MOŞTENIRE LEXICALĂ – 3

de Prof. Dr. Const. MIU 

CUVINTE

pentru care pledăm a proveni din geto-dacă

(tabel preluat, cu unele amendamente, din revista Dacia magazin; articol semnat de Mioara Căluşiţă-ALECU)

(Abrevieri: D – dac, E – etrusc, G – grec, L – latin, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române)

1. Cuvântul apă este considerat de lingvişti că descinde din latinul aqua,-ae. În limba sanscrită îi corespunde ap, apas. În Avesta, celebra carte persană a lui Zarathustra, descântecul de purificare a apei începe: apo… Nicolae Densuşianu cita vechi denumiri de ape sau localităţi cu rădăcina ap, ca Apamari din Mesopotania, lângă Eufrat. Un râu în Dacia, poate Caraş, este citat în scrieri Apos, Appion. Şi în limba indo-europeană reconstituită există rădăcina ap pentru apă. Nu este probabil ca dacii să fi adoptat denumirea aqua de la romani şi să o fi transformat tocmai în forma mai veche apă, mai ales că litera p se pronunţă mai greu decât qu. Rezultă că apă este un cuvânt vechi, moştenit de la autohtoni. 

 2. Arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A aresta este compus din cuvintele dace Ares şi sta, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul sta apare cu forma stai în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări), desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

3. Ardeal este un cuvânt vechi strămoşesc. N. Densuşianu evidenţia un personaj antic – Ardalos, care ar fi putut însemna ardeleanu. N. Drăganu cita un număr impresionant de toponime din întreg cuprinsul ţării, care încep cu rădăcina ard. N. Miulescu făcea legătura cu toponime din alte părţi ale Europei, ca Munţii Ardeni.

Ardealul ar ilustra ar– o întindere sau ard– înălţimea unui deal.

Berinde şi Lugojan îl legau de sanscritul ardha, care înseamnă cealaltă parte, mijloc, adică ţinutul central.

Şi totuşi mai sunt persoane care nu sunt convinse că Erdely este maghiarizarea cuvântului Ardeal! 

4. Boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvântul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliţi în Danemarca, numită Dachia în Evul mediu.

5. Brad, abies, sapinus în latină, nu are cuvânt înrudit nici în slavă, dar are în albaneză – bredh. În limba sanscrită, brhat (pronunţă brihat) înseamnă mare. Brad are cuvinte înrudite în limba română ca brădet, brăduţ, brădişor şi intră într-un număr impresionant de toponime.

Bradul din inima codrului – frate cu românul – este simbolul care întovărăşeşte sufletul acestuia la unirea prin căsătorie, la despărţirea prin moarte, dar mai ales la sărbătoarea Crăciunului. 

Suntem îndreptăţiţi să credem că numele bradului este o moştenire geto-dacă.

6. Ceată reprezintã un grup de oameni adunaţi pentru un scop comun. Dicţionarele îl pun în legătură cu ceta din vechea slavã, dar care nu are corespondent înrudit în rusã. În limba sanscritã, cata (pronunţã ciatha cu ci aspirat) indicã şi o reuniune, un ansamblu de oameni. Cuvântul este moştenire geto-dacã, cum îl

atestã ceto şi ceteo de pe plăcuţele de plumb nr. 25 şi 9.

7. Cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, cel avea o conotaţie sacră, de pildă în: cel de pe comori, iar în limba actuală avem superlativul stilistic cel mai cel. Acel avea sensul de al lui Cel, fiind posibil ca Cel să fi fost la daci divinitate maternă, ca şi la etrusci. Celu era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac acel. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î. C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (clan = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. Celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie (vezi Testimonia Linguae Etruscae). Luna recoltei era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. Cer este considerat de lingvişti că provine din latin: caelum,-i. În limba română, morfemul cer este o rădăcină prolifică şi apare în variante ca: cear, cer, cior, ciur… Ea indică pe cel ce se mişcă, (pentru că cei vechi vedeau că cerul se mişcă), precum şi în cuvintele cioară, ciur, picior… Această rădăcină arată locul prin care se face mişcarea – loc de trecere – în cerdac,… sau mişcare, agitaţie în ceartă, cercetare, cert…Sunetul r se pronunţă mai greu decât l, ca atare, pare nepotrivit ca de la l să se fi trecut la r (caelum > cer – n. n.). Ovidiu era impresionat de frecvenţa mare a lui r în limba geto-dacilor. La ea se referea prin expresii: vox fera, vox ferina, barbara verba, murmur, in ore.

În limba sanscrită, car (pronunţat car), indică pe cel care se mişcă. Este probabil că exemplele date de lingvişti, în care cer sugerează negru, au apărut când obiecte mişcătoare negre, ca cioara de pildă, au făcut să i se asocieze în unele cuvinte rădăcinii cer şi culoarii negre. Înţelesul de negru posibil să fi fost adoptat, în română, sub influenţa limbilor slave, în cuvinte ca cerneală, cernit…

Faptul că toponimul Cerna apare în vechile scrieri: Dierna, Tierna, Statia Tsiernensi, colonia Zernensis, Zerne, ridică problema unei pronunţii diferite a lui ce în latină faţă de limba geto-dacilor, dar nu contestă moştenirea toponimelor analizate şi semanticii lor din limba strămoşilor noştri.

