Dor(inţe)

Mira TULBURE

 

Am încercat mereu cuvintele să-mi tac

Iar şoaptele am vrut să-mi fie stinse

Sub pietre de mormânt şi-acum mai zac

Lacrimi de dor ce n-au fost încă plânse.

 

Am vrut să scap de vise împăienjenite

Să le şterg praful şi să le-alung ceaţa

Am vrut să îmi înec dorinţele-amuţite

Să sorb din a lor dulce rouă dimineaţa.

 

În pumni am încercat tihna să-mi strâng

Şi s-o ascund sub pernă pentru zile negre

Tăcerile-n vacarm şi astăzi se mai frâng

Iar cuvintele nu sunt decât imnuri funebre.

Reclame

Poetului

Mira TULBURE

În pumni îţi strângi obsesiv nemurirea

Ai înnodat-o cu versuri de secole-ntregi

Uitat-ai demult cum e să-ntâlneşti fericirea

De când tainele lumii încerci să le dezlegi.

 

Din poezii ţi-ai creat adevărată avere

Refugiul unui suflet sleit de puteri

Şi nu cunoşti pe lume mai mare vrere

Decât un destin cu domoale adieri.

 

Tu nu ceri nimic,nu vrei pietre scumpe

Nici nu ştii să-ţi doreşti ceva pentru tine

Chiar şi din acele fire albe, cărunte

Se conturează cuvinte. Se desprinde iubire.

 

Eşti definiţia frumuseţii, sinonim cu „dăruire”

Sufletul ţi-l hrăneşti cu singurătate

Inimi tu scoţi din dulcea lor amorţire

Iar seara îmbrăţişezi vise uitate.

 

 

 

 

Elegie

 

Am obosit să caut aceleaşi diamante

Din reverii apuse, cioburi să adun

Şi din ecouri vechi, demult stinse, uitate

Iluzii mii şi mii, mereu să recompun.

 

Am obosit să strig şi nimeni să n-audă

Cum urlă fiara asta din cugetul meu

Dar o speranţă vagă, încă atât de crudă

Ca pasărea Phoenix, renaşte tot mereu.

 

Am obosit s-aştept, şi-n astă letargie

Ce-mi fură iar şi iar din clepsidră nisipul

Mai scriu încă o dată aceeaşi elegie

Înăbuşindu-mi vocea şi ascunzându-mi chipul.