CUNOAȘTEREA PSIHOLOGIEI FEMININE ÎN PROZA POEMATICĂ

Const. MIU

A doua frază din Jarul din mare dezvăluie o poetă sensibilă, cu o imaginație debordantă: „Prințesa în rochie vaporoasă, cu volane din ciripit de păsărele și sandale din fire de iarbă.” Așa e transpusă vara pe șevaletul artistic al Adinei Lozinschi – autoarea volumului de proze scurte Jarul din mare (Editura Ex Ponto, Constanța, 2015).

Găsim în prima lucrare ce deschide volumul în discuție pagini de certă proză poematică. Autoarea surprinde, ca într-o filmare cu încetinitorul, imagini în mișcare, înclinația spre notarea detaliilor peisajului marin, la răsăritul soarelui, având ecouri interioare. Trăirea și retrăirea acestui răsărit conferă autoarei statutul de pictor impresionist: „Liniștea nopții îmbrățișată cu întinderea adormită a mării încearcă să descifreze clipele dintâi ale negurilor de lumină. Printre gene, privirea încordată încearcă să treacă dincolo de perdeaua străvezie a orizontului, să ghicească și să capteze silueta de foc, încă invizibilă, dar tot mai aproape. O nerăbdare de copil răsfățat pune stăpânire pe întreaga mea ființă. Nimic nu poate fi mai înălțător și mai fabulos decât jarul care iese din mare întâi ca o timidă dungă fosforescentă, mai apoi, tot mai clar și uluitor de rapid devenind un nobil disc incandescent, plin de îndrăzneală, de un roșu uimitor de ireal și de impunător. ” (p. 11-12). Încercați să memorați această poezie solară, care surprinde în imagini metaforice răsăritul de soare, la mare! Apoi, aflându-vă într-o dimineață la malul mării, veți avea ocazia să vă lămuriți în legătură cu mirajul scrierii Adinei Lozinschi. Să reținem că din fragmentul citat, registrul verbal – indicativul prezeent, în relație cu verbele la conjunctiv – lasă impresia prezenței celei care face descrieriea la și de la fața locului. Ultima frază a fragmentului reprodus are valoarea unui superlativ stilistic, în planul trăirii, al receptării peisajului în mișcare, făcând din acesta unul fabulos, sau – cum spune autoareaa – unul „uimitor de ireal și impunător. „

Legătura între peisajul în mișcare – în speță, răsăritul soarelui din mare – și trăirea vizualizării acestuia este explicit notată: „Primele raze care iau naștere în zori sunt semnele iubirii (…) Adâncul mării nu este altceva decât abisul din suflet. ” (p.12)

Ființă solară, născută, așa cum mărturisește, în luna lui cuptor – autoarea acestei proze poematice se confesează: „Nu-mi dau seama dacă alții au aceleași simțuri ca mine, însă îmi percep sufletul mereu fierbinte. ” (p. 12).

Că e vorba de două imagini total diferite ale soarelui – la răsărit și în miezul zilei –, ne-o spune autoarea, întărindu-ne aprecierile în legătură cu proza poematică ce compune prima scriere: ” dintr-un soare pictural în primele minute ale apariției sale, în miezul zilei deevine focul din înalturi, flama extraordinară, care arde cu fierbințeala sa locuri și vietăți. ” (s. n., p. 13).

Pe coperta a patra a cărții semnate de Adina Lozinschi, poeta Emilia Dabu nota referitor la menirea amintirilor: „Amintirile, oricât de frumoase ar fi, duc uneori la disperări fără sfârșit (…) la întrebări grave, la căutări cerești. ” Proza Dragostea nu are vârstă are ca temă iubirea adoleescentină, neîmplinită, iar ideea fundamentală este aceea că „…deși iubirea există mereu, evine la un moment dat cel mai tiranic și greu de îndurat sentiment. ” (Emilia Dabu, în Prefață, p. 8). De remarcat că în  proza adusă acum în discuție, poeticul este cenzurat de luciditatea celei care e nevoită dintr-o întâmplare (protaagonista găsește pe internet fotografia fostului său iubit, din anii de liceu) să rememoreze o iubire inteerzisă: fataa – din România socialistă – se îndrăgostește de un tânăr gruzin, din fosta Uniune Sovietică, însă cei doi nu-și pot uni sufletele din cauza regimurilor totalitare, ce interziceau asemenea căsătorii.