În concluzie, cuvintele: cer, a cerceta, cerdac, cioară, picior… au o probabilitate mare de a fi moştenite de la autohtoni.

Cum cererile se adresau cerului, este probabil că vorba cer a generat verbele a cere şi a cerşi. Ipoteza lingviştilor că a cere provine din verbul latin quaerere este puţin probabilă.

9. A coase ar putea proveni dintr-un latin consuere. Interesant este participiul cusută, deoarece în sanscrită, sūtra înseamnă fir, prin urmare, cu sută ar fi însemnat cu fir. Sūtrasuta se recunoaşte şi în cuvântul vechi sutană.

10. Criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului –os..

11. Crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

12. Curând înseamnă grabnic, iute. Analiza acestui adverb, după indicaţiile din Dicţionarul enciclopedic de A. Candrea, vădeşte sârguinţa lingviştilor de a găsi pentru fiece cuvânt românesc, un altul într-o limbă din care ar fi putut fi adoptat. Astfel, curând ar proveni din latinul currendum, cuvânt care nu există în dicţionarul latin de Ion Nădejde şi Alina Nădejde-Gesticone, iar rând din vechiul slav redu, care ar fi devenit ряд în rusă.

Curând este un cuvânt vechi autohton, care îşi arată logica după care a fost creat ca şi cuminte (cu + minte), a cuprinde, (cu + prinde), iar rând este înrudit cu a rândui, rânduială, a orândui.

Pe plăcuţa de plumb nr. 115 este scris zacio ron, care ar putea fi interpretat zece rânduri.

În limba franceză există cuvântul ronde (inspecţia unei patrule).

Toate acestea dovedesc că rând a evoluat dintr-o rădăcină veche ce a generat cuvinte înrudite într-o largă arie europeană.

13. Deva este capitala judeţului Hunedoara. Numele acestui oraş are cuvinte înrudite în latină dives,-itis însemnând strălucitor, bogat şi diva – zeiţă. În limba sanscrită deva înseamnă strălucitor, divin şi este identic cu numele acestei aşezări din apropierea Sarmisegetusei. Probabil că acest nume este o moştenire geto-dacă.

14. Gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula – locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul suangela, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

15. Gând înseamnă cogitatio în latinã, думал în rusã, gond în maghiarã… În românã este înrudit cu a gândi, gândire, gânditor, a se răzgândi (fac parte din aceeaşi familie lexicală)… Cuvintele sanscrite gan (creaturã), avagaceâmi (a concluziona, a gândi, a cunoaşte) şi avagati (cunoştinţã) pledează pentru originea arianã, autohtonã a cuvântului gând.

16. Haita (D) = aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

17. S-a presupus că jivină este unul adoptat de la slavi şi corespunde în rusă. Existenţa cuvântului jivana – animal viu – în limba sanscrită justifică ipoteza că şi cuvântul jivină ar putea avea rădăcini autohtone.

18. Jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Acest cuvânt provine din rădăcina dacă jur, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din juriu. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin juramentum este  împrumutat din limba dacă.

19. Lingură (D) = lingula (L) = lingură. Acest cuvânt credem că este compus din cuvintele dace ling şi gură, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

 20. Lup/ lupu (D) – lup/ lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, lup înseamnă a muri, iar lupu înseamnă mort. Putem presupune ca dacă lupu era mortul, atunci haita era lumea morţilor. Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte, se ştie că steagul de luptă al dacilor arăta similar şi, probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac presupunem că era similară cu cea a zeului egiptean Upuaut/ WepwawetOphois (G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit deschizător al drumurilor. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

Continuă lectura

MOŞTENIRE LEXICALĂ – 2

de Prof. Dr. Const. MIU

 

 

LACUNE ÎN DEX

 

                Am observat că DEX-ul are multe lacune, în ceea ce priveşte precizarea etimologiei unor cuvinte, ca să nu mai spunem de cele pentru care se notează cu nonşalanţă „etimologie necunoscută”! În acest loc, vom discuta cuvintele cioban şi gospodar. Pentru primul, DEX dă etimologie turcă! Pentru cel de-al doilea – slavă. În legătură cu primul cuvânt, e greu de crezut că turcii, care au venit în Anatolia din stepele Asiei Centrale, să fi cunoscut oieritul înaintea geto-dacilor! Acest cuvânt există şi în limba persană, având acelaşi înţeles – tchou-ban (unde grupul tch se pronunţă ci).

