mine… Aaa, am înţeles, mulţumesc din suflet pentru sfat!

–          Uite, continuă Teofil, fără a lua în seamă entuziasmul părintelui, în câteva zile vor aduce aparatură de ultimă generaţie – camere de supraveghere, pe care le vor instala în biserică, la capelă şi la casa căsătoriilor şi a botezurilor.

–          Înseamnă că n-au încredere!…

–          Le vei putea dovedi că s-au înşelat, dar acu, lasă-i să te supravegheze.

–          Îi las, cum să nu-i las, că doar sunt curat ca lacrima! se lăudă părintele Demirel.

–          Mai trebuie să ştii că imediat după instalarea aparaturii, vor face o simulare…

–          La ce mai e bună şi asta?

–          Va trebui să vorbeşti cu preoţii de la celelalte parohii, să te interesezi care dintre ei, în ziua simulării, are mort, să-l aduci la tine!… Sună-l pe preotul Bratosin, să-ţi trimită unu gata-mbălsămat, că cică dă bine pe sticlă!…

–          La asta, chiar nu m-am gândit!

Se repezi şi-i sărută mâna tutorelui său spiritual.

–          Hai, Doamne-ajută, să iasă bine!

După două, trei simulări, încasările începură să crească! Toată lumea era mulţumită: şi Teofil şi mai marii de sus, de la Bucureşti. Însă, nimeni nu ştia că de fapt preotul Demirel, rulează aceleaşi slujbe de înmormântare înregistrate şi stocate la simulare şi că el setează doar data. Banii îi face tot din nunţi şi botezuri !

KARAOKE

Const. MIU

De când  şi în cartierul lor începuse să se moară omeneşte, nu din an în Paşti, preotul Demirel îşi putea vedea liniştit de proiectul drag sufletului său – cimitirul privatizat… Obţinuse chiar şi o finanţare de la Primărie şi cu banii respectivi abia dacă  i-au ajuns să ridice  o mansardă la casa parohială.

–          Ce să fac eu cu fărâmiturile de la festinul ălora de la Primărie?! le-a spus într-o seară părintele alor săi.

–          Tată, mai bine îţi făceai pomană şi-mi dădeai mie banii-ăia, să-mi fac garaj!… E păcat de merţanu-ăla să stea afară-n ploaie!… E musai nevoie de-un garaj, că săptămâna viitoare merg la Bucale să-mi iau un Rolls Royce

–          Pomanagiule! se supără preotul. Tot pe spinarea mea vrei să prosperi?… Eu cred că în altă viaţă tu ai fost căpuşă!…

–          Un părinte adevărat îşi ajută copiii, glăsui  Pantelică pe un ton proverbial.

–          Un părinte adevărat, repetă preotul, îşi ajută enoriaşii, asta e misiunea lui în faţa Domnului!

–          Pân la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!… Ai uitat cum se spune?

–          Ia, nu vă mai împungeţi! interveni coana Fulvina, agasată de sfada celor doi… Mai bine mi-aţi da o mână de-ajutor la proiectu de care v-am tot vorbit!

–          Da, ce-au intrat zile-n sac! se supără Demirel… Vezi că noi avem treburi serioase şi nu ne arde să ne distrăm!

–          Tot pentru tine mă zbat, nerecunoscătorule!

