SIMȚIRI

Mihaela-Daniela Ștefănescu

Volumul de poezii sugestiv intitulat „Sânge balcanic” este compus din trei părți bine închegate și strâns legate între ele, ce fac referire la trecut, prezent și lumea imaginară pe care poetul a creat-o în jurul lui precum o carapace a sufletului, a caracterului și propriilor lui simțiri.

Poeziile sale, deși par a avea un caracter de revoltă, ele sunt de fapt o constatare a realității dure trăite în trecut, dar și în prezent de noi toți, citez:„ avem , bineînteles, un rol și noi/ de curve și de trădători,/ de masochiști, violatori de tratate,/ suntem ce-i ce-l înjunghie pe la spate/ pe frate//.(„ Zvasticato”- pag. 7).

„ Sânge balcanic” este o comparație între ceea ce am fost și ceea ce suntem, ceea ce am trăit și ceea ce trăim, o comparație între două epoci, ce au aparținut întregii lumi și care, pe de o parte, i-au adus poetului nostru dezamăgire contemplativă, iar pe de altă parte dezgust și repulsie la tot ce se întâmplă în întreaga societate, motiv pentru care în a treia parte a acestui op, poetul descrie o lume imaginară creată doar în jurul său asemeni unui scut prin care ar vrea să nu se piardă speranța, bunul simț și încrederea în sine și aș exemplifica aici cu poeziile: „ Evrika”, „ Efemeride”, „ Gânduri” și „ Labirintul gândurilor”.

Acest volum de poezii, deși lasă impresia că aparține unui om plin de revoltă, dezgustat de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, este de fapt o constatare a sentimentelor reale pe care le trăim cu toții, dar pe care, mulți dintre noi nu avem curajul de a le expune. În același timp este un îndemn la a nu ne pierde încrederea în noi, simțul moralității și al eticii, speranța și în aceiași măsură optimismul. Citez: „ Acum vreau liniște/ Vreau zâmbet/ Vreau viață/ Mi-am osândit trecutul/ ghețurilor veșnice/ Acum privesc prezentul/ Și-i îi surâd viitorului/ Mulțumescu-ți Doamne/ Că mi-ai arătat cărarea/ Și că mă alimentezi/ Din nou cu viață.//.

(„ Trecut osândit”- pag. 143).

Este un  îndemn adresat tuturor de a recunoaște față de noi înșine, nemulțumirea   sufletească,  morală, dar și materială, precum și un îndemn în a nu ne pierde spiritul națiunii din care facem parte.

Cu toate acestea, poetul încearcă să ne reamintească și despre frumusețea acestei lumi sperând că în acest fel va trezi din nou în noi speranța și optimismul că totul se va îndrepta și va fi bine și vom ști să fim și să gândim uman, depășind astfel, starea de instinct sălbatic ce planează asupra noastră.

În concluzie, Cosmin Ștefănescu este un poet complex, plin de originalitate, care reușește, prin poezia sa,să ajungă în mintea și sufletul nostru ca o alinare, dar în același timp, într-un mod încurajator și ca un îndemn de a ne trezi din starea de amorțeală și rutină în care ne complacem și de a prinde curaj, din nou, în a deveni mai umani, etici și morali atât ca individ, dar și ca națiune. Citez: ” Ce greu îmi este să înțeleg/ Ce se întâmplă cu ăst neam/ Care s-a luptat să fie întreg/ Și nu prea este întreg//”.(” Pseudo- muzică”- pag. 158).

Un eveniment din viaţa mea….

Mihaela- Daniela ŞTEFĂNESCU

 

Un eveniment din viaţa mea, mi-a îndreptat paşii spre o anumită zonă a ţării noastre, o zonă de munte, anume localitatea Costeşti, judeţul Hunedoara.

