PORTOFELUL

de Const. MIU

Din pricina greutăţii, plasticul sacoşei se întinse tare-tare, iar băiatul se trezi cu „mânecile maieului” fluturând ca nişte bretele rupte, în timp ce pe jos se împrăştiase maculatura, adusă pentru acţiunea din şcoală, de colectare.

– Ce dracu’ ai făcut, mă, Cristi! se răsti diriginta, dând cu piciorul la o carte. Dacă ne vede stăpâna, o să ne pună să măturăm şcoala, zise ea fals sentenţios.

Diriginta clasei a XII-a B convinsese elevii să aducă maculatură, aşa cum făcea şi ea, şi le promisese că dacă şi anul acesta or să iasă pe primul loc, va solicita direcţiunii un calculator pentru clasă. Privind băiatul care se apucase să strângă maculatura împrăştiată, se mai linişti. Se aplecă şi ridică o carte: era cea la care dăduse cu piciorul. O luă şi după ce o lovi de podul palmei stângi, privi poza de pe copertă.

– Dacă află domnu’ Zer că l-ai dat la maculatură, o să treci la mate, când o mai fi bunica fată mare! se sperie femeia.

Cu cele şase volume de versuri publicate (o bună parte fiind scrise pe vremea când era o „sugativă notorie” – cum spunea lumea în târg), Dima Zer se credea poet, mai cu seamă de când se lăudase, arătând la cunoscuţi revista, îi răspunsese Constanţa Buzea, la rubrica Post restant a României literare, şi care îi publicase, spre încurajare, trei poezii. El uitase să precizeze însă că la revistă scriau tineri novice, care aşteptau din partea unei voci autorizate cuvinte de susţinere. Invitat sau nu, participa conştiincios la toate acţiunile Filialei USR, deşi nu era membru. Îşi dorea să fie primit, mai cu seamă că trecut binişor de 55 de ani, se gândea să-şi rotunjească pensia şi cu „suplimentul” primit de la Uniune. De aceea, nu scăpa ocazia să dea „cotizaţia” (ia, acolo, două-trei sticle de „uischiane”) unuia din „veteranii” filialei, ca să pună o vorbă bună pe lângă boss. Nicolae Motroc îi fusese şi redactor de carte la toate volumele publicate şi acceptase bucuros „micile atenţii”, promiţând, de fiecare dată, că va vorbi personal cu domnul Petcu, „Numa’ să nu baţi din palme şi să dai din pinteni, că de nărăvaş – te ştiu cum eşti –, da’ ţine cont că nu-i place!”, a mai avertizat bătrânul.

Cu un teanc de reviste în braţe, tânărul se apropie de dirigintă şi-i şopti:

– Nu cred că ştiţi, doamnă, de ultimu’ „recital” dat de poetu’ zero!…

– Ha-ha-ha! râse zgomotos femeia, ca apoi să ducă repede mâna la gură şi, privind în jur, să vadă nu cumva a fost auzită şi văzută de careva, întrebă misterios:

– Cine-a mai scornit-o şi p-asta?

– Da’ toată lumea ştie că i se spune aşa: poetu’ zero. I-am auzit pe ăia mai mari, din anii anteriori… Când l-am întrebat pe unu’, mai întâi a început să recite: „Banca era acolo…/ În parcul cu nimeni, / doar eu şi crângul cu păsări.” „Ai înţeles, fratello, ceva?” , şi, fără să aştepte răspuns, a adăugat repede: „Nici eu!”… Cică    i-ar fi zis unuia, la clasă: „Domnule, eşti un zero absolut, cum ştiu că zici că e poezia mea neînţeleasă de voi ăştia – generaţia maneliştilor –, care nu mai citiţi nimic şi vă uitaţi doar la filme decoltate, după ce adorm babacii!”

Diriginta îl apucă de braţ şi întrebă:

– Ce ziceai de ultimu’ „recital”… A mai venit la clasă „aghezmuit”?

– Nu, doamnă. S-a lăudat că are o nouă muză… La teză, semestru’ trecut, a pus scaunu’ pe catedră, s-a urcat pe el şi a început „să verse din el ultimele aberaţii” – cum spune colegul meu, Cosmin.

– O să pun problema-asta în primu’ consiliu profesoral! Promise femeia. A luat-o razna, paranoicu’-ăsta. Se crede mare poet naţional-local şi vezi, dragă, Doamne, lumea nu-l înţelege! râse ea cu poftă.

– Cosmin are dreptate. Zice că profu’ face parte din „galeria poeţilor clasici contemporani, din întâmplare încă în viaţă”… Continuă lectura

Reclame