Coana Fulvina tocmai se-ntorsese din Grecia, unde fusese invitată la o tabără de vară pentru preotese. Nu prea făcuse ea mare brânză la testul final, pentru că nici nu a înţeles o iotă din ce li se predase, pentru că totul se baza pe tehnologia informatică de ultimă generaţie. Fiecare cursant avea obligaţia ca la întoarcerea în ţara de origine să implementeze unul din noile concepte. Despre ele aflase mai mult din broşurile găsite în camera de hotel, pentru că instructorii şi ceilalţi angajaţi preferaseră să îngroaşe numărul greviştilor. Trei luni câta fost nevoită să stea în Grecia din cauza grevei generale, care paralizase toate activităţile, inclusiv aeroporturile şi gările, fusese la plajă şi slăbise, de-ajunsese ca un ţâr, căci tot din cauza grevei cantina stătea mai mereu închisă. Ajunsese ca până şi lenjeria de pat să şi-o spele singură în apa de mare, pe care o căra în nişte bidoane. Au invitat-o şi pe ea, într-o bună zi, să se alăture greviştilor. Maica stareţă, care se ocupa de preotesele din România, i-a spus că ele merg la grevă pentru vocalize, căci de curând Patriarhia a înfiinţat la Seminarul teologic o secţie de canto feminin şi fetele sunt obligate să meargă la cor. Broşurile citite vorbeau de coşciuge cu cip – fiecărui mort i se dădea un cod, care trebuia accesat şi printr-un program special se putea intra în contact cu acela, sub forma unei holograme. Programul era folositor mai cu seamă pentru credincioşii fanatici, care aveau nevoie zilnic de întâlnirea prin rugăciune cu moaştele cutărui sau cutărui cuvios sfânt. Era vorba de un program ecologic şi sanitar sută la sută, fără a mai exista posibilitatea ca oamenii să se îmbolnăvească, prin transmiterea particulelor de salivă lăsate pe racle sau icoane, ca în proslăvirea lor tradiţională.

La revenirea în ţară, coana preoteasă îi povestise părintelui prin câte trecuse şi îl atenţionase că abia aşteaptă să-i aducă pe-ăia de la televiziunea locală, să le dea un interviu şi să le spună cum va arăta proiectul ei pe lângă cimitirul privatizat.

–          Dacă tot ai pornit campania pomenilor, săptămâna asta să nu tai chitanţe, îi ceru ea soţului.

–          Şi de ce, mă rog, vrei să nu tai chitanţe?

–          Cum?… Ai uitat?… S-apropie opt martie…

–          Ce-are op martie cu pomenile?

–          Are, că vreau să invit fetele la restaurant, la o pizza şi-o bere, două… Anu-ăsta suntem mult mai puţine – vreo treizeci!…

–          Da, de ce tre să plăteşti tu?

–          Păi, e rându meu anu-ăsta!… Ai uitat că de vreo cinci ani, de când s-a mărit grupu, eu tot merg la sindrofii?… Tre să mai dau şi eu o bere la fete, să nu zică pe la colţuri că m-am boierit!

–          Şi pentru atâta vrei să nu tai chitanţe?

–          Ei, n-o fi foc dacă organizez şi-o tombolă…

–          Numai de tombola ta nu-mi arde mie!

–          Normal, că tu nu te implici, mă laşi pe mine să alerg.

–          Poate-aşa mai slăbeşti şi tu, că nu te mai încape nimic, toate pocnesc pe tine!

–          Eu cred că ai orbu găinii… Nu vezi că m-am topit, că acolo, la greci, n-am stat degeaba!

–          Poate ne spui şi nouă de ce vrei să faci tombolă, ocoli preotul răspunsul aşteptat.

–          Farmecu unei astfel de zile e tombola, spuse coana Fulvina cu năduf.

–          Aşa crezi tu…

–          Asta e tradiţia!… De când lumea şi pământu, de opt martie se organizează tombolă!

–          Să te-ajute Pantelică! aproape că ordonă Demirel.

–          Am maşina-n servis… Două, trei săptămâni durează, că au făcut comandă de nişte piese de la reprezentanţă, explică tânărul. Merţanu e pretenţios!… Pân-atunci – per pedes!

–          Nu te-a-ntrebat nimeni nimic pe tine! se supără mama, auzind tânguirile fiului.

Preotul Demirel dispăru pentru câtva timp din cameră. Se-ntoarse, ţinând în mână nişte bani.

–          Uite-aici o mie de euro!… Sper să-şi ajungă… Nu te-ntinde la mâncare, ca   să-ţi ajungă pentru tombolă!

–          Săru mâna, părinte! spuse entuziasmată coana Fulvina.

–          Da să ştii că alţi bani nu mai pupi de la mine! avertiză Demirel.

–          Nu, dragă, nu mai cer.

–          Să nu mârâi nici măcar după un cent!

–          O să mă descurc şi singură, o să vezi! se lăudă preoteasa.

De mai bine de jumătate de an, pe postul local TV, în pauzele publicitare, se repeta un anunţ, prin care coana preoteasă aştepta ca lumea din oraş să se înscrie la un concurs cu premii substanţiale: KARAOKE PENTRU BABE BOCITOARE.

