POALE-N BRÂU

Const. MIU

Carmen Ţibanu era încântată că venise ziua când Sorinel al ei îmbrăca vestimentaţia de gală pentru un absolvent de liceu. După ce a aflat de la colegii flăcăului linia vestimentaţiei – croiala şi culoarea, a dat fuga în Milano şi a făcut o comandă specială: pantofi, cămaşă, cravată, sacou şi pantaloni – toate de la firma Armani. Merita Sorinache un asemenea cadou-surpriză! Ştia foarte bine că odrasla ei fusese favorizată la notare de către colegi, mai cu seamă că în tot acest răstimp mama a fost la conducerea şcolii. Notarea e subiectivă – toată lumea e conştientă de asta, însă pentru Carmen Ţibanu puiuţu ei e mai ceva decât un geniu. Dovadă sunt diplomele ce i s-au conferit acestuia şi pe care, după ce le-a înrămat, mama a avut grijă să le afişeze la intrarea în şcoală.

În cei patru ani de liceu, Sorinel strânsese peste cinci sute de diplome, fără a mai pune la socoteală cele alte câteva sute primite pe vremea când era elev la gimnaziu. Majoritatea o forma categoria diplomelor de participare la diverse concursuri, doar câteva erau menţiuni. Cea mai valoroasă era o diplomă, ale cărei dimensiuni fuseseră voit mărit printr-un program IT, pentru ca lumea să vadă de la o poştă că Sorinel a obţinut MENŢIUNEA a XII-a, la Concursul internaţional de FITOTERAPIE PRIN TELEPATIE.

– Mami, ştii ce-ai uitat să-mi iei? întrebă flăcăul, în timp ce se uita în oglindă cum îi stă sacoul comandat pentru ora festivă a absolvenţilor de liceu.

– Dragule, eu însămi am verificat de trei ori conţinutul coletului, înainte de a-l sigila, spuse mama, vizibil deranjată că fiul îndrăznise să-i reproşeze aşa ceva.

– Dar e la mintea cocoşului…

– Cum poţi să spui aşa ceva!… Adică, e la mintea cocoşului că sunt uitucă?

Flăcăul veni şi îşi sărută mama la tâmplă,     mângâind-o apoi afectuos.

– Cum ai putea crede asta?

– Ia, zi, repede, ce-am uitat? spuse nerăbdătoare mama.

– Păi, ai uitat chiloţii, spuse flăcăul cu jenă.

– Am văzut prognoza meteo: sâmbătă va fi foarte cald!… Aşa că poţi să te duci fără! decretă mama.

– Ei, cum o să mă duc fără? repetă Sorinel, parcă nevenindu-i să creadă că mama îi poate da un asemenea sfat.

– Las că nu te dezbracă nimeni acolo, să vadă: ai sau nu chiloţi!

– Mami, tu realizezi ce sfat îmi dai?… Nu posă cred!…

– Ba să crezi!

– Te cred, dacă-mi răspunzi la o-ntrebare…

– Ce vrei să mai ştii?

– Ai avut sau nu aşa ceva, la ora ta festivă?

– Ei, nu mai ţin minte, dao să mă uit la pozele făcute atunci, promise Carmen Ţibanu.

– Ce, v-aţi pus poalele-n brâu, spre a saluta publicul?

– Nu te obrăznici! îl repezi femeia pe flăcăul curios. Du-te, mai bine, la magazinul de peste drum şi i-aţi o pereche de chiloţi chinezeşti… Am văzut că le-a adus marfă…

*

Aştepta cu sufletul la gură afişarea rezultatelor la probele de la bacalaureat. La întoarcerea de la coafor, probase zeci de rochii, care mai de care mai decoltată, pentru că la un asemenea eveniment şi ea avea de gând să fie mărinimoasă cu privitorii – avea ce să le arate.

– Mami, ce-i cu panarama-aia? ceru Sorinel lămuriri, privind la caleaşca oprită în faţa vilei.

– O dată-n viaţă ai dat bacu şi la valoarea ta, m-am gândit să-ţi fac o surpriză: vom merge în caleaşcă, pân la liceu, să vedem mediile afişate, explică mama, aruncând o ultimă ocheadă în oglindă.

Flăcăul urcă în mijlocul de locomoţie, vizibil afectat de alegerea ciudată a mamei.

– Domle, uite, pe unde trebuie s-o iei, pân la liceu, preciză Carmen Ţibanu, întinzându-i o hârtie celui aflat pe capră. Da, mai bine, las că-ţi zic eu: de-aici, mergi pân la Balada, faci stânga spre Stadion, urci spre unitatea militară, apoi imediat o iei la dreapta, treci pe lângă cimitir, de-acolo, cobori spre Catanga, în intersecţie o ţii drept înainte, la colţ, o ţii spre Casa de cultură şi de-acolo mergem direct la liceu.

– Nu ocolim cam mult? îndrăzni flăcăul să-şi exprime nedumerirea.

– Lasă, dragă, să vadă lumea ce absolvent are mă-sa! se lăudă Carmen Ţibanu.

 *

Îl trase forţat de mână. Şi, aproape împingându-l, îl depărtă de mulţimea ce se îmbulzea în faţa ferestrelor unde fuseseră afişate mediile.

Ai că m-am lămurit. Mergem acasă! comandă ferm femeia.

– Nu mai facem o tură în caleaşcă? întrebă Sorinel.

– La media-asta – şase zero trei – o să mergi pe jos. Asta ţi-e valoarea… Eu am programare la sală – am ora de fitness…     O iei pe jos, că n-am plătit şi drumu de întoarcere…  Abia-ţi mai scade şi ţie burtica, trântorulu mami, trântor! şi-i mângâie respectuos abdomenul ţuguiat.

Reclame

CIMITIR PRIVATIZAT

Const. MIU

1.

Când a primit fax-ul, nu i-a venit să creadă. L-a mai citit o dată şi încă o dată, rămânând înmărmurit.

Fără întârziere, a sunat la Mitropolie, spre a cere lămuriri. I-a răspuns secretarul, care i-a spus că Înalt Preasfinţitul e plecat din ţară, la un simpozion ecumenic. Prea multe nici el nu ştie şi, până la întoarcerea aceluia, să se descurce cum o şti. Şi i-a trântit telefonul în nas.