La olimpiada internațională de limba și literatura rusă, desfășurată la Moscova, tânărul Serioja este ghid pentru protagonista noastră, în timpul peregrinărilor prin oraș: „În parcul acela din Moscova, noi doi ne-am plimbat cu barca. Luciul verde cu inflexiuni sidefii ale apei, lebedele negre grațioase, pe care le vedeam pentru prima dată în viața mea. Atmosfera aceea de calm și liniștee m-a urmărit ca o umbră binefăcătoare și îmi este vie în amintiri.” (p. 81). Enunțurrile cu privire la prima iubire 9care de cele mai multe ori rămâne doar îmbobocită) sunt triste și adevărate: „Prima dragoste (…) rămâne înrădăcinată pentru totdeauna în suflet (…) Nicio iubire ulterioară, nici calitatea de a fi devenit părinți, nimic nu poate să șteargă definitiv amintirile plăcute din tinerețea noastră. ” (p. 80).

Tristă este și Povesste de iubire. După ce reușește s-o convingă de sentimentele sale, pretextând că are nevoie de o femeie sensibilă, receptivă la dorințele sale și care să-i salveze sufletul de singurătate, un bărbat plecat la muncă în Grecia, are cu o femeie divorțată o aventură, „pe teren neutru”, în Bulgaria, petrecându-și concediul cu aceasta, la Varna. Ștefania crede că a găsit în Ianis perechea sufletului: „Nu mai întâlnisem un caracter atât de asemănător cu al meu, un fel d umbră simetrică, proiectată aievea pe un perete imaginar. ” (p. 110).

Și în această scriere găsim câteva pasaje, unde liricul e la el acasă, traducând tectonica sufletului femeii îndrăgostite: „Într-o seară tăcută de toamnă, sufletul îmi este pătruns de fericire, iar inima, ca o superbă crizantemă aurie își deschide grațios petalele. ” (p. 94). La prima întâlnire, la Constanța și Eforie, cei doi admiră marea în zori: „Se vede marea încă adormită. Oricât s-ar zbuciuma seara și noaptea, marea dimineața este liniștită (…) La orizont, se vede din ce în ce mai bine discul incandescent al soarelui. ” (p. 101). Plimbându-se cu alesul inimii, prin imensul parc din orașul bulgăresc, eroinei i se pare la un moment dat că visează, iar peisajul este unul fabulos: „Copaci cu trunchiurile contorsionate târându-se până la pământ ca niște șerpi boa și apoi ridicându-se spre cer, oferă prilejul de a se așeza într-un leagăn sau de a călări un inorog, chiar dacă nu mai ești copil.” (p. 111).

Când Ianis își exprimă regretul sincer de a nu se fi întâlnit când erau mai tineri, Ștefania se mulțumeștee să fie adepta horațianului carpe diem, pe motiv că acum, matură fiind, știe să trăiască fără grabă, feericirea clipei: „Eu una nu aș mai vrea să am 20 de ani. Când ești tânăr, ești mai impulsiv, mai nestatornic și grăbit să termini totul cât mai repede. Abia acum știm să savurăm fiecare clipă, cu mult tact și fără grabă, la cote maxime.”  (p. 112).

Ștefania își vede năruit visul de a-și petrece ziua de naștere în Grecia, alături de iubit, când acesta, cuprins de remușcări, dă înapoi: „- Nu mai putem continua. Varna a fost o greșeală. Am greșit față de amândouă (față de soție și față de amantă – n. n.). Căsnicia îmi e distrusă. ” (p. 116). Cele patru scrisori reproduse în carte (din 14, câte pretinde protagonista a fi trimis) relevă zbuciumul sufletesc al unei femei ce iubește cu patimă. Descoperim aici drama Ștefaniei dezamăgită de cel în care și-a pus toate visele-speranță: „Tăcerea ta este atât de dureroasă pentru mine (…) Mă simt atât de singură (…) Nu mai sunt eu. Sunt umbra unei vieți. Sufăr enorm, și fizic și psihic. Acum gândul la tine mădoare. ” (p. 120). Cascada de ce-urilor relevă un suflet sfâșiat de întrebări fără a putea găsi răspuns: „De ce mă omori? De ce mă calci în picioare? De ce ai distrus ceea ce era mai scump pentru noi – iubirea noastră? (…) DE CE TAACI? De ce? (…) De ce ai ales varianta cea mai proastă a existenței tale? De ce dai cu piciorul fericirii? ” (p. 122, 123).