Auzisem de cetatea dacică Sarmisegetuza-Regia, capitala Daciei, dar nu avusesem niciodată ocazia de a ajunge acolo. Curiozitatea mea a fost şi mai mare după ce, stând de vorbă cu anumite cunoştinţe de ale mele ce vizitaseră cetatea dacică, am aflat despre trăirile şi simţirile pe care le-au avut în cetate, povestiri care m-au convins că ce citisem despre Sarmisegetuza Regia era adevărat. Aşadar mi-am îndreptat paşii spre Costeşti, judeţul Hunedoara.Frumuseţea împrejurimilor imi dădeau o stare de bine, iar peisajul deosebit imi încânta sufletul. Drumul, de la Costeşti şi până aproape de Vf. Godeanu (1656 m), unde se află Cetatea, l-am parcurs pe jos printre munţi, pe o distaţă de 22 km, pentru a nu-mi scăpa nimic din frumuseţea peisajului şi pentru ca aerul proaspăt de munte şi mireasma răşinei de brad să o adulmec întrutotul. Râul Strei, aşa cum îi spuneau localnicii, m-a însoţit pe tot parcursul drumului, iar munţii, de partea cealaltă, erau încărcaţi cu brazi falnici, ce îţi lăsau senzaţia de împlinire. Stâncile măreţe ale munţilor parcă erau sculptate, înălţându-se făţarnic spre bolta cerească. Frumuseţea peisajului m-a acaparat într-atât încât nu am avut timp să conştientizez distanţa măricică pe care o aveam de parcurs pe jos. Casele oamenilor, răzleţ poziţionate, păreau ca dintr-o pictură a unui tablou remarcabil. Aveam impresia că sunt într-o lume de basm, aşa cum îmi imaginam, copil fiind, când îmi citea mama câte o poveste. Drumul, deşi este o zonă de munte, nu era deloc  anevoios, mulţi preferând din cauza distanţei să meargă cu maşina, dar sunt convinsă că nu au putut trăi acele clipe de basm la aceeaşi intensitate asemeni mie.

Ajunsă în Cetate, chiar de la intrare, am simţit în adâncul sufletului o linişte şi relaxare totală, ceva parcă mă încărca cu energie, şi îmi lăsa impresia că sunt într-o altă lume, o lume lipsită de stres şi agitaţie. Pe măsură ce mă apropiam de templele din Cetate, construite din calcar şi lemn, parcă această energie se amplifica din ce în ce mai mult. Starea de bine şi mulţumire sufletească trona. Am simţit că sunt parte integrantă cu strămoşii mei, parcă trăiam freamătul lor şi mă simţeam în siguranţă. În sufletul meu se năştea o bucurie imensă, ce nu mi-o puteam explica, dar simţeam cum creştea în intensitate treptat, treptat. Monumentele din andezit şi calcar şi o mică parte din drumul pavat din bucăţi de micaşist, construite de strămoşii noştri, m-au transpus pentru o clipă în vremuri de mult uitate, parcă-i vedeam cum freamătă prin cetate pe sacerdoţii bătrâni dându-mi încredere în forţele proprii şi curaj, ei însuşi fiind recunoscuţi în vremurile de  atunci prin vitejia, curajul, înţelepciunea şi nu în ultimul rând strategia lor. Chezăşie stau zidurile cetăţii. Pietrele din andezit sunt atât de bine şlefuite, încât ai impresia că ar fi imposibil să fi fost realizate de mâna omului, de aici ne putem da seama de cât de iscusiţi erau străbunii noştri. Zidurile groase din calcar, ce împrejmuiesc Cetatea, precum şi poziţia strategică a acesteia demonstrează cât de înţelepţi erau strămoşii noştrii, iar toate acestea îţi conferă singuranţă şi linişte sufletească.

Tot ce am putut vedea şi simţi în Cetate mi-a stârnit dorinţa de a rămâne în acele locuri definitiv. Am plecat din Cetate, totuşi, dar cu o linişte şi mulţumire sufletească, parcă încărcată de energie, mult mai încrezătoare în forţele proprii, pregătită moral şi spiritual pentru a intra din nou în lumea haotică şi plină de stres în care trăim în ziua de astăzi