Preotul Demirel nu-l înghiţea deloc pe acest demnitar, care cu toate că îi fusese coleg de studii, îl pizmuia rău de tot, trimiţându-i pe cap controale peste controale. De ce? Doar pentru simplul motiv c-ar fi vrut să-i ia scaunul, pe care stătea „de când lumea şi pământul” – cum explica el înciudat, după a treia tentativă. Acel secretar era vestit pentru comerţul ilicit cu icoane vechi, care an de an luau calea străinătăţii. Presa locală publicase numeroase articole despre această afacere oneroasă, cu filieră în toată ţara, şi chiar dacă Poliţia demarase o anchetă, iar Patriarhia se autosesizase, făcând propria anchetă, nu se dovedise nimic adevărat. Nici când au apărut în presă tot felul de articole despre felul dubios cum se făcea admiterea la Teologie sau cum promovau cei mai mulţi studenţi – pe bani, fără măcar să fi dat măcar pe la vreun curs, nimeni nu l-a putut clinti din loc pe acest Teofil Şpagoveanu – cum îi spunea lumea, bănuit fiind că numai el ar fi în spatele acestor afaceri mai puţin ortodoxe.

Fax-ul cu pricina preciza că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuia făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile. În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… Termenul era împovărător: trei zile!…Preotul a chemat administratorul, groparul, clopotarul şi pe coana preoteasă, şi au întors situaţia şi pe faţă şi pe dos, o noapte întreagă:

– Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte!  s-a văicărit administratorul.

  – Nea Lucică, vociferă preotul îmbufnat, dumneata nu spui nimic clar şi concret şi te văicăreşti mai ceva ca o babă! Lasă presupunerile…

– Nu mai avem locuri! avertiză Angheluţă, groparul.

– Aşa e! interveni coana Fulvina – preoteasa. La Adresa înaintată la Primărie, în care solicitam extinderea cimitirului, consilierii n-au răspuns de mai bine de şapte ani!.. Nu se poate face redimensionare prin extindere!

– Aşa e, aşa e, încuviinţară ceilalţi în cor.

– Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? vru să ştie clopotarul. Că ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora  de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…

– Tu nu eşti în toate minţile, Bebe?! se supără Angheluţă. Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss!… Şi desenă în aer dimensiunile cu pricina.

– Să ştiţi că ăsta micu are dreptate, interveni Demirel.

– Adică de ce, părinte? se miră Angheluţă.

– Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

Toţi făcură ochii mari, aşteptând explicaţii.

– Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi

Preotul Demirel luă o foaie de hârtie şi notă:

1. Ţinuta la intrarea în cimitir va fi decentă.

„Nu poţi veni aici ca acasă”, mai explică el.

– Da, la cine se referă ţinuta decentă, părinte, la mort sau la însoţitori, sări administratorul.

– Normal că la însoţitori, că pe mort îl îmbraci frumos, ca pentru ultimu drum… E la mintea cocoşului!

2. Cei care primesc pomană vor avea în dotare o singură sacoşă (nu mai mult!), comercializată prin serviciile noastre funerare.

La acest punct, preotul fu nevoit să dea alte lămuriri: „Nu poţi spune cerşetori, că ăia din UE stau cu ochii pe noi şi iar or să ne bălăcărească în parlamentu lor şi în presă… Ca să evităm discriminările şi îmbulzeala – ştiţi şi voi că unii        se-ngrămădesc, de se calcă-n picioare, să ia pomană de mai multe ori –, pomanagii trebuie musai să aibă la ei o sacoşă nici prea mică, nici prea mare, că noi nu încurajăm obezitatea!”

2. A. Primitorii de pomană vor achita o taxă lunară de staţionare. Vor purta un ecuson la vedere!

2. B. Pentru cei fideli (care nu se duc şi-n altă parte), punem la dispoziţie abonamente. Pentru pensionari, veterani de război, elevi şi studenţi – reducerile sunt de cincizeci la sută!

3. Se va plăti o taxă de groapă, iar la solicitarea clientului, firma noastră de servicii funerare va efectua lucrări pentru morminte supraetajate, în funcţie de numărul membrilor de familie.

4. Din momentul publicării prezentului Regula-ment în Monitorul Oficial, morţii se îngroapă numai în picioare!

„O să scoatem pe piaţă sicrie cilindrice şi va trebui să facem o campanie serioasă, ca oamenii să înţeleagă avantajele acestei poziţionări strategice, în mormânt. Vor fi primii la înviere!” atenţionă preotul asistenţa, ridicând arătătorul spre tavan.

– Asta înseamnă că noi o să avem cilindru la poarta cimitirului, se bucură Fulvina.

– Ajungem şi acolo, nu te grăbi!

Uite, să vă zic acu cum facem restructurarea… Morţii vor fi dezgropaţi şi puşi în ordine alfabetică. Nu de când au decedat, că la unii nu se mai ştie!… Ăsta va fi punctul cinci în Regulament.

– Nu e bine! interveni administratorul. Sunt de acord să-i dezgropăm, că mai facem şi noi un ban cu parastasele, motivă el acordul, da nu să-i aşezăm apoi în ordine alfabetică!

– Da, de ce nu vrei matale, nea Lucică? se supără Bebe clopotarul.

– Ăştia din ziua de azi sunt nişte analfabeţi!

– Ai dreptate! făcu împăciuitor preotul. Nu cunosc literele şi o să avem bătaie de cap…

– Atunci, ce propui nene? interveni şi Angheluţă.

– Le dăm numere, ca la Loto

– Ştii că e o idee grozavă! se veseli preotul Demirel. Săptămânal, organizăm o tombolă, iar câştigătoru va fi înmormântat gratis de noi!… La punctu şase, trecem tombola!… O să-l invităm pe Înaltu’, să tragă el, cu mânuţa lui, că tot îi place să fie băgat în seamă, şi în felu ăsta ne are şi pe noi în vedere…

– Cu osuaru cum rămâne?

– Că bine zici, nea Lucică. Nimic nu-ţi scapă!… Eu cred că ăsta e bun pentru a treia treaptă prevăzută în ordonanţa de urgenţă.

Se făcu linişte. Fiecare dintre cei prezenţi se gândea ce i-o fi trecut preotului prin minte cu Reciclarea-aia! Demirel se uită la ei şi observă că stăteau gură-cască, aşteptând minunea.

