Problematica morţii: „Mortua est” şi „Moartea lui Fulger”

de Prof. Dr. Const. MIU

 

         Sub aspectul problematicii morţii abordate şi dezvoltate, poeziile Mortua est şi Moartea lui Fulger au câteva puncte comune. În cele două creaţii, sunt detectabile două atitudini referitoare la problematica amintită

Spre a înţelege cele două atitudini, se cuvine mai întâi să cităm consideraţiile lui Ernest Bernea, care în eseul Semnificaţia spirituală a morţii precizează: „Experienţa morţii altuia poate fi ceva exterior până la spaţial, dar poate fi trăit ca un fenomen fundamental, ca un dat ontologic. În primul caz, este vorba de constatarea unei absenţe, uneori însoţită de o meditaţie asupra destinului nostru comun, iar în al doilea caz e vorba de o experienţă spirituală care poete avea un caracter transformator şi dramatic.”

În Mortua est, eul poetic confruntându-se cu experienţa morţii altuia – „sfânta regină” – are prilejul să mediteze asupra destinului uman, ca şi asupra morţii şi a vieţii: „O, moartea e-un chaos, o mare de stele, / Când viaţa-i o baltă de vise rebele;/ O, moartea-i un secul cu sori înflorit, / Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.”

O concepţie asemănătoare vis à vis de raportul dual viaţă-moarte apare şi în Moartea lui Fulger. Aici, bocetul după fiul mort îi prilejuiesc mamei îndurerate reflecţii referitoare la rostul vieţii şi egalitatea în faţa morţii: „Părere-i tot, dacă socoţi –/ De mori târziu ori mori curând, / De mori sătul ori mori flămând, / Tot una e! Şi rând pe rând/ Ne ducem toţi!// (…) Ori buni, ori răi, tot un mormânt!/ Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!/ Credinţa-i val, iubirea vânt/ Şi viaţa fum!”

La aceeaşi concluzie ajunge şi eul poetic eminescian: totul e o părere, existenţa, rostul ei fiind sub semn dubitativ. Aşa se explică formulările hamlet-iene: „…cine ştie de este mai bine/ A fi sau a nu fi… dar ştie oricine/ Că ceea ce nu e, nu simte dureri,/ Şi multe dureri-s, puţine plăceri.// A fi? Nebunie şi tristă şi goală/ (…) Oare totul nu e nebunie?”

          În cele două poeme, este detectabilă şi „o experienţă spirituală care poate avea un caracter transformator şi dramatic.” (cf. Ernest Bernea). Despre manifestările crăiesei din poemul lui Coşbuc, criticul literar Petru Poantă face următoarele aprecieri: „…pentru mama lui Fulger moartea constituie o sfidare a unei ordini domestice (…) Moartea nu există pentru ea decât ca senzaţie fizică; este absenţa fiului (…) Ea nu poate percepe moartea ca pe o taină, de unde şi imposibilitatea reculegerii în faţa ei (…) Bocetul mamei, deplângând o absenţă, înseamnă în fond o sfidare a morţii, (…) a divinului (…) Moartea este pentru acest personaj distrugerea unui echilibru raţional, o încălcare a ordinii domestice…” (Petru Poantă, Poezia lui Coşbuc, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1976, p. 112-113). Îndoielile femeii, în ceea ce priveşte credinţa, culminează cu o blasfemie la adresa divinităţii: „Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,/ M-a duşmănit trăind mereu/ Şi-a pizmuit norocul meu!/ E un păgân şi Dumnezeu/ E un păgân.// De ce să cred în El de-acum?” Desigur că aceste vorbe contravin unui credincios ortodox, însă având în vedere că ele sunt rostite într-un moment de cumpănă pentru mama care şi-a pierdut fiul iubit, îi putem găsi acesteia circumstanţe atenuante. Aşa stând lucrurile, nimeni nu l-a învinuit pe Coşbuc că în această creaţie ar fi ateu, deşi dezicerea „personajului” de Tatăl Ceresc este explicită în text. Însă, în cazul poemului eminescian, Mortua est, mulţi pretinşi exegeţi s-au grăbit să-l eticheteze pe autor ca fiind ateu, invocând versurile ce marchează finalul, ignorând contextul, mai cu seamă că avem de-a face cu o supoziţie: „Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o strâng: / Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?// La ce?… Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume? Tu, chip zâmbitor, / Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Continuă lectura