păcatul adamic

de G. L. TELEOACĂ

Faţă în faţă cu cei care au ajuns să facă apologia înlocuirii Bisericii lui Hristos prin multitudinea adunărilor [1] ducând la extrem ideea lui Voltaire conform căreia înmulţirea sectelor previne fie războiul religios, fie tirania în drumul omenirii către civilizaţie [2], noi vom arăta că Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească propovăduind iubirea aproapelui nu poate reprezenta tirania care să interzică accesul omului la civilizaţia cunoaşterii, deoarece …

                                             A  vorbi  şi  a  stăpâni  înseamnă  a  cunoaşte

Nu, şi iarăşi nu. Creştinismul bine înţeles nu interzice cunoaşterea şi nici nu aduce atingere cunoaşterii, ci din contra trimite la cunoaştere, din moment ce Sfânta Scriptură, cartea fundamentală a Bisericii, ne spune că Însuşi Dumnezeu l-a îndemnat pe Adam, strămoşul omenirii să dea nume făpturii (Facerea 2, 19). Dar îndemnându-l pe Adam să dea nume, Dumnezeu l-a îndemnat de fapt la cunoaştere pentru simplul motiv că entităţile făpturii, respectiv entităţile creaţiei, nu puteau fi denumite fără a fi corect definite prin cunoaşterea din ce în ce mai aprofundată şi mai cuprinzătoare. De la spic, la bob, de la bob la embrion, de la embrion la celulă, de la celulă la moleculă şi aşa mai departe, sau în perspectivă spaţială: de la pământ la lună şi la stele, de la stele la galaxii.

                  Într-un univers fără de margini, de la microcosmos la macrocosmos, nici cunoaşterea nu poate fi limitată din moment ce omului i-a fost dat să atribuie mereu noi nume, noilor entităţi identificate şi definite prin perfecţionarea continuă a instrumentelor şi a metodelor de investigare.

                  De fapt, Dumnezeu după ce l-a făcut pe om „bărbat şi femeie” l-a  binecuvântat şi i-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28). Dar a spune: „supuneţi” şi „stăpâniţi” echivalează cu a spune cunoaşteţi, cunoaşteţi şi iar cunoaşteţi, căci nu poţi să supui şi să stăpâneşti fără a cuprinde cu pricepere şi cu responsabilitate de profesionist toată creaţia în rosturile ei. A stăpâni, adică a administra înseamnă  a  c u n o a ş t e. Iar aceasta este prima poruncă, dar şi prima binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o omului.

                  Chiar şi în grădina Edenului, Adam a fost pus ca să o lucreze şi să o păzească. Dar a lucra însemna a avea ştiinţa a ceea ce era de făcut, iar a păzi însemna a cunoaşte în mod obligatoriu obiectivul de păzit cu detaliile lui ca şi pe cei în contra cărora trebuia păzit Edenul. Toate poruncile date de Dumnezeu omului, prin Adam, se adresau şi se adresează libertăţii sale de acţiune şi implicit capacităţii sale de a distinge şi de a înţelege, aptitudini ce pot exista numai şi numai prin cunoaştere temeinică .

 

Teocentrism  sau  antropocentrismul  deviant?

                  Celebra interdicţie primită de Adam: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” nu s-a referit şi nu se referă la cunoaşterea tehnico-ştiinţifică a nemărginitei creaţii, ci la sistemul de criterii, imaginat ca un pom, pe baza cărora se stabileşte ce este bine şi ce este rău să creadă şi să facă omul în viaţă, fiindcă Dumnezeu în desăvârşita Sa înţelepciune a stabilit aceste criterii odată pentru totdeauna.

            Şarpele, unealta lui Satan, adică cel care iubindu-se doar pe sine însuşi nu putea decât să se târască fără a fi capabil de idealuri mai presus de jalnica-i persoană, ştia bine sensul interdicţiei. Acesta chiar spune: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Facerea 3,5). Deci nu despre cunoaştere este vorba, ci despre distincţia dintre bine şi rău, distincţie pe care o ştie face numai Dumnezeu, Cel Care Îşi iubeşte creaţia în întregul ei, până la sfârşitul veacurilor, şi nu sărmanul om, această efemeridă limitată şi egoistă pentru care lumea se termină odată cu el. Aşa după cum arăta la vremea sa Nae Ionescu, Dumnezeu a exprimat prin această interdicţie însăşi condiţia umană ca şi când ar fi spus: „Măi omule, tu trebuie să ştii că asta nu este natura ta. Dacă tu faci asta calci nu legea Mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiţia ta?” [3]


[1]  Adrien Ladrierre, Eduard Recordon, Philippe Tapernoux,  Biserica sau Adunarea, Dillenburg,  1993.

[2]  Voltaire, Opere alese, Bucureşti 1957, pg. 258.

[3]  Cunoaştere – iubire – dăruire – mântuire, Tratat de metafizică, curs inedit, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, Editura Roza vânturilor, Bucureşti 1999, pg.168.

Continuă lectura

Reclame