– Tot eu să vă luminez, că întunericu’ iadului vă mănâncă! psalmodie el pe nas… Punctu următor e crematoriul… O să calcinăm oasele!

– Cu aprobarea cui? ceru alte lămuriri administratorul.

– Cum a cui?… A Sanepidului şi a Primăriei… În Nota explicativă o să trecem – MOTIVE ECO: igienizare şi salubrizare. Doar e la modă !… Va fi primu cimitir privatizat şi ecologic din lume: igienă la standarde nu europene, ci mondiale!

– Să nu uitaţi că pentru cenuşă o să avem nevoie de spaţiu pentru depozitare, fu de părere coana Fulvina. Alţi bani, altă distracţie…

– Banii or să curgă – gârlă, nu alta!… Iar de distrat, om vedea pe unde… Lumea e mare!

– Pân la urmă, ce facem cu cenuşa, părinte? întrebă Angheluţă, vădit interesat.

– O vindem… Afară!… Am citit undeva că americanii au descoperit o metodă ieftină şi eficientă, prin care fac diamante din cenuşa morţilor… Noi le dăm materia primă, iar ei produsu finit… Deschidem şi un magazin, de care o să se ocupe Fulvina.

Pe când preotul Demirel se pregătea să dea forma finală a Regulamentului de ordine interioară a cimitirului privatizat  Eternitatea, coana preoteasă se trezi vorbind:

– Avem o problemă, părinte… Săptămâna trecută,  mi-am făcut analizele, povesti ea. Şi mi-a ieşit rezultatu că am sânge verde!… Mi-au zis să nu intrăm în panică, pentru că e ceva normal: o dată cu încălzirea globală, cică primele modificări se văd în sânge…

– Dimineaţă, pleci cu nea Lucică la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele! hotărî preotul.

Cazul ei făcuse vâlvă. Mai întâi în oraş, apoi în tot judeţul şi datorită ziarelor şi televiziunilor cu programe de ştiri – în toată ţara. La scurt timp, toate agenţiile de ştiri de pe mapamond relatau cu lux de amănunte acest caz unic în istoria medicinei. S-a crezut mai întâi că e o făcătură, o farsă, spre a ieşi din anonimatul cotidian. Însă, după ce a fost supusă unor investigaţii amănunţite la Institutul de Medicină legală, specialiştii au ajuns la concluzia că acest caz trebuie luat în serios. Singura ei explicaţie dată celor care au chestionat-o dacă are habar de unde i se trage, a fost că este vegetariană. Fiind singura în viaţă şi nemaiavând rude – e de la sine înţeles că de sânge –, a fost întrebată de părinţi, bunici şi străbunici. S-a format o altă comisie care a identificat în comuna sa natală  locul de odihnă al răposaţilor. Rămăşiţele pământeşti ale acelora au fost testate la mai multe centre medicale din străinătate, iar concluziile au arătat la fel:  numai ea are sânge verde. Visul i se repetase preotului trei nopţi la rând.

*

 Cu rezultatul analizelor în mână, preotul Demirel se întreba acum dacă n-ar fi mai bine să se declare şi el vegetarian. Citise un nou articol, unde se menţiona că cele mai căutate diamante sunt cele provenite din cenuşa oamenilor cu sânge verde. Cu greu se hotărî să-şi ţină preoteasa numai pe verdeţuri. Apoi, pregăti banii: o să meargă la piaţă, să cumpere salată, o ladă cu banane, două de portocale şi alte citrice, iar pentru el – o friptură, pe care o s-o facă la grătar, cum îi place lui – în sânge!

 


2.

De când obţinuse aprobările de la Arhiepiscopie şi de la Primărie pentru cimitirul privatizat, la care visase atât, preotul Demirel nu mai avea somn. Voia ca totul să fie ca la carte!

A chemat de la Bucureşti un arhitect şi i-a spus cum vrea el să fie Casa Ceremoniilor, pe care avea s-o ridice în apropiere de Casa Parohială, poate chiar lipită, cu uşă care să dea dintr-una într-alta. Nici nu apucase bine omul să despacheteze bagajele, că preotul nerăbdător a început să deseneze pe o coală de hârtie cum avea să arate „casa” cu pricina, după ce mai înainte pusese pe masa din sufragerie un teanc de schiţe. Explicaţiile dovedeau simţ practic şi rafinament:

– Uite, domle Manlache, a început preotul să turuie, trăgând primele linii paralele, la capătul cărora scrise deasupra  unei săgeţi – CORIDOR –, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! şi indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului. Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie, mai adăugă el.

– Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul! l-a complimentat admirativ arhitectul, după ce Demirel a desenat câte un dreptunghi în stânga şi în dreapta liniilor ce închipuiau „coridorul de acces”.

Preotul mâzgăli în fiecare dreptunghi câte o cifră. În dreapta trecu 1, iar în stânga 2. Reluă aceste cifre într-o legendă, pe care o notă în josul paginii.

– Ştii ce sunt astea? se interesă el, punând degetul în dreptul fiecărei cifre.

– Ia, să vedem ce fantezii mai ai, părinte! mimă arhitectul o curiozitate vădit exagerată.

– Uite, la număruunu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor, preciză el şi desenă apoi în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul.

– Ai, că e interesant…

– Păi, cum să nu fie!… Tot salonu-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la  ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu lu ăla micu puţa mare!

Domnul Manolache râse cu poftă.

– Am zis eu că ai fantezii!… Da, ia, zi, la număru doi ce-o să fie?

– Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu pentru priveghere. Sala va fi la fel de mare, ca la număruunu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.

– Ai că te iau în echipa mea, că eşti bun ca proiectant! explodă arhitectul, într-un entuziasm nedisimulat. Trebuie să dai de băut!

Pe când gazda se pregătea să îndeplinească solicitarea musafirului său, se auzi soneria de la intrare.

– Ooo, damunceşti, părinte, nu te-ncurci! remarcă noul venit, văzând hârtiile împrăştiate pe masa mare din sufragerie.

– Naşule, proiectăm cu domnu arhitect Manlache ceea ce-ţi spusesem c-am de gând să fac: o Casă a Ceremoniilor, se grăbi gazda să dea explicaţii. Ţi-am vorbit de proiectu-ăsta, de când făceam demersurile la cimitirul privatizat. Dacă tot ne privatizăm, trebuie şi o casă din asta!

