Prof. Dr. Const. MIU
De la un capăt la altul al plachetei de versuri semnate de Mihai Sultana Vicol – Melancolia mea cerească (Editura Muşatinii, Suceava, 2008) – sesizăm tectonica unui suflet de poet veşnic neliniştit.
Sunt autori care, abordând o asemenea tematică, îşi etalează zbuciumul, iar la sfârşitul cărţii se liniştesc. Ei, bine, în cazul lui M. S. Vicol, frământarea sufletului său atins de morbul iubirii devastatoare e la fel de intensă şi nu scade din intensitate nici la sfârşitul volumului: „Inima-mi este soră geamănă cu neliniştea, / melancolia mea cerească abia de mai poate să-i/ rostească numele scris pe poarta raiului.” (p. 38).
Dintre obsesiile poetului, amintim, mai întâi, voluptatea suferinţei, de sorginte dostoievski-ană: „Gura-i o rană prin care cuvântul geme/ inima e născătoare de iluzii şi de haos.” (p. 6) sau „Chem moartea care-mi este prietenă de viaţă/ şi chin, duşmănit mă las de al ei întuneric./ (…) o veşnică tristeţe mă-mpinge-n dureri, / Femeia (…) / nepăsătoare îmi şterge numele din inima ei.” (p. 15).
Poezia care ilustrează pe deplin obsesiile şi frământările acestui îndrăgostit, care iubeşte fanatic (după cum mărturiseşte într-un loc: „Credinţa mea în tine/ e ca a întâilor creştini” – p. 19) capătă forma unei rugi: „Doamne, iartă-mi neputinţa/ de nu-ţi sunt credincios pân la moarte. / (…) // Dar tu, Doamne, mi-ai dat patimi, / să iubesc mai mult femeia/ decât icoana ta// (…) mi-ai dat gura să-mi blestem/ chinul tău de a fi cunoscut femeia. // (…) Doamne, dă-mi pedeapsa/ de-a fi stâlpuit pe cruce pentru al / meu păcat de a iubi pântecul femeii.” (p. 20, 21). Conştientizând acest păcat de a fi iubitor de pântec de femeie, poetul îşi salvează sufletul, mai cu seamă că se nevoieşte ca un nou Simeon Stâlpnicul (prăznuit de Biserica noastră la 1 septembrie al fiecărui an, dată la care începe calendarul bisericesc).
METAMORFOZE 