BANI DE BUZUNAR

Const. MIU

 

În primii săi ani de apostolat, preotul Demirel îşi deschisese în curtea bisericii un mini-market de cartier, ca să-l mai scoată din nevoile pentru Casa Domnului şi să poată trăi de la o lună la alta cu ai săi. Aici, găseai cam tot ce-ţi dorea inima: de la accesorii pentru nunţi, botezuri şi înmormântări, până la obiecte electrocasnice, aţă şi ace de cusut.

Pe-atunci, nu existau camere video, de supraveghere, aşa că preotului nu-i rămase decât să-i cheme la el în birou pe fiul său, Pantelică, pe Bebe – clopotarul şi pe Angheluţă – groparul. Era de faţă şi Fulvina, coana preoteasă.

–          V-am chemat, începu preotul Demirel, ca să ştiţi că dacă vreţi bani, trebuie să staţi de pază pe metereze…

–          Vai de mine, nu se poate! se văicări coana preoteasă.

–          Da, de ce, Fulvino, crezi tu că nu se poate?! o luă soţul din scurt.

–          Ai uitat că am rău de înălţime?!

–          Ba bine că nu!… Dar ce-are a face cu ce v-am zis eu?

–          Are, că fac pe mine, până sus!…  Şi-apoi, nici n-ai terminat cu ratele şi tu vrei să faci alt împrumut?

–          Mai bine mi-ai da şi mie nişte parai, să-mi iau un motor, interveni Pantelică, fiul celor doi.

–          Ce-are sura cu prefectura! se supără părintele.

–          Eu nu sunt sura ta, că mă vopsesc! se oţărî coana preoteasă.

–          Da, nici faţă pentru prefectură n-ai, râse Demirel.

–          Ia, nu vă mai împungeţi!… Să faci bine, tată, să ne lămureşti cum e cu paza pe metereze! îndemnă flăcăul.

–          Ce-o fi aşa greu de priceput?!

–          Numai tu le complici! îl învinovăţi femeia.

–          Maaamă, iar începi?

–          Părinte, acu se-ntuncecă şi n-am terminat de săpat groapa-aia! avertiză Angheluţă.

–          Las, că tragem un fir pân-acolo, să ai lumină şi te-o mai ajuta şi Bebe.

Preotul văzând că cel  apostrofat se strâmbă, începu să-l ia la rost.

–          În afară de faptu că tragi şi tu clopotele din an în Paşti, al ceva nu faci… Aşa că nu te mai strâmba, crezând că nu te văd… Nu-ţi scade osânza, dacă-i dai o mână de ajutor.

–          Vaaai, părinţele, cum poţi să spui aşa ceva? îl mânii pe Dumnezeu!… Ai uitat că trag clopotele şi la sărbători?

–          Poate se-ndură Ăl-de-Sus şi-o să avem parte de mai mulţi morţi, că a-nceput lumea să nu mai moară pe la noi, spuse cu speranţă şi amărăciune preotul.

–          Păi, ce vină am eu? întrebă Bebe.

–          O să vorbesc la Primărie, să-ţi găsească un post de tras mâţa de coadă, că văd că nu-ţi convine la noi! avertiză Demirel.

–          Şi, pân la urmă, ne spui şi nouă de ce ne-ai chemat aşa, val-vârtej? păru de-a dreptul interesată coana Fulvina, văzând că soţul nu mai conteneşte cu reproşurile.

–          O să staţi cu rându de pază, la magazin. Nu avem bani să plătim şi paznic… În fiecare noapte, câte unul! hotărî preotul.

–          Păi, suntem numai cinci, socoti Pantelică.

–          Vorbesc eu cunea Lucică, să stea şi el la pândă. O să ţină el evidenţa pentru fiecare, ca să ştie când îi vine rându, că doar e adiministratoru nostru şi contabil pe deasupra…

–          Ai dreptate, bărbate: să stea şi nea Lucică de gardă, că-l plătim regeşte!

 

*

 Preotul Demirel ţinea într-un dulap câteva sticle cu coniac, pentru protocol, din care abia se-ndura să tragă câte o duşcă, în nopţile friguroase, când îi venea rândul la priveghi, cum spunea el, mai în glumă, mai în serios.