Gică Prescure dădu aprobativ din cap. De când cu noul proiect pentru cimitir, îşi deschisese o nouă afacere profitabilă cu craniile de la groapa comună. Înjghebase un atelier unde prelucra materia primă, confecţionând din cranii felinare şi veioze pentru nunţi, botezuri şi parastase. Ajunsese să aibă şi comenzi din străinătate.

– Da, nu te-ai gândit ce-o să facă lumea până construieşti tu casa-asta? vru să ştie Gică Prescure.

Şi adresându-se arhitectului, adăugă:

– Primăria interzice oamenilor să mai facă nunţi şi parastase la restaurant! Au înfiinţat o comisie de control, care merge din casă în casă, să-i amendeze pe ăia care nu plătesc o taxă de întreţinere. Nu poţi să ai o casă ca asta – de ceremonii – cum îi spune finu, fără s-o întreţii!

– Nu cred că nu s-a gândit părintele la o soluţie chiar şi provizorie, fu de părere arhitectul. De când am venit, mi-a dovedit că are fantezie!…

– Au la dispoziţie, deocamdată, sala de festivităţi de la Primărie, ţinu preotul să lămurească. Asta doar până deschidem noi.

– Pentru nunţi şi botezuri, mai treacă-meargă, da cum o să bagi mortu în sala-aia, că primaru ştii doar ce culoare e?! se supără Gică Prescure.

– Să-i dea carnet de partid, pe care să i-l pună în coşciug. Poate face şi dincolo o filială şi-l votează ăia, că aici şi-a cam făcut plinu, fu de părere Demirel.

– A propos de dincolo…  Finule, am venit să-i spui lu Angheluţă, groparu, că mai am nevoie de cinzeci de cranii… Am o comandă pentru Franţa, la o casă de vacanţă, şi pe care tre s-o onorez pân la Crăciun… Iar de săptămâna viitoare ne diversificăm: o să trecem pe confecţionarea de lampadare.

– Şi ce-ţi trebuie pentru astea?

– Cât mai multe oase de la palme şi labele picioarelor, pentru franjuri.

– Da, cum o să le-atârni? se băgă în vorbă şi arhitectul.

– Cu nailon de undiţe… Am încheiat deja contract cu un depozit de scule de pescuit, că ştiam că pentru finue floare la ureche să facă rost de „catalige”.

– Domle, eşti tare! îl felicită Manolache. Nu credeam că şi morţii se pot recicla… Ăsta da comerţ pentru export!

– Se vede că dumneata nu prea dădeai pe la învăţământu politic, pe vremea Împuşcatului… N-ai cum să ştii de lozinca Nimic nu se pierde, totu se transformă! … Dacă mai trăia, cre că eram acu fruntaş în întrecerea socialistă! se lăudă Gică Prescure.

– Ce fruntaş, sigur erai declarat erou al muncii socialiste şi mai primeai şi medalie cu şnur din aur! plusă preotul, ca să-i facă plăcere.

– Finule, ia strigă la fina să aducă nişte cafele la băieţii veseli, comandă naşul, că eu am uitat că n-am venit cu mâna goală.

Scoase dintr-o sacoşă, lăsată lângă el, o pungă de cafea şi o sticlă cu vin.

– Asta e ca să bem aldămaşul, mai explică el.

– Fulvina nu-i acas!… E plecată la şcoală, se scuză Demirel.

– Ei, cum aşa? A găsit-o şcolarizarea pe nepusă masă?!

– Face nişte cursuri speciale, că dacă tot ne privatizăm, tre să fie cineva ca să vândă bilete la intrare…

– O să se supere naş-ta, că la ea nu vă gândiţi deloc! avertiză Gică Prescure.

– Lasă, naşule, c-o să-i treacă… O punem să rupă biletele şi-i dăm juma din încasări!

 

*

 În ziua ştiută, Gică Prescure şi soţia s-au trezit cu noaptea-n cap şi-au început să se gătească de inaugurare. Ajunşi la faţa locului, nu mică le-a fost mirarea de ce-au găsit…

La mai puţin de trei zile, înainte de inaugurare, preotul avusese o idee genială. Stând tot timpul pe capul muncitorilor şi zorindu-i să termine mai repede cu finisatul, şi-a dat seama că holul care desparte cele două „saloane” este prea mare şi nefolosit la capacitatea maximă. Fără să anunţe proiectantul sau şeful de lucrări, le-a cerut oamenilor să         se-apuce de săpat în hol.

– O să facem la subsol un bar de noapte, să nu se plictisească lumea care vine aici, s-a lăudat Demirel.

Săpăturile au dat la iveală cel mai mare osuar din sud-estul Europei, având o vechime estimată de specialişti la aproximativ cinci mii de ani. Bucuros, preotul a lipit la repezeală, pe toate uşile şi geamurile noii clădiri afişe, pe care scrisese acelaşi anunţ: INVENTAR LA NOUA GROAPĂ COMUNĂ!

ONOARE SALVATĂ

Const. MIU

De când cu descoperirea osuarului, preotul Demirel avea treabă până peste cap! Cu cât săpau, muncitorii – oameni de la periferie, angajaţi cu ziua – dădeau peste alte şi alte zeci şi sute de gropi comune.

Aşa încât, preotul a fost nevoit să închidă capela şi  s-o transforme în şantier de lucru. Dacă a văzut că zilnic erau descoperite noi alte gropi comune, a concediat zilierii şi a făcut rost de două excavatoare, spre a continua săpăturile. A spart unul din zidurile din lateral ale capelei, ca să poată intra mai uşor mastodonţii din fier, iar în paralel cu această activitate, pentru că nu putea amâna nunţile, botezurile şi mai ales înmormântările, a obţinut toate aprobările spre a putea ridica o altă capelă. De astă dată, clădirea a fost mult mai bine compartimentată: sală de priveghi, salon de nunţi, scăldători pentru 50 de botezuri concomitente, bar de zi şi bar de noapte şi trei parcări supraetajate, subterane.

