poeme semnate de Angi CRISTEA – Craiova

downloadfile

 

 

 

 

 

 

 

 

Verde crud

oho ce sentimente-mi cad

pe coapse sau pe zvelta gleznă
când de lumină mă dezbrac
în sfânta, tăinuita beznă!

se sting pe pielea-mi de sidef
toți îngerii de alb seduși
ehei ce verde crud imberb
îmi înflorește-n corcoduși

roiesc în plete corbi de timp
cu dor de alge si de mare
tresaltă sânii albi perfid
respiră norii aer sare

 

Culori de apă

 

stentul din inima mea împarte cu regina-nopții plăcerea de a respira
el știe când nesomnul mă unge cu vise iar luminatorul cerului
rămâne deschis
la oricare pian degetele amorțesc pe claviatura cu suflete de nichel
dar la orga neacordată din sufletul meu hedonist se cântă
partitura nopților

numai atunci când lumea din tine înflorește emoțiile arborescent
miroase a oglinzi paralele a distanțe trasate sub formă de eșichier
a despărțiri de fum între ape în cascade
liniștea lunii se rostogolește pe scările de pământ
cât nisip și cât netimp ți se lipește de umeri?
mi se suturează rana de albastru/marea acea tumultoasă ca o șampanie /
ai ore să numeri respirația ceasului care îmi pulsează infinitul?

iubirile-albatros survolează/zmeie în culori de apă/
timpanul nopții s-a scurs pe pământ
secunde cu picioare de miriapode
calcă orhideea ce-ți înflorește suav în piept
mai avem emoții de logodit/cer și roșu gleznă și diafan?

 

Alfabet în sepia

nopțile cu unghii pătrate îmi brăzdează amintirea spălată

fără balsam
arunc cu vorbe longiline curbate cum aș arunca ghivece peste cactuși
el îmi așază ordinea pe un scaun șchiop
visele peste dulceața de vișine un pic putrede
atât cât să reconstruim mărirea și decăderea iubirilor
în sepia

alfabetul își strânge epavele din oceanul cu litere stereotipe
aleg un drum mai ca o pradă și îți privesc buzele
cum murmură ave maria cu toții îngerii mei în prăpăstii
dacă soarele are un răsărit hai să pictăm apusul în free style
va tuna indecent pe când ploaia se va dezbrăca de un cer evanescent

nu îți otrăvi pygmalionul poți găsi arsenic într-o iubire
de care se moare
de-a dura de-a v-ați ușor cu dragostea pe niște scări
el scrie eu scriu ele vor subscrie
că între un leu și o pară stă deșertul micului prinț

 

Harul de a mă zidi/Ana lui Manole/

 

casa cu ferestre spre sud a ars
ochii/ pești solitari/ung cerul cu mir
oceane de nori au pătruns în aula singurătății nedemne
unde lașa mea mână cu ferestre zidite pictează
cerul concav ca un uter retrovers
sau numele dintr-un ipocrit alfabet al dezordinilor
sentimentale

s-a stins creasta nopții în negura zilelor de căpătat
împart ultima sticlă de vin cu aroma viei unde
copilăria mea culegea strugurii liniștii
vor rodi butucii destinați focului
strâmbi arși cenușă la poarta imperiului de cuvinte
așezate în ulcioare unse cu mierea albinelor sălbatice

îți va fi sete când cireșul va îngenunchea
implorând graurii să îl prade
câte ape te vor trece/ curățit de păcatul iubirii
de dar
niciodată nu îți vor cânta la fluier doine de înstrăinare

simpla ta nefericire
va umple goluri prin care doar vântul
va sufla sau Dumnezeu / harpa supremă/

 

Dansăm în familie

 

pliezi vise în umbra tavanului solitar
cu migala unei gospodine trupeșe calci cearșafuri mirosind
a haite
mă iubești după o măsurătoare
care nu greșește doar tu greșești
omul din tine scoate colții mușcă marginea lunii
coapsele calde
îngeri amputați se tăvălesc
purtând la gât infamele aripi

jocul de-a un cer și o mare
este ca atunci când pictăm pânze cu tonuri de umbre
eu cu tălpile desculțe în mâinile tale
tu cu funia trecutului legată de gât
simpli tocmai atunci când fluieră trenul
și ai uitat să îți arunci dramul de noroc
în vagoane

miroase a dans în familie
nimeni nu ascultă pe nimeni
el plătește un fan curier până la ușa vecinei
eu deschid cutia milei și număr copacii tăiați
câinii latră surd dragostile tale toate
mă simt ca la carnaval port măștile cu ură
dar zâmbesc larg/apele cresc intre noi
scade lumina nopțile își umflă ego-ul

în piața cu porumbei bătrânul hrănește iluzii
în paltonul ultimei veri înainte de a-și rade barba
un înțelept care scutură butoiul lui Diogene
dacă te iubesc îmi va curge sângele până la Ohrid
voi umple brazda cu silabe sărate
o să-mi cumpăr o moarte onestă o iubire ca o pictură
neterminată și vom dansa în familie…
cu nopțile deschise

dacă mă iubești/poet al pustei cu cai dezlegați/
misterul va colora peștii oceanelor
cuvintele ne vor închide gura
și-o să te scriu din imaginație
tăcere pură

 

 

Lolita printre cărți cu miros de cărbune

 