Chiar dacă volumul Jarul din mare include povești sfâșietoare de iubire și „deși sunt părți dintr-un vitraliu spiritual (și sufletesc mai cu seamă – n. n.), [ele] alcătuiesc împreună un roman aproape biografic.” (Emilia Dabu), cartea Adinei Lozinschi atrage atenția cititorului în privința atentei cunoașteri a psihologiei feminine, confruntate cu stări și situații limită.

Cel mai pribeag dintre călători

Mihaela BOTEZATU

 

Călătorii înrăiţi sunt ca şoaptele, se pierd în braţele gigantice ale lumii. La o bătaie a vântului, devin haotici, fără scop, fără escală…fără liman. Viaţa lor este ca o particulă de nisip purtată departe, pe fundul genunii. Nimic nu îi aduce înapoi sau îi ţine în loc. Viaţa pare să le fie dezordonată şi plină de incertitudini. Aici mănâncă, dincolo îşi adapă setea din gura unui izvor cu apă limpede, sub ramurile protectoare ale unui copac se odihnesc, pe iarba proaspătă şi frumos mirositoare şi apoi îşi continuă drumul.

Şi totuşi, nu toţi sunt eterni. Alţii îşi pierd drumul vieţii, alţii se sting de singurătate şi de umblet necontenit, alţii îşi găsesc adăposturi pe când alţii îşi formează familii si devin oameni aşezaţi, la casa lor.

Exista totuşi un călător fără seamăn, un călător ce rămâne pentru totdeauna pribeag. Se întâmplă adesea să aibă locuinţă şi totuşi rămâne călător. Îşi chinuieşte în asemenea hal gazda, încât îi nimiceşte sufletul şi o face să se prăpădească în numele lui.

Se instalează atunci când nimeni nici măcar nu se gândeşte. La început e palid şi iluzoriu. Uşor, uşor, se conturează şi apoi prinde culoare. El, locuieşte în sufletele oamenilor. Le soarbe roua fericirii şi asemenea unui foc aprig, usucă până şi ultima picătură de speranţă. Îşi decorează încăperea cu iluzii şi o umple de fantasme, rămâne singurul color, căci şterge orice pată de culoare din crenelul sufletului, seamănă în grădina lui sămânţa disperării şi aduce alinare prin amintire. Şi cu toate că este aducător de durere şi de suferinţă, nu poate fi exilat nicicând din ţara sufletului. Rămâne acolo veşnic pentru că mereu se găseşte câte o ocazie care să îi dea aripi, rost şi împlinire.

El, călătoreşte mereu acolo unde învaţă sufletul să tânjească. Colindă veşnic locurile dragi sau aducătoare de chin din trecutul gazdei sale, pentru a păstra amintirea, amintire ce îi dă lui posibilitatea să existe o eternitate.

El are multe locuinţe, mii de suflete. Este uzurpatorul sufletelor căci le goleşte de linişte şi fericire, luând el rolul conducerii şi schimbând modalităţile de guvernare. Domneşte în aceste regate, până când o raza de speranţă, poate, îl orbeşte, dar nu pleacă niciodată sau până când omul se ofileşte şi nu mai poate rezista în faţa suferinţei. Astfel chiriaşul pleacă şi îşi găseşte imediat o noua casă.

Exista un singur leac împotriva sa… Un singur antidot care îl pune la pământ şi totuşi îl păstrează în odăile inimii, pentru orice eventualitate. Elixirul binefăcător, este dragostea. Ea unge cărările sufletului cu miere şi chiar şi pe nelipsitul chiriaş îl îndulceşte şi îl face mai plăcut, mai dorit. Chiar dacă pribeagul călător îşi urmează în continuare traiectoriile, aducând amintirea în gândurile gazdei, reuşeşte totodată să picteze un zâmbet larg pe chip, căci amintirea se află sub sfânta oblăduire a dragostei şi gândurile toate sunt conduse către fiinţa iubită.