Pentru că în spatele vechii capele se ridicaseră munţi de oase, în urma excavaţiilor, preotul Demirel l-a rugat pe naşul său, Gică Prescure, să-i găsească experţi, care să examineze acest „tezaur” nemaiîntâlnit. Naşul i-a adus numaidecât, de la Bucureşti, mai multe grupe de studenţi de la Arheologie, care şi-aşa aveau de făcut practică pe teren. Lor, li s-au alăturat altele de la Medicină şi de la Arte Moderne. Mediciniştii aveau ca sarcină sortarea oaselor, cărora arheologii puteau apoi să le estimeze vârsta şi epoca istorică presupusă a le fi aparţinut, iar cei de la Arte Moderne, cu imaginaţia lor debordantă, aveau ocazia să dea fiecărui os fie utilitate ca obiecte casnice (de la ţepuşe pentru frigărui, până la seturi de tacâmuri cu mâner din os), fie ca obiecte pentru diferite jocuri sportive (se primiseră mii de comenzi pentru crose de golf şi cricket), ori accesorii de pescuit subacvatic.

Cele mai multe oase desperecheate luau calea celor şase crematorii, spre a fi calcinate. Cenuşa rezultată intra în compoziţia unor unguente necesare în tratarea unei largi game de boli reumatice, dar şi în compoziţi a două sortimente de paste de dinţi: pentru copii şi adulţi.

 

*

– Finule, ce te-agiţi atâta cu discursu-ăla de campanie !? îi reproşă Gică Prescure într-o seară preotului Demirel, arătându-se parcă nemulţumit de zelul aceluia. Lumea te ştie ca pe-un cal breaz!… Te mai îndoieşti?

– Nu mă-ndoiesc d-asta, naşule, cum să mă-ndoiesc că n-ar şti lumea cine trage la caleaşcă!

– Eu mă gândeam la candidatură şi c-o să ieşi a cincia oară consilier local…

– Una gândeşti dumneata şi alta glăsuieşti, spuse preotul, continuând să se uite în notiţele sale.

– Da, ce mai pui la cale?…Ai,mai bine, fă o pauză şi scoate şi tu ceva, să bem un paar de vin, că mi s-au uscat ochii, de când mă uit la tine!

Preotul nu răspunse. Ieşi din cameră pentru câteva minute, revenind cu o sticlă cu vin şi două pahare, pe care le puse mai mult în silă pe o tavă.

– Fă şi dumneata pe cavaleruşi umple-le! comandă el, vădit deranjat că a fost solicitat pentru ceva ce n-are de-a face cu preocuparea sa de moment: realizarea unui nou discurs pentru alegerile locale, vizând postul de consilier, pentru domeniile social-cultural.

– Ia zi, finule, ce mai pui la cale! îndemnă Gică Prescure.

– Eşti curios ca o fată mare, naşule! remarcă preotul, făcând cu ochiul.

– Astea-s la modă, în ziua de azi!

– Cum adică la modă, repetă Demirel.

– Păi, fata mare tre s-o pui piesă într-un muzeu, făcu sentenţios naşul.

Ai, că mă faci curios!

– Da, mă, finule, astea-au dispărut ca brăţările dacice şi cine are una a dat norocu peste el de-o aşa comoară!…    D-aia am zis că sunt piese de muzeu.

-Las că propunerile mele din campania-asta vor revitaliza această categorie de alegători, spuse mândru candidatul la funcţia de consilier local.

 – Ai, că m-ai făcut curios. Dau în clocot de nerăbdare!

– Din toamna-asta, vom organiza concursul Miss fata de cartier… În felu-ăsta dăm posibilitatea tuturor fetelor să se facă şi ele remarcate.

– Să ştii că ai dreptate: concursu-ăsta tre să pună capăt discriminării locale – hegemonia centrului asupra periferiei!

– A venit vremea ca raportu de forţe să se schimbe! decretă mândru preotul Demirel.

– Şi cum o să faci, finule, inversarea raportului de forţe? vru să ştie Gică Prescure.

– Io n-o să fac nimic, fetele…

– Eşti prea misterios, părinte!

– Proba cea mai importantă, care va decide clasamentul final – bomboana de pe tort (era să spun de pe colivă, de, veche meteahnă profesională!) – o să fie dansu’ la bară

– Poate o-nscriu şi eu pe Jana-mea! se bucură Gică Prescure.

– Naşule, nu te supăra, o să dea peste cap acu de la cântar! se sperie preotul.

– Măcar să evolueze hors concours, ce zici? se rugă naşul.

– Să vedem ce putem face, veni răspunsul evaziv.

– Da, dacă îi ia naş-ta locu, ce-are?

– Să ştii c-ar fi o soluţie…

– Cu experienţa ei la bară… Ca avocat, nici nu      mă-ndoiesc să nu ia locu-ntâi!

– Naşule, dacă ia concursu, fac toate demersurile la Comitetu Olimpic Mondial, ca dansu la bară să fie recunoscut ca probă sportivă, promise solemn preotul Demirel.

– Finule, să ştii că numai ea ne mai poate salva onoarea naţiei, pe seceta-asta de medalii!

ŞCOALĂ DE MENAJ

Const. MIU

 

 

– Voi nu ştiţi noţiuni elementare de chimie şi vreţi să promovaţi? tună profesoara, trântind extemporalele pe catedră.

– Doamna profesoară, lecţia aia nici nu ne-aţi predat-o! îndrăzni şefa clasei să găsească o scuză pentru notele mici încasate „pe capete”.

– Fetiţo, vezi că eşti cam obraznică! atenţionă profesoara, vădit deranjată.

– V-am spus un adevăr, şi aşa ceva nu înseamnă obrăznicie, se apără fata.

– Ex-tra-or-di-nar! Apăsă cea de la catedră fiecare silabă a cuvântului. Extraordinar! repetă ea… Nu se poate! mai spuse, făcându-şi cruce… Adică, mă prosteşti în faţă!… Bineee!

– Dar…

– Fără dar! ţipă profesoara… Ai un tupeu fantastic!

– Totuşi, am vrea să ne ascultaţi şi pe noi, încercă aceeaşi elevă s-o îmbuneze pe cea supărată.

– V-am ascultat destul! Aveţi în catalog câte o notă şi cu cea de-acum – două, socoti aceasta.