 

când scria pensulele i se scuturau de păianjeni
gutuile își ascundeau rotunjimile printre file
se picta pe ea dezbrăcată de celebritatea singurătăților
amare ca styxul
iar el își lua fața de prim-solist îi plăcea să interpreteze
întotdeauna uvertura dar n-o ghicea în tristețile ei
așezate în valize

simplu nu îi era decât surâsul
lumea complicată dintre emisfere
se privea în oglinzi paralele
cu mâini negre cu tăceri albe
ea trezea grădini suspendate
pe același pod își arunca rufele necălcate
monstrul rutinei
totul în numele trandafirului

copila dansa pentru doi poli de lumină
când a sedus cu ambra cuvintelor necunoscutul
care sculpta tăcerea dintr-un carusel nesfârșit
de secunde

toate cuvintele sunt negre ude zânatice
/cărbunii Lolitei care aprinde chibrituri/
focul dintre cer și o inimă albastră
dintre o stea și un cerb boncăluind
dintre mine fară de tine sau dintre îngerul
morții
nimeni nu-l stinge decât o rază din curcubeu
atunci când plouă și se-aprinde farul nopții
ca un gheizer mereu

 

Monolog pe o frunză

 

nu sunt un scrib lasciv de frunze efemere
eu mi-am setat conștiința să pescuiască nori
în monologul zilei de împrumut nu pierd
silabe scâlciate cu tocul lor subțire
îmi ticăie în piept
ca Iona prins în chit
îmi vreau la țărm corăbii

simt liniștea cum paște/cal alb de piatră/
din anii mei de glorii atât de nărăvași
îmi calc într-o arenă cu lei hârtia nopții
și-mbrac satinul verii
desculță de cuvinte înecate
într-o mare

mă scriu pe porți înalte
cu chei pe portative
din buzunare rupte îmi curg consoane joase
din notele înalte îmi tot sculptez
stative
să-ntind culori de iarbă
pe cerul ca o pânză
din franjurii luminii văd răsărind
șiragul de vocale
pictat pe rama lunii

sunt caii albi ai lumii
sau asprele consoane ?

POEME

Florian MIU

DESTIN

Peste crime,violuri tradari si izbavire,

Ale-omenirii porniri inspre victorie,

Se asupresc decizii luate cu-o secure

Ale bastarzilor victoriosi cu o ostire.

Si-au cotropit pamantul de milenii,

Doar ale lor orgolii sa le-ajunga

Si regele-a murit,traiasca regii

Nimic din ratiune n-are cum s-atinga.

Un Dumnezeu,un Zeu,mai multi sa se adune,

Macar de ar gasi un rost si-un gand,

Pentr-a-ntelege si-acum sa se termine

Ca totul se sfarseste aici pe acest pamant!

 

 

URA

Am reusit sa va cunosc

O, voi cei ignoranti cu doctorate

Ma voi preface ca demasc

Texte si lecturi de voi furate.

Demagogi, critici literari si proletari,

Doar ale voastre scrieri reusesc

Mi-e scarba sa citesc ce a fost ieri

Daramite ce o sa primesc.

Ma voi preface in a mea uimire

Ca sunteti cine proclamati,

Si-ncet veti creste in orbire

O oaste-n treaga de handicapati

 

 

LUCIA SAVA

poeme

Degetele tale

 

 

O ploaie-s degetale tale,

duc a florii clorofilă

din spaţiile necognitive,

o aşează pe glezna obosită

de forfota luminii,

pe spatele care se îndoaie

de o gârboveală timpurie.

 

Şi-ntr-un miros de cretă,

ploaia se coboară.

Cu unghiile lăcuieşte de zor

asfalt al tăcerii.

Stropi mari lasă din cer

mirosuri florale,

leac pentru glezna ta.

 

În picături de ploaie,

sunt unghiile tale

cu neastâmpărul lor,

încarnate în oboseală.

Simţi migrenă,

ploaia rece

pe mâinile răsfirate.

Nu vrei degetele

mirosind a pământ,

numai a astre.

 

Sunt degetele ude,

boboci de roze, desfăcuţi,

care nu deformează

prin lentile, lumea ta.

Ai vagi percepţii

că te agăţi de o respiraţie

a degetelor tale,

când dau o grabă la ceva.

 

 

 

 

                 Jug

  

Un jug au devenit întârzierile,

lucruri ce au fost planificate

să le faci într-un moment.

Şi tragi la jug chiar dacă

trup nu-i ham.

Nu ai de ales când vrei

să trăieşti împăcat,

cu tot ce s-a putut face

din  ce ai rostit în cerebralitate,

când ai devenit responsabil.

 

Mergi pe ogoare şi câmp,

străbaţi străzile unui oraş tainic.

Şi beatitudinile îţi devin excese,

dându-ţi acea mizerabilă senzaţie

că te mulţumeşti cu puţin

în creşterea virtuoasă

spre lumea de dincolo de tine.

poeme

Călin DENGEL

 

Contorsionism

 

 

Răbdarea, rotund se înfăşoară,

Foşneşte foaia legiuirii sale,

Uşa închide foirii amare,

Iar foişorul gândului tresaltă.

 

Cu setea cerului în vârfuri

Mlădiţele-i în cercuri se avântă,

Se-ascund, apar, se prind, se-aruncă.

Cuprinsă-n viţe, roata gândului,

cuminte se încurcă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nepăsare

 

Scoarţa inimii înfăşurată

nu mai doare.

Timpul nepăsării e aproape.

Găsesc un sens,

O unitate.

Pe deal mă urc

privesc în zare.

Albastre-ntinderi se deschid

aievea

şi către ele cale

se deschide.

 

Scoarţa inimii înfăşurată

nu mai doare.

Ce-a fost odată

Nu mă poate prinde.

Continuă lectura