                Să reţinem acum două aspecte:

               1. Ţinând cont de fenomenul roirii, pelasgii – proto-geţii de provenienţă ariană –, aşa cum arătau Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea, în cartea amintită, prin transhumanţă, au ajuns şi în ţinuturile Iranului de azi, urmând Calea Zeilor. Această Cale a Zeilor e descrisă în Upanisad (cartea I), precum şi de Pindar în Isthmia, e amintită de Ovidiu şi reamintita de Hasdeu, trecută în vechile hărţi militare ale armatelor ruseşti, relevată de Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică. O admirabilă descriere îi face şi Dimitrie Cantemir. Localizat geografic, şirul pietrelor călăuzitoare se opreşte la Marea de Azov. Dacă încercăm să citim textele vedice pe harta ţării noastre vom constata că o seamă de eroi şi fapte ale vechii literaturi vedice le regăsim aici. Numai un contact direct sau poate rădăcina comună din care s-au desprins două spiritualităţi asemănătoare pot explica un asemenea fenomen. Vom face mai întâi apel la argumentele toponimice, ca fiind cele mai stabile în cadrul unei limbi. Ramayana cuprinde eroi şi nume de localităţi pe care le putem localiza astăzi pe teritoriul ţării noastre. 

Continuă lectura

MOŞTENIRE LEXICALĂ – 1

MOŞTENIREA LEXICALĂ a geto-dacilor

 Prof. Dr. Const. MIU

Moştenirea lexicală de origine geto-dacă în limba română a fost şi este o problemă de natură lingvistică, aceasta prilejuind specialiştilor realizarea de studii pertinente, cu argumente pro sau contra

După apariţia cărţii doctorului Napoleon Săvescu – Noi nu suntem urmaşii Romei (ediţia a II-a revizuită şi adăugită a apărut la Editura Intact, Bucureşti, 2002), contestatarii curentului dacist     s-au grăbit să considere această lucrare ca fiind fantezistă, fără a aduce contraargumente, ca să nu mai spunem că nu s-a încercat publicarea unei cărţi de asemenea proporţii, cu argumente care să combată teza săvesciană!

Punând sub semnul întrebării aşa-zisul proces de romanizare a Daciei, care fusese cucerită de fapt doar în proporţie de 14 % şi ţinând cont şi de faptul că ocupaţia pretinşilor „civilizatori” a durat doar 165 de ani, autorul cărţii mai sus amintite se întreabă pe bună dreptate. „Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi <<romani>>, care nici ei nu o vorbeau?” Să nu se uite faptul că Traian a adus în Dacia colonişti ex toto orbi romano (cf. Eutropius, cartea a VIII-a, Adriano).

Un paradox care ar trebui să dea de gândit contestatarilor dacismului (curent care susţine că limba română este continuatoarea firească a limbii geto-dacilor) este acela că la ei acasă”, aşa-zişii urmaşi ai romanilor, locuitorii din Toscana, Lombardia, Calabria ori Sardinia – teritorii ale Italiei zilelor noastre nu se înţeleg între ei, decât uzitând de limba literară – italiana –, în timp ce locuitorii din Maramureş ori din Crişana sau Banat se înţeleg cu cei din Bucovina, Vrancea, Dobrogea sau Oltenia, fără să fie nevoie de limba literară! Mai mult chiar, din enumerarea provinciilor româneşti, s-a putut lesne sesiza că sunt şi teritorii (Maramureş şi Bucovina, spre pildă), care au rămas în afara sferei de influenţă a romanilor cuceritori, iar locuitorii lor nu au nevoie nici de dicţionar, nici de limba literară, spre a se înţelege în comunicare cu cei din provinciile aflate cândva sub ocupaţie romană!

Ceea ce ne-a dat de gândit şi ne-a determinat să realizăm acest studiu lingvistic este următoarele aspecte în legătură cu vocabularul limbii române: cum de este posibil ca toate cuvintele consemnate în DEX – în afara celor cu etimologie necunoscută – să provină din alte limbi? Ce fenomen lingvistic a facilitat acest aspect? Şi mai ales cum de avem şi acum o seamă de cuvinte cu etimologii necunoscute? Lingviştii din Academia Română chiar nu mai au nimic de spus/ cercetat şi se mulţumesc să ţină cald scaunul de academician?

Vom preciza din capul locului că în demersul nostru lingvistic socotim ca fiind autentice plăcuţele (de plumb) de la Sinaia. De un real folos ne-au fost cărţile a doi dacologi: Tainele tăbliţelor de la Sinaia, semnată de Adrian Bucurescu (Editura Arhetip, Bucureşti, 2005) şi Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb a lui Dan Romalo (SC Alcor Edimpex SRL, Bucureşti, 2005). Vom aduce în discuţie o serie de cuvinte de pe aceste plăcuţe, care se regăsesc în vocabularul limbii române actuale (fie varianta literară, fie cea populară), dar şi unele uitate şi, respectiv, ieşite din uz, dar care existau în limba română veche. O altă serie de cuvinte – ce-i drept,  foarte puţine – le regăsim doar în limbile de origine romană sau neolatină (franceza, italiana).

Continuă lectura