– Doamnă, Cătălina a vrut să vă spună că pentru lecţia-aia ne-aţi promis c-o să vedem un film didactic, îi luă apărarea Andrei Lupescu- un coleg mai îndrăzneţ.

– Aşa e, doamna profesoară, confirmă Iulia Roşculeţ, colega de bancă a lui Andrei Lupescu. Să ştiţi că şefa noastră nu are obiceiu’ să mintă.

– Las’, c-aveţi şi-n manual o groază de fotografii explicative, nu-i mai lua tu apărarea.

– Spuneţi şi voi ceva! ceru flăcăul colegilor. Staţi ca muţii şi după ce pleacă profa, o faceţi pe Cătălina în fel şi chip, că nu v-a luat apărarea.

– Nu mai face pe viteazu’, ca să te dai mare în faţa donşoarei… Mai bine ţi-ai şterge mucii de la nas, cân’ vorbeşti cu mine! îl apostrofă femeia, vădit deranjată.

Iar tu, donşoară, se întoarse profesoara spre şefa clasei, să-i spui dirigintei voastre c-am cerut de urgenţă o şedinţă cu părinţii… Cu încă două perle de lucrări ca asta şi o să faceţi coadă la olimpiada din toamnă! Ba unii dintre voi o să biseze clasa!…

 

*

La şedinţa cu părinţii, profesoara Dalida Grigorescu a fost foarte înfiptă. Diriginta n-a scos o vorbă. Se uita cum colega sa se străduia din răsputeri să convingă pe cei din sală despre necesitatea implementării conceptului modern de scool after scool, în conformitate cu noua Lege a Învăţământului.

– Oameni buni, plozii dumneavoastră, pentru o clasă de specialitate, cum e a lor – de chimie-biologie –, să ştiţi că nu cunosc cele mai simple noţiuni şi formule.

– Daţi exemple, cu nume şi prenume! au cerut părinţii.

– Păi, uite, Maricica nu ştie că bioxidu’ de carbon are formula CO2 , da’ bine că scrie corect după dictare – codoi!

– Asta ştim şi noi, se auzi vocea unui părinte, aflat în spatele clasei. Mi-a zis fata.

– Aaa, care va să zică ştiaţi că nu ştiu?! făcu nedumerită profesoara.

– Exemple, exemple concrete! ceru altcineva.

– Aşaaa… Taifun, nu ştie că hidrogenului sulfurat i se mai spune în popor beşină şi că arde.

– Aşa e doamna, aşa e, că l-aţi ars la notă, încuviinţă tatăl băiatului amintit.

– Eu propun, continuă doamna Dalida Grigorescu, fără să-l ia în seamă pe acel bărbat, ca de săptămâna viitoare să vă trimiteţi copiii la noul meu curs opţional.

– Şi un’ să încapă opzeci de persoane? se interesă o mămică aflată în prima bancă. Mi-a zis Mădălina că atâţia s-au înscris deja pentru sculu-ăsta, că cică le-aţi fi spus că-i ca la olimpiada de toamnă.

– Am găsit deja o locaţie specială. O să ne-adunăm la măcelăria domnului Abibula, că elevii dumneavoastră au optat pentru Igiena alimentaţiei.

*

Dumă câteva luni bune, părinţii au aflat că la meditaţie profesoara de chimie îşi bârfeşte colegii, iar copiilor, dacă tot le lua banii, le dădea gogoşi – fetelor – şi pişcoturi de bere – băieţilor –, pe care tot ei le aduceau „la pachet” – cum li se cerea insistent.

Părinţii au început să vocifereze nemulţumiţi, deoarece li se promisese meniu bogat. „Măcar o ciorbă de oase-afumate sau o supă de legume şi crutoane, nu uscăturile-alea, că şi-aşa s-a-nvăţat la bani mulţi, fără să gătească!”

„O şcoală de menaj ar fi utilă, credeau cei mai mulţi.  Da’ mai întâi, cucoana-asta simandicoasă, tre’ să treacă  la cratiţă şi după aia să dea lecţii la alţii – şi unde mai pui, contra cost!”

FELICITĂRI

Const. MIU

Luă teancul de reviste, ziare şi plicuri din cutia poştală şi, după ce intră în casă, le aruncă pe masă. „Iar a venit scadenţa la facturi! ” îşi spuse Tică Pricopsitu.

Lucra ca programator IT la o companie multinaţională şi nu se putea plânge de salariu, însă în afară de îmbrăcăminte şi alimente, tot ce-şi cumpărase, inclusiv maşina, fusese luat pe credite de la trei bănci, care la vremea când încheiase contractele – numai cu buletinul –, îl ademeniseră cu o seamă de oferte care mai de care mai tentante. Toate au fost bune şi frumoase, dar după primele şase luni, a primit de la fiecare bancă înştiinţare că începând cu data cutare, dobânzile nu numai că se măresc, dar sunt şi variabile, în funcţie de cursul galopant al euro… Din acel moment, n-a mai avut linişte sufletească.

Îşi aprinse o ţigară şi începu să ia la mână plicurile, spre a pune facturile în ordinea zilelor de plată. Desfăcea plicurile, aproape automat şi se uita mai întâi la data limită a scadenţei, apoi nota     într-un carnet, unde-şi ţinea toate socotelile cu „dările către stat” – cum numea el taxele şi impozitele.

La un moment dat, îi atrase atenţia hârtia gofrată scoasă dintr-un plic. Pe un ton sec, era anunţat că în câteva zile avea să primească cinci mii de euro. Nu a dat importanţă scrisorii, spunându-şi  că o fi o glumă proastă a vreunui coleg de serviciu şi îi păru tare rău că n-are cum    să-şi dea seama cine ar putea fi autorul, că tare ar fi vrut să-i facă o farsă, în stilul celor filmate cu camera ascunsă.

Când a primit înştiinţarea să se prezinte la bancă, spre a-şi încasa suma de cinci mii de euro, fata de la casierie îi dădu şi un plic. Acasă, a descoperit aceeaşi hârtie gofrată, pe care era menţionat:

„Banii nu implică nici un efort din partea dumneavoastră. Indiferenţa faţă de vecinii din scara blocului a culminat cu decesul vecinului de la etajul superior al blocului unde locuiţi – mort la data de…

Vă rugăm să verificaţi datele comunicate.”

