Grupaj: ”Poeme nerostite”

volum de versuri în curs de pregătire semnata de

Mihaela Roxana BOBOC

Tălpile cuvintelor

fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;

stând la masa de scris poetul plânge

îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei

are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,

poetul așteaptă o oră sau mai multe

se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul –

la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge

poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei

și pe tine la căpătâi –

femeia poemelor inegale,

femeia cerului,

îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului

nimic al lui, Doamne!

sâmburele de poem îi încolțește pe buze

când ridică durerea pe umeri

îngerul vede și tace,

îngerul vede și vindecă

anotimpul când se făcea a ploaie –

din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,

cerul din ea ațipește la marginea dimineții

norii se destramă

în visul poetului –

îngerul are gustul caiselor coapte

când sărută tălpile cuvintelor

copilul din mine doare

cât toate poemele la un loc.

 

Vremea mărturisirilor

 

în crângul orașului meu

minutele se cern în căutarea celui mai bun poem,

care să-ți vorbească despre iubire fără să explice cum

dintre toate gurile pe care le-am sărutat

sărutul tău s-a adâncit în povestea începută invers –

de la adio către prima mângâiere

am așezat un intermezzo absurd de liric,

în casa gândurilor mele un înger păzește fereastra –

arunc din când în când iubirile de carton

iar el le prinde în zbor fără lumină,

le îngroapă într-un lut moale

unde îmi arunc bănuții de noroc ca-ntr-o fântână –

o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela

și poeții o prind în brațe,

o sărută până ce buzele îi crapă de sete;

în poemul acela fără titlu

via dolores ridică pipa păcii

absent, trupul meu se înfășoară în ploaie

e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem

într-o scorbură plină de rugăciuni;

nu înțelegeam de ce oamenii atârnă în ramuri ofrande zeilor

când singura jertfă e strânsă în tine și macină timpul,

praful lui se așază pe ridurile cuvintelor –

înlăuntrul meu moara huruie

semn că Dumnezeu nu m-a uitat.

 

Mama atinge bulgărele rostogolit din lună

 

 

mama scoate timpul din mânecă

îmi șterge lacrimile

apoi ține soarele sub genunchi –

candela din suflet întinde brațele

spre copilul din mine:

hai să vedem zăpada cum se așterne domol

peste creștetul poeziei!

drumul mi se încurcă în snopii de ceară,

mama atinge bulgărele

rostogolit din lună,

să înghită nopțile

când sfinții coboară din icoane

și mâinile ei

dezleagă șireturile copilăriei
să mă ierți, mamă,

scriu rar deși

poeții spun adesea

te iubesc;

pânza se țese singură,

copilul întinde pasul dincolo –

doar ochii țin dimineața flămândă

adulmec orele duminica,

când timpul e o anafură în potirul cu vin

și tu stai înăuntrul lui

cu soarele sub genunchi

 

să mă ierți, mamă,

poezia seamănă cu tine –

are trupul iernii și prea mult dor în raniță

aleargă sălbatic prin lume

și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie

pe care ai așezat copilăria

prefăcută în chihlimbare.

 

Laotong (să scriu despre tine e o dependență asumată)

 

femeile laotong știu că viața e o adiere de dor

își țin în brațe sufletul, îl legănă în nopțile cu lună

picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai –

femeile știu aproape totul despre copiii lor,

despre tabieturile bărbaților și despre torsul cuvintelor,

când dimineața se așază între inimă și cuget

mai beau o ceașcă de ceai în iatacul înțesat cu speranțe și pânze,

altfel scrierea lor respiră

ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare –

și tu mă dori când simt că anotimpul trece prin poemele mele

răzvrătindu-se din ce în ce mai tare;

au ajuns târziu la mine necuvintele –

cu gândul că evantaiul se va deschide într-o zi,

mă agăț de umerii unui Dumnezeu blând și aștept

poemele să-și ridice silabele de pe chipul femeilor

pe care le-am iubit –

fiica mea va alerga liberă,

va îmblânzi caii din suflet la porțile orașului,

mama țese o pânză din rugăciuni și așteaptă ora când toate ale pământului dorm

cerul iese din matcă și mâinile ei îl primesc,

mama mamei mele doarme un somn cât toți anii mei

nu știu dacă e mult, știu că inima ei bate înlăuntrul meu și uneori tace să-l aud pe Dumnezeu;

e vremea semănatului,

femeile îngroapă cuvintele și ce rămâne lasă hrană păsărilor care ciupesc zorile –

scriu de parcă am adunat la râu toate durerile lor într-o albie,

spăl fața femeilor mele, le sărut ochii și aștept.