Aşadar, că aduce bine sau rău, zâmbete sau lacrimi, grindină sau ploaie roditoare, el nu pleacă niciodată din imperiul sufletului. Îşi extinde domnia şi peste cetăţile gândurilor. E cel mai pribeag dintre călători dar şi cel care are cele mai multe aşezăminte şi totuşi continuă să se avânte în vâltoare drumeţiilor.  E veşnic!

Se întrupează din negura trecutului, vieţuieşte sub stema amintirii şi dăinuie în timp ca un vindecător sau ca un barbar, căruia nu îi pasă că face rău.

E dorul, dorul care ne poartă paşii gândului şi ai inimii către cei ce ne lipsesc sau pur si simplu către obiceiurile şi lucrurile vremurilor de mult apuse. Dulce- amăruie este existenţa lui.

Tu, neînduplecatule, eşti veşnic în viaţa noastră. Tu, măreţule, eşti cel mai pribeag dintre călători!

PINTENUL INIMII

 

Const. MIU

 

Oricâtă depărtare cred unii că ar fi

între sufletele noastre, tu ştii că

de fapt e tot atâta apropiere!

Ştii de ce nu vom rătăci calea?

Pentru că busola are în vârf

PINTENUL INIMII.

Anotimpurile iubirii

de Simina LUPU

PRIMAVARA. Aici sunt cu EL. L-am întâlnit primăvara…mulţumesc fiică a naturii! Luceafărul inimii lui a găsit scară sa coboare în lumea mea de muritoare. Ce fericită pot sa fiu lângă EL… Ştie să îmi împodobească părul cu flori de mai, să îmi dăruiască parfumul primilor ghiocei înfloriţi, să danseze cu mine pe crudul ierbii ascultând simfonia izvorului. EL mă ridica la cer, mi-a promis că mă face a lui mireasă, cu praf de stele sclipin-du-mi pe gene. El are inima ca un magnetofon… înregistrează în fiecare ceas orice gând, orice clipă, orice trăire de-a mea. Numai EL îmi simte euforia viselor!

VARA. A plecat. Mi-a privit chipul într-o seară caldă, plăcută de vară, care s-a transformat în cel mai teribil coşmar când am văzut singurătate şi linişte, mult prea linişte în jur. Stelele la care visam cândva că le voi purta în păr sunt doar stele căzătoare acum. Le vad căzând.. Plouă…Ascult glasul disperat al picăturilor de ploaie.

TOAMNA. A sosit zâna anotimpurilor sufletului meu căzut în negură. Ea mă reprezintă cu urâţenia ei, având copaci ce sunt acum nudurile pădurii , cu frunze ridate, cu parfum şi gust de-otravă dulce. Mă simt atât de tristă, toamnă dragă, pentru că tu însăţi produci melancolie şi regrete. Nici nu mai sper că EL se va întoarce într-o zi mohorâtă. Privesc lacrimile tale pe geam, curg şiroaie, nu mai plânge! Nu vreau sa mai văd măcar sau să aud glasul disperat al picăturilor de ploaie.

IARNA. Sânge de cenuşă-mi picură acum prin vene. E iarnă, un anotimp mult prea curat şi pur pentru a fi pătat cu suferinţă. Azi îngerii râd şi plâng. Da, râd… se bucură pentru că s-a născut Hristos, dar sunt trişti pentru că nu eşti tu. Te-am purtat in suflet prea mult… ţi-am venerat inima-ţi de astru. La ce folos?!   

Ochii de smarald

 

Visând la ochii de smarald

Îţi scriu acum cu sânge cald,

Într-un caiet cu foi stinghere,

Care-a rămas a mea durere.

 

 

Ţigara vieţii-mi arde-ncet,

Cu lacrimi umplu alt caiet,

Am luat acum calea uitării

Mă sting încet, la ţărmul mării.