Abia acum înţelese

Continuă lectura

SĂPĂTURI

Const. MIU

Nea Dumi e acasă? întrebă femeia.

Tânărul nu-i răspunse. Trase din ţigară, după care apucă sticla de gât şi turnă alene în pahar. Bău cu sete, pe nerăsuflate, aproape tot paharul. Se şterse cu dosul palmei,luă apoi între degete câteva alune, pe care le aruncă în gură, dând capul pe spate.

Femeia se apropie din spate şi-i puse palma pe umăr. Abia atunci acesta tresări şi, după ce dădu mai încet sonorul aparatului la care asculta manele, întoarse capul.

– Marcelică, nea Dumi e acasă?

– Doarme, tanti,doarme, repetă tânărul, părând deranjat de cea care îl întrebase de tată.

– Cum o fi putând să doarmă pe hărmălaia-asta?! se minună femeia.

– Cu spume la gură, după ce-a dat gata două sticloanţe de Săniuţă! veni explicaţia.

– Ia, dă fuga şi scoală-l!

– Nu pot, bre, tanti Maria, că abia ce-a aţipit.

– Şi ce dacă…

– Face urât dacă-l scol înainte să-şi fi făcut efectu Săniuţa! O ia ca medicament şi-i trece de toate alea!… Dacă nu-şi face efectu siropu’, face urât moşu!… Odată, am luat-o pe coajă, că tot aşa, m-a frecat la icre un vecin, să-l scol…

– Las că n-o iei pe coajă, că i-am adus pensia, lămuri poştăriţa.

– Tanti, ştii ceva?… Mai bine lasă-mi mie cuponu şi banii, că moşu nu-şi face somnu, ne ia p-amândoi la ture, iar pentru mata nu răspund!…

Pentru că femeia nu dădea semne că s-ar învoi, Marcel Pestriţu insistă:

– Ai, că-ţi las de-o prăjitură şi-o ciocolată…

– La pensia lu dom colonel, zău c-ar merge un Garone!… Mi-e frică, zău, să nu dau în diabet, că pensionarii ăştialalţi din cartier, cân le duc pensia, în ziua respectivă, mă tratează ba c-o prăjitură, ba c-o şarlotă, cu multă frişcă…

Marcel Pestriţu se uită atent la poştăriţă, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă diabetul decare-i tot vorbea şi-a arătat vreun semn.

– Dacă-mi dai pensia lu moşu, îţi las şi matale d-un Martini, încercă el să negocieze.

*

– Ce tot mă baţi la cap, mă nea Fichiret, şi vrei să ştii unde-i Marcel? se răţoi Gina Priboianu la cel care o sunase.

– Cocoană, am o urgenţă! mai insistă omul.

– Ai greşit număru. Sună la 112 ! Şi-i închise în nas.

De felul ei, Gina Priboianu era iute, dar în acea zi, când a fost sunată de turcu-ăla, băşit, cum îi spunea ea în secret, era chiar nervoasă. Îi spusese soţului să nu-ntârzie cu transportu-ăla, pentru că avea de gând s-o ducă în piaţă, să facă mai multe cumpărături.

Telefonul sună iar.

– Ţi-am spus, abi, că nu ştiu pe unde golăneşte Marcel! ţipă femeia. O fi la biliard, cu golanii lui, dracu să-l pieptene!… La noi vine numa cân are nevoie de ceva, şi nu face pui p-aci…

– Sigur nu ştii unde-o fi?

– Alaltăieri, l-a rugat pe soţu să vină cu furgonu la Altex, că voia să ia un frigider pe cuponu de pensie a lu nea Dumi… Nici nu l-am întrebat p-al meu dacă l-a rezolvat pe Marcel…

– Cocoană, e belea mare! Avertiză Fichiret, d-aia întrebam la tine de Marcel.

– Ce dracu o mai fi făcut?! se sperie femeia.

– Nu el, moşu

– La câtă votcă bagă-n el, o fi căzut pe stradă. Nu e prima oară! vorbi sentenţios cea care fusese sunată.

– Căzut, căzut, repetă grav tătarul. Sculat la el, nu puteam!

– Ai dreptate, abi, cine să poată urni matahala-aia?!

– Cocoana, nu puteam sculam… E mort, cocoană!

– E, pă dracu!… A dat colţu‘ ‘nea Dumi?…Ai dă mine şi dă mine!

– Cocoana, vino repede, să iei ploconu!… Io musuluman eram şi nu putem să-l ţin în casă… L-am târât în curte. Aman-aman, tare greu era!

Ai dă mine şi dă mine! se văicări femeia. Bine că m-ai sunat, nea Fichi… Vin cât pot de repede, numa să dau dedeşteptu-ăsta, al meu. Nu-ş pe unde umblă, că nu răspunde la telefon…

Gina Priboianu se lăsă moale pe pat. Nepoata lu‘ ‘nea Dumi (cum îi spunea omului toată lumea din oraş colonelului Dumitru Pestriţu, fost comandant al unităţii de rachete) era cea care avea grijă de bătrân – de când aceluia îi murise soţia de inimă rea – şi de unicul fiu, care la aproape 40 de ani n-avea loc de muncă, mulţumindu-se să trăiască din pensia tatălui. Mergea o dată pe săptămână acasă la bătrân (impropriu spus „acasă”, căci după moartea soţiei vânduse repede vila, iar banii îi băgase într-un cont, la o bancă, mulţumindu-se să stea în gazdă la un tătar, într-un cartier mărginaş), pentru menaj: gătit, spălat şi călcat. De mai bine de un an, trecea tot mai rar – la două, trei săptămâni –, căci Dumitru Pestriţu, cicălitor din fire, stătea cu gura pe ea, cât femeia trebăluia. „Decât să mă freci pe mine toată ziua, bună-ziua, mai bine-ai face instrucţie cu fi-tu, că l-ai scutit de-armată, repede-repede, şi-acum a ajuns un necioplit cu burtă de popă!” îi mai întorcea Gina vorba.

Puse mâna pe telefon şi sunăla Protoierie.

– Săru-mâna, părinte!… Te deranjez şi eu… Am dat de necaz…

– Ce s-a-ntâmplat?

– A murit nea Dumi…

– Dumnezeu să-l odihnească!