Într-o noapte, observă că sticlele se cam goliseră. Luă un pix şi făcu la fiecare etichetă câte un semn. După o săptămână, când verifică sticlele, rămase pe gânduri. Era clar: cineva bea din ele, gândind că la dulapul-ăla nu umblă nimeni şi nu stă să numere câte înghiţituri dă peste cap…

După încă o săptămână, îi spuse coanei preotese ce a găsit şi că nu-i place să plătească nişte beţivani, care-i fac pagube. Aceasta fu mai împăciuitoare şi-i dădu ideea de a completa sticlele cu ceai rusesc. „Abia n-o să se-mbete”, se bucură ea.

–          Mă, Bebiţă, io cred că părintele are ceva la rinichi, păru îngrijorat Angheluţă, într-o bună zi.

–          Nu l-am auzit văitându-se.

–          Nici eu, da, sigur are piatră la rinichi.

–          Ai văzut-o?

–          Nu, mă, da, al ceva nu poa să aibă…

–          De unde ştii tu, mă, de unde dracu?

–          Păi, am găsit în sticlele-alea urină…

*

Într-o noapte, pe când îi venise rândul la priveghi, preotului Demirel i s-a părut că aude zgomot la magazia dee mărfuri. Ciuli urechile şi aşteptă. Zgomotul se repetă: un geam spart şi o buşitură surdă. Se îndreptă în grabă spre locul de unde se auziseră zgomotele. Împinse hotărât uşa şi, năvălind în magazie, aprinse lanterna.

–          Hoţii!… Săriţi, oameni buni, c-au intrat hoţii! strigă din toţi rărunchii şi începu să caute.

Se duse şi aprinse lumina.

–          Săru mâna, părinte!

–          Tu eşti, Pantelică?… Ce m-ai speriat!

–   Ei, cum aşa? se minună băiatul, în timp ce se scutura.

–          Dă-o-n mă-sa, că m-ai speriat!

–          Nu-njur, părinte, că păcătuieşti! avertiză Pantelică.

–          Ei, cum dracusă nu-njur, dacă m-ai băgat în sperieţi!

–          Ai că n-ai nimica…

–          Da, tu ce cauţi la ora-asta aici? îl luă părintele la ture.

–          Am venit să-ţi ţin de urât…

–          Pe geam?

–          Uşa era-ncuiată! spuse parcă nevinovat Pantelică.

–          Cu asta ce-ai de gând să faci? se interesă preotul, arătând spre o geantă mare-mare de voiaj, în care se vedeau înghesuite nişte cutii.

–          Dacă nu-mi dai bani de buzunar, zise băiatul ca o scuză.

–          Aaa, ai de gând să le vinzi?

–          Da, tată, recunoscu Pantelică.

–          O să faci cam mulţi bani de buzunar, spuse nemulţumit preotul.

–          Ţi-am zis că vreau motor!…

–          Dacă află coana preoteasă, ne omoară! se sperie Demirel.

–          Părinte, dacă mă laşi să-mi iau motor, nu-i spun.

–          Fură şi tu aşa, ca să-ţi iei un scuter… Mai lasă aici o cutie, două, se rugă tatăl, că săptămâna viitoare avem inventar. O să vină ’nea Lucică şi ne impută pagubele!

 

PĂCĂTOASĂ FĂRĂ VINĂ

Const. MIU

– Părinţele, iar am păcătuit!

– Măcar eşti sinceră, fata mea…, aprecie părintele Demirel.

– Dar, Părinţele, ştii şi dumneata cum se spune: „Greşala recunoscută e pe jumătate iertată!”

– Dumnezeu nu umblă cu jumătăţi de măsură!… N-ai cum să fii pe jumătate curată sufleteşte.

– Aşa o fi, aprobă femeia, cu jumătate de gură, da’ ce să fac, Părinţele, că parcă e o boală, încercă ea să se apere de mustrare.

– Când eşti bolnavă, te duci la medic să te trateze?

– Desigur, da’ de ce-ntrebi?

– Şi preotul e medic, numai’ că e unu’ de suflete.

– Că bine zici, Părinţele, da’ la mine „boala” asta recidivează…

– Ţi-am dat canon?

– Da, Părinţele… Să nu mai pun mâna pe bani şase luni! Spuse femeia, ca şi cum s-ar fi lăudat.

– Aşa ţi-am zis să faci, păru preotul că-şi aminteşte. Te pomeneşti c-ai încălcat canonul şi d-aia ai venit la mine!? se sperie duhovnicul.

– Nu, să ştii că nu l-am încălcat! Şase luni ai zis, şase luni bătute-n cap n-am mai pus mâna pe bani!

– Ei, şi-atunci, cum zici c-ai păcătuit?

– Păi, canonul s-a sfârşit în august, iar eu am avut corigenţe în septembrie, mai spuse femeia, ca şi cum îi părea nespus de rău c-au venit corigenţele aşa repede după terminarea canonului.

– Asta nu înseamnă că dacă ţi-ai făcut canonul, gata, ai voie să te ţii de prostii şi să păcătuieşti iar, că degeaba îţi dau eu şi o sută de canoane, spuse supărat preotul Demirel. La dumneata, năravul e din cale-afară de mare!

– Părinţele, nu cred că e nărav!… Păcat o fi, da’ unu’ mai mititel, că doar am recunoscut…

– Oi vrea să-ţi dau binecuvântare pentru sinceritate?!

– Nu, Doamne-apără-mă şi păzeşte-mă!

– Trebuia să te fi păzit singură şi nu mai ajungeai la mine spăşită…

– Dacă am venit, nu mă mai dojeni şi dumneata, se rugă femeia.

Preotul Demirel se uită lung la femeia care îngenunchiase în faţa sa. Auzise de la lumea care venea la spovedit că profesoara de chimie este o şpăgăriţă ce nu s-a mai pomenit! „Măi oameni buni, le spunea de fiecare dată părintele, nu vă mai luaţi după gura lumii, şi aşa slobodă, şi daţi crezare la tot ce se spune pe la colţuri!” Cineva îi spuse foarte revoltat: „Asta a inventat şpaga oficializată!” Preotul îşi făcuse cruce şi ceru lămuriri. „Ca să nu bată la ochi, i-a fraierit pe părinţi să-şi trimită copiii la un curs opţional de Igiena alimentaţiei.” „Şi ce vezi rău în asta?” „Păi, tot meditaţie e, dar cu alt nume, că e pe bani la cursu-ăla. Şi-aşa de opţional e, că săracii părinţi, după ce le buşeşte plozii cu doi şi cu trei, se văd nevoiţi să-i înscrie la curs.” Preotul încercase o explicaţie: „O fi cu taxă, după noile reglementări europene…” Altcineva îi spusese că prin oraş, lumea şuşoteşte că doamna profesoară Dalida Grigorescu strânge bani pentru fi-su, ca să-l trimită în Anglia, după terminarea liceului, ca să continue acolo cu masteratu’ şi doctoratu’… „Nu mai exageraţi şi voi, oameni buni, îi dojenea părintele. Ştiţi şi voi că la profesori li s-au tăiat salariile, care  şi-aşa erau vai de mama lor!” „Ce faci, părinte, îi iei apărarea lu’ madam ŞPAGARETA?!” se supărase o persoană mai în vârstă.

– Ţi-am spus să nu mai pui mâna pe bani! se răsti omul în sutană.

Femeia bătu repede trei mătănii.

– N-am mai pus mâna pe bani, Părinţele, doar ţi-am mărturisit.

– Şi-atunci, de ce mi-ai spus c-ai păcătuit?… Vezi că şi minciuna tot păcat e!

– Ştiu, Părinţele, cum să nu ştiu…

– Ai luat sau nu ai luat bani?

– N-am luat, am primit, se apără profesoara.

– Ia, uimeşte-mă cu o explicaţie savantă!

– Eu nu pun mâna pe bani, de când am primit canon. Vin în plic şi ăla-ntr-un buchet de flori, că-mi place să primesc flori, de ziua mea… Ce să fac, Părinţele, dacă statu’-ăsta a fixat corigenţele toamna, în septembrie, de ziua mea!?… Vai de păcatele mele, eu nu am nicio vină!