– M-a sunat nea Fichiret Osman, la care stătea în gazdă… Cică l-ar fi găsit înţepenit în casă, de unde nu mai ieşise de trei zile…

– Fi-su ştie?

– De trei zile, nu-i de găsit! De când a pus mâna pe banii de pensie ai moşului… Cine ştie pe unde-i toacă?!…

– Păcat, mare păcat… Mai făcea donaţii pentru biserică…

– Nu ştiam…

– S-au mai văzut cazuri de atei, care la bătrâneţe au găsit Calea Domnului

– Părinte, n-am timp de necrolog!… N-am un să-l duc! Ajută-mă, că nici nu ştiu ce trebuie pentru înmormântare!…

– Adu-l la noi, la capela mortuară… Am acolo o rezervă, unde am toate facilităţile: îl îmbăiem, îl ferchezuim şi-l îmbrăcăm în paltonu de scânduri… Nu mai pierde vremea! Adu-l acolo; de rest, ne ocupăm noi!…

– Da, părinte,aşa o să fac, săru-mâna!

– Chiar dacă nu o să fiu eu, îl găseşti pe administrator. Îi spui că eu te-am trimis… Nu-i dai nimic!… Ne socotim după aia, că şi-aşa ai de alergat… Acutre să merg la un botez; naş e frate-miu şi mai schimbăm şi noi o vorbă,două acolo, că nu ne-am mai întâlnit la sindrofii cam de multişor. De, fiecare cu afacerile lui…

Gina Priboianu se mai linişti. Preotul paroh era un om de inimă. Dr, după numai cinci minute o sună el pe femeie.

– Doamna Gina, să ştii că nu facem nicio scofală!

– Cum adică, părinte? se sperie femeia.

Păi, dacă zici că Fichiret l-ar fi găsit după trei zile, tre să suni mai întâi la Poliţie, să preia ei cazu… După ia îl aduci la noi…

– Da, părinte, bine că mi-ai zis. O să-l sun pe adjunct. E văr primarcu soţul meu şi cre că până vii de la botez, ne rezolvă el.

– Aşa să fie!

 

*

De trei ore stăteau la poarta de la Morgă şi nu-i băga nimeni în seamă… De sute de ori au apăsat butonul soneriei şi tot nimic! Soţul Ginei Priboianu aţipise. Îi dădu un cot.

– Cum poţi să dormi cu mortu lângă tine?

– Pe nea Dumi l-am pus în spate. Doar tu eşti lângă mine!… Io-te, s-apropie cineva, mai spuse omul, frecându-se la ochi.

Într-adevăr, cineva se apropiase de poartă şi le făcu semn să coboare din maşină.

– A sunat dom doctor şi a spus să vă-ntreb dacă aveţi hârtia…

– Ce hârtie?

– Trimiterea dela Poliţie; fără ea nu puteţi intra! avertiză paznicul.

– Stăm aci de-atâta timp şi n-ai ieşit să ne spui de treaba-asta?

– Nu-i mare scofală, dar nu sunase doctoru!… Aşa că vă duceţi frumos la Poliţie ţi veniţi cu hârtia-aia. Pân-atunci, poate apare şi don doctor. Zicea că seducesă-şi cumpere un şorţ nou…

 

La Poliţie, era doar ofiţerul de serviciu. Îi spuseră pentru ce-au venit, iar acesta îi avertiză că mai întâi trebuie îndeplinite câteva formalităţi.

– Nu-i bine c-aşi mişcat mortu din loc!

– Subcomisarul Abagiu zicea să ne ducem la Morgă

– O fi zis, dar mai întâi se cuvenea întocmit un proces-verbal de constatare… Ei, lasă, că n-o fi foc! Daţi şi voi un coniac şi ne înţelegem… Dacă tot l-aţi cărat pân aci, tre să scriu cum l-am găsit…

Ai mai repede, mai repede! îl zori femeia.

– Bine că e întreg! remarcă bucuros ofiţerul.

– Da‘, ce, domle, voiai să ţi-l aducem tranşat? se interesă vădit supărat soţul Ginei.

– În cazu-ăsta, era nevoie să daţi şi voi declaraţii: cine, cum şi cu ce?

Cei doi soţi se uitară miraţi.

– Nu vă mai uitaţi aşa la mine, că mă deochiaţi!… Vă duceţi înapoi, unde-aţi găsit mortu şi luaţi declaraţii de la ăia care l-au văzut.

– Cu-atâtea referinţe, parcă-i facem dosar de angajare, fu de părere Gina.

– Să le luaţi în dublu exemplar: un rând la noi şi altu îl puneţi în coşciug, că poate o avea nevoie pe lumea-ailaltă…

– Vorbeşti prostii, domle! se apără Gina Priboianu. Acolo, nu se munceşte!

– Până dimineaţă, mă găsiţi tot pe mine aci! Mai spuse ofiţerul.

 

*

La poartă, a ieşit o persoană necunoscută.

–    Păi, unde-i nea Fichi? se interesă Gina.

– S-a mutat d-aci. A vândut de grabă tot şi dusa fost! Unde anume, nu pot şti, că n-a spus la nimeni!

– Ei, cum aşa?… A plecat… Şi n-a spus la nimeni!…

– Nu… La nimeni!

– Şi când a plecat?

– Are câteva ore bune… A-ncărcat tot calabalâcul în trei camioane şi p-aci ţi-e drumu

 

S-au întors din noula Poliţieşi i-au spus ofiţerului ce-au păţit.

– De, ce să-i faci; sigur n-aveţi noroc, conchise acesta. Legea e lege!

– Acu, ce facem?

– Fără declaraţii, nu po să vă dau nimic la mână!… Să găsiţi nişte martori… Aşa că, faceţi săpături! îndemnă el. Da, nu vă grăbiţi, că tot pe mine mă găsiţi. Aci sunt până dimineaţă!

Ai, nevastă, să luăm un târnăcop şi două lopeţi.

Gina Priboianu se uită la ceas.

– Are dreptate omu… La Fero-metale n-a-nchis… Ai auzit ce-a zis – ne-aşteaptă…

– Da, şefu, facem săpături.

– Şi nu ne grăbim…

– Aşa e, oameni buni: Graba strică treaba!… Eu v-aştept. Până dimineaţă sunt aci!… Da numa să faceţi săpături